Divele anilor '90 - Anca Ţurcaşiu

11 iulie, 2016

Aşa arată o femeie fericită. Are nevoie de puţin soare şi de sunetul valurilor, ca să vibreze.

„Sunt dependentă de mare“

E frumoasă ca o zi de vară, la mare. Întâmplător sau nu, acolo o găsim tot sezonul estival, de 17 ani încoace. E adevărat că şi imaginea din celebrul ei film de debut, "Miss Litoral", ne-a rămas întipărită în minte ca ieri. Nici nu-i greu, de vreme ce, la cei 46 de ani ai săi, Anca Ţurcaşiu e un etalon de tinereţe fără vârstă. Să vedem, însă, ce e şi dincolo de această aparenţă fabuloasă.

OK! Eşti greu de prins. Anca Pentru că fug repede, am făcut atletism. (zâmbeşte) Lăsând gluma la o parte, muncesc mult, sunt prinsă cu multe proiecte, fug la teatru, la grădiniţă, la televiziune, fac gospodărie, umplu frigiderul, fiecare sună că vrea ceva, nu ştiu cum să sar să ajut pe toată lumea...

Ar trebui cinci din mine ca să fac faţă pe îndelete, dar m-am născut cu un motor interior foarte bine activat şi reuşesc să fac toate lucrurile pentru că sunt foarte organizată. Şi, culmea, am parte şi de timp pentru mine. Îmi place să am minutele mele de linişte, imediat după trezire, să stau puţin doar eu cu mine sau să stau cu soţul meu, să ne bucurăm unul de celălalt, să-mi alint animăluţele...

Da, la Phoenicia Resort, seară de seară, ca gazdă a unui spectacol interactiv pe care îl prezint de vreo 17 ani încoace. Stau până

în septembrie, când cad frunzele. Şi n-aş putea să trăiesc altfel. M-am gândit că, dacă nu voi mai avea acest proiect vara la mare, o să-mi închiriez două luni pe an o căsuţă acolo, ca să trăiesc aşa cum am trăit toată viaţa. Sunt dependentă de mare! Înregistrez valurile toamna şi mi le ascult peste iarnă. M-am născut nefericit în această climă, sunt extrem de friguroasă şi meteosensibilă şi pentru mine soarele şi marea înseamnă foarte mult. Cred că ar fi trebuit să mă nasc undeva pe malul mării, ca să fiu 100% fericită.

Nu, muzica n-a primat niciodată în viaţa mea. Teatrul primează, e ceea ce fac preponderent.

Era minunat! Făceam 25 de zile de turneu pe lună, sălile de spectacol erau arhipline, intram cu cordon de poliţie prin multime... Era o nebunie totală.

Totul s-a schimbat, evoluăm, avem internet, s-au schimbat reperele. De aceea şi eu mi-am reevaluat priorităţile artistice. Am

rămas pe scenă, după 30 de ani de carieră anul acesta împliniţi, în zona de teatru, evenimente şi televiziune şi asta mă face foarte fericită.

Da, e-adevărat. Am lucrat proiecte pentru prieteni. Sunt atât de pasionată, că toată ziua mă vezi alergând prin magazine de specialitate, căutând piese de mobilier, de bricolaj, caut pe site-uri, compun tot felul de camere...

Voi face asta în paralel pentru că, terminând şcoala de design de interior, mi-am împlinit visul. Şi s-ar putea ca, din septembrie, să urmez partea a doua a cursului, pentru decorator de restaurante, hoteluri. Acum abia aştept să mă mut din apartamentul în care locuiesc şi să-l decorez pe următorul.

Stau rar acolo, doar în weekenduri sau în vacanţe. Eu stau în Bucureşti, pentru că am copilul la şcoală şi n-aş avea cum să-l las

să circule singur cu mijloacele de transport în comun.

Are 17 ani acum. E minunat să vezi cum se transformă şi fizic, şi emoţional.

Da, mult, în bine. S-a transformat pentru că ne-am liniştit noi, ca părinţi, vizavi de el. Încrâncenarea asta a părinţilor de-a face copilul numai ce vor ei determină nişte tensiuni foarte puternice. Iar eu consider că această comunicare cu copilul, încă de mic – nu doar să-l întrebi ce culoare să-i faci camera –, e foarte importantă.

