Divele anilor '90 - Bianca Brad

12 iulie, 2016

Are o strălucire specială şi asta i se datorează acelui „zâmbet de soare“ pe care îl are mereu pe chip.

Nu e greşit să spunem că modellingul, în România postdecembristă, a început cu Bianca Brad, Cătălin Botezatu şi Dana Săvuică. Chiar şi acum, după atâta timp, indiferent ce curs a luat destinul lor, ei rămân marile vedete ale podiumului. La cei 48 de ani ai săi, Bianca Brad îşi aminteşte de acea perioadă ca fiind cea mai frumoasă din viaţa ei. Iar acum, după o turnură dureroasă a lucrurilor, şi-a clădit un nou drum şi a învăţat să zâmbească cu şi mai multă forţă. Căci viaţa i-a pus deoparte... ceva dulce.

OK! Vorbim chiar după ultimul eveniment E.M.M.A. Bianca Da. Este al nouălea eveniment consecutiv, iar anul acesta s-au strâns 16 oraşe să celebreze Ziua Părinţilor de Îngeri, adică a copiilor plecaţi dintre noi mult prea devreme.

Da, Emma-Nicole „a plecat“ în 2007.

N-aş putea spune că vindecă. Timpul te învaţă, e ca un profesor bun. Te ajută să accepţi ce se întâmplă. Nu mai este neapărat dureros când mi-amintesc de Emma sau de ce s-a întâmplat, dar de uitat n-am cum să uit.

Între timp, Luca creşte frumos, e un copil minunat. Îl iubesc de nu mai pot şi mă rog în fiecare zi pentru el să-i fie bine, să fie sănătos şi să aibă o viaţă bună.

Da, dă semne deja. Acum, în iulie, face 11 ani şi cred că o să fie un bărbat frumos nu doar fizic, pentru că are trăsături frumoase,

dar şi ca fel de-a fi, pentru că e un copil bun, are un suflet foarte cald şi asta contează, până la urmă, cel mai mult.

Nu, nu este singurul.

Dar eu zâmbesc cu foarte mare uşurinţă. Eu râd cu sufletul, chiar dacă sunt tristă sau obosită. Am

învăţat să trăiesc clipa. Ce rost are să mă îngrijorez pentru ce va fi,dacă nu ştiu ce va fi, ce rost are să regret ce s-a întâmplat, dacă tot nu pot să schimb? Dacă e să mă întorc în trecut, mă întorc la amintirile frumoase, fără regretul că a fost şi s-a terminat sau pentru a-mi reaminti ce greşeală să nu repet.

Ele sunt divele anilor '90.

Da. Noi n-am fost colege de podium sau am fost foarte puţin, pentru că eu am fost manechin la Confex, iar ea intra în această lume când eu, practic, ieşeam din ea. Oricum, pentru mine modellingul a fost de scurtă durată, doar pe perioada facultăţii. În anii aceia, dacă făceai facultatea la seral şi aveai serviciu, nu mai erai repartizat undeva, prin ţară. Aşa că, vrând să rămân în Bucureşti şi să fiu independentă financiar, am făcut Facultatea de Teatru la seral. Şi le-am împăcat pe amândouă foarte bine.

Eu am plecat din ţară în 1992 şi m-am întors în 1998, aşa că n-am fost prea prezentă în showbiz. Dar am remarcat amploarea pe care a luat-o acesta în urma apariţiei televiziunilor private care au creat vedetele. Era o efervescenţă de înţeles, după atâţia ani de restricţie, însă, cu timpul a cam luat-o razna. La fel şi folosirea termenului „vedetă“ care acum, fiind asociat cu cine nu trebuie, aproape că nu se mai cuvine să fie folosit pentru personalităţi care chiar merită să fie numite aşa.

N-am avut o problemă cu asta, pentru că n-a fost scopul vieţii mele. Iar pe vremea aceea nici nu se punea prea mare accent pe modelling ca acum, nu existau atâtea reviste şi shootinguri şi nici nu se câştigau atâţia bani din asta. Dar a fost o perioadă frumoasă şi lipsită de griji, făceam poze, călătoream, eram pe val…

Da, am jucat, am făcut teatru, am făcut radio, muzică, film, am scris. Am fost foarte activă atunci.

Sincer, nici eu nu credeam că o să mai revin!

Îmi propusesem să fac asta pentru că nu mă mai plăceam, m-am ignorat prea multă vreme. După cele două sarcini, rămăsesem cu nişte kilograme în plus, pe care am reuşit la un moment dat să le dau jos, dar au revenit şi după aceea am căzut în depresie şi nu m-am mai iubit, mă subestimam. Pur şi simplu, nu eram fericită cu mine.

Bianca Brad, alături de Anca Ţurcaşiu, Monica Davidescu, Nicoleta Matei şi Dana Săvuică.

Bluză Liu Jo, pantaloni Marie Ollie, cercei Nissa, sandale din garderoba stilistului.

Eee…

Da, normal, este o afacere de familie.

De tentat mă tentează, dar ambiţia a fost mai puternică şi am înţeles de unde venea şi mâncatul compulsiv... Am realizat ce anume mă făcea nefericită şi am învăţat că cel mai important este să te iubeşti pe tine însăţi şi să vezi partea frumoasă din toate lucrurile. Ştiam asta în teorie, dar nu o puneam în practică. Mă purtam foarte frumos cu toată lumea, numai cu mine nu. Până când am început să aplic o practică hawaiiană, Ho’oponopono, în care îţi spui zilnic ţie şi celor din jurul tău care ţi-au făcut rău „Îmi pare rău! Te rog, iartă-mă! Îţi mulţumesc! Te iubesc!“. Asta am început să o fac în ianuarie 2015, a fost motto-ul anului respectiv.

Pe mine m-a ajutat. Există cărţi despre asta. Este o practică foarte simplă, bazată pe iertare, smerenie, iubire şi recunoştinţă. Eu o aplic, îmi este foarte bine şi cred că asta se vede, de vreme ce mi se spune des: „Arăţi foarte bine, eşti luminoasă“.

L-am reprimit pe Aurel (n.r. Frăţilă). Suntem din nou împreună. Practic, am învăţat încă o dată, the hard way, să nu spun niciodată „Niciodată“. Acum trei ani eram hotărâtă să nu mai revin într-o relaţie în care am fost nefericită. Acum am o altă relaţie cu acelaşi om. N-aş fi crezut! Puteam să jur că n-o să se întâmple asta.

Nu l-am scos niciodată. Am tot vrut să ne căsătorim, dar tot timpul a intervenit ceva. Apoi, când relaţia s-a deteriorat, nu am mai vorbit despre asta, dar în ultima perioadă a reapărut în discuţie.

Da, sunt. Mai bine spus, sunt în pace. Cred că asta vede lumea la mine când îmi spune: „Vai, ce bine arăţi!“. Este o pace interioară pentru care sunt extrem de recunoscătoare că am găsit-o şi mă ţin cu dinţii de ea.