Da, a rămas pe traiectoria asta pentru că are o fire justiţiară. Numai că asta n-are nicio legătură cu avocatura. Eu i-am recomandat să facă o meserie care să-i lase libertate, să nu-l constrângă să lucreze opt ore la birou, eventual o carieră diplomatică, ceva care să-i creeze posibilitatea să călătorească mult. Apoi, el e foarte talentat la matematică, la logică, ar putea să facă ceva legat de asta. Dar e doar un sfat care vine de la mine, n-am să insist deloc.

Eh...

Nu pot spune nimic, că altfel se supără pe mine că vorbesc despre viaţa lui. Întotdeauna s-a ferit de vedetism, nu

vrea să se ştie că e băiatul meu. Urăşte expunerea şi nu-i place să i se spună că este „băiatul lui...“. Are o personalitate puternică

şi vrea să se construiască singur pe sine. Şi mi se pare că asta este o calitate.

Ducându-mă într-o zonă care îmi face bine, eliminând din gândurile mele orice ar fi negativ şi creându-mi un fel de glob de sticlă, o lume a mea în care ascult muzică, mă uit la un film bun, citesc o carte bună, petrec timp de calitate alături de oamenii dragi. Fericirea e un lucru relativ, pe care numai tu, având grijă de gândurile pe care le ai, o poţi obţine.

Toată lumea spune asta, dar nu ştiu dacă e aşa. Depinde cum te simţi şi în interior. Sunt oameni care sunt bătrânicioşi de tineri. Eu merg pe stradă în pasul ştrengarului, dacă pot, şi joc şotronul şi mă prostesc toată ziua. Şi soţul meu, Cristi, mă încurajează, pentru că şi el e aşa de tânăr şi de vesel! Poate că dacă aş fi avut un bărbat mai în vârstă sau mai morocănos, m-aş fi posomorât şi eu. Serios!

Dar el este aşa de ştrengar, de şugubăţ, de şturlubatic şi mereu îi spun că a rămas la o vârstă de copil. Dacă eu sunt mai tristă ori mai tăcută într-o zi, vine şi mă ridică din starea aia. Contează mult omul lângă care îţi petreci timpul toată ziua. Mie întâlnirea cu Cristi mi-a făcut viaţa frumoasă, am avut mare noroc! Mereu a avut grijă de mine, mereu m-a împins de la spate să fac lucruri pe care eu nu le-aş fi făcut, dacă n-ar fi fost el. Avem o relaţie extraordinară! Nu pot decât să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat de când m-am născut până azi.

M-aş întoarce la Ploieşti, în primii ani de copilărie. Mi-e dor de bunicii mei şi de curtea lor. Şi astăzi, când trec prin Ploieşti, mă uit prin gard la locul unde era odată casa lor. Stau agăţată de gard şi mă uit acolo...

I-ar spune foarte multe. I-ar spune să fie mai calmă, mai relaxată, să se gândească mai mult înainte de-a face unele lucruri, să

asculte mai mult oamenii din jur, să nu se mai creadă atât de importantă, că nu este.

Cred că simplitatea. Toată degringolada asta din vieţile noastre, toate genele astea false, toate unghiile şi buzele astea false, totul a degenerat. Dacă nu ne împopoţonăm şi nu apărem cât mai sumar îmbrăcate, nu mai contează. Uită-te la Sting cum apare pe scenă, la Lara Fabian – are ceva care sclipeşte? Trebuie să strălucească cercelul din urechea ei? Nu contează. Până la urmă, oamenii aceia care vin să-i vadă vor să se încarce emoţional, cu atât pleacă acasă. Eu nu critic pe nimeni acum, fiecare generaţie evoluează într-un fel anume, lucrurile se schimbă. Dar eu consider că acestea sunt cele mai mari valori. Uite, mie nu-mi place să mă machiez ziua. Şi e păcat că lumea se ghidează după cum arăţi ori ce ai, nu după ce eşti. Ce avem? Nu avem nimic, de fapt.

Eu? Un corp armonios în care a intrat un suflet mare.