Dragoş Gărdescu: „E greu să fii Puya“

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la Puya, abia atunci îmi pare că românii au talent. E nevoie să administrezi multă înţelepciune ca să reuşeşti să trăieşti în showbiz dintr-o muzică de la care există o pretenţie aspră în ceea ce priveşte mesajul. Sper că tratăm ca pe-o certitudine faptul că el e băiatul deştept

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la Puya, abia atunci îmi pare că românii au talent. E nevoie să administrezi multă înţelepciune ca să reuşeşti să trăieşti în showbiz dintr-o muzică de la care există o pretenţie aspră în ceea ce priveşte mesajul. Sper că tratăm ca pe-o certitudine faptul că el e băiatul deştept al showbizului românesc. Dacă nu, citiţi interviul.

OK! Te-ai adaptat la toate vremurile în care te-am ştiut.

Dragoş Gărdescu Îmi place schimbarea, nu-mi place rutina. Nu m-am obişnuit nicio­dată să fac aceleaşi lucruri. Te schimbi odată cu lumea. Adică faci parte din oamenii ăia.

Câţi ani ai?

Am 31. Eu tot timpul am arătat mai mic. În clasa a IX-a, la liceu, nu prea mă vedeam din bancă. Mă puneau profesorii absent.

Ai devenit un om serios?

Cât de serios poate fi un artist. Seriozitatea şi arta nu fac o casă bună. Când devii prea se-rios, nu-ţi mai găseşti chestia aia umană.

Te simţi mai potolit?

Mă potolesc din când în când, aşa. De ce să fim, auzi, potoliţi?!

Eu te-aş contrazice. Lumea nu te crede mai tânăr, te crede mai bătrân. Te ştim de atâta timp, încât 31 de ani par puţini.

Nu ştiu cum mă percepe lumea. Pe mine, în primul rând, mă interesează cum mă percep eu.

Ţi-ai schimbat percepţia faţă de tine în anii ăştia?

Tot timpul. Când mă uit la nişte filmări de când eram mai tânăr, simt că mă uit la un străin.

Ţi-e dor de vreunul dintre cei care ai fost?

Nu. Nu regret nicio perioadă a mea. Fiecare zi are chestiile ei. Eu trăiesc mai mult în pre­zent decât în trecut. Cred că şi la 80 de ani, dacă o să ajung, o să găsesc ceva să mă mobi­lizeze.

Ce fel de bătrâneţe ai senzaţia c-o să ai?

Nu cred că o să fiu foarte bătrân. Bine, toată lumea vrea să fie Hugh Hefner la bătrâneţe.

Ţi se pare că eşti un om căruia, până acum, financiar, i-a ieşit treaba?

Nu ştiu cum să-ţi spun cu financiarul ăsta. Niciodată nu poţi să spui că ţi-a ieşit. Tot tim­pul am lucruri pe care vreau să le fac şi care necesită mai multe resurse.

Ai reuşit să readuci o muzică perimată în zona succesului. Cam singur. Ai câştigat mulţi bani în urma reuşitei ăsteia?

Am câştigat destui. Lucrurile sunt acum abia la început. Abia am început dezvoltarea asta.

Stai tot în Sălăjan?

Da. Tot acolo, prin zonă. Mă leagă foarte multe. Familia, mama, fraţii.

Se consumă inspiraţia?

Se consumă doar când viaţa ta devine bana­lă. Modul tău de-a fi te inspiră. Eu am alt prin­cipiu: lucrez tot timpul. Nu pentru un album anume. Şi, din când în când, îmi ies chestii bune. Pe alea le lansez. Inspiraţia e o conjunc­tură de momente pe care nu poţi să le calcu­lezi. Eşecul e încercarea de-a le calcula.

Când te-ai bătut ultima oară?

Când eram copil.

Deci nu eşti atât de rău pe cât se poate crede.

Aici greşeşti. Dacă vorbim despre băieţii răi, nu ştiu dacă trebuie să se bată ei, neapărat. Şi, dacă eşti un băiat rău, nu ştiu dacă ajungi în situaţii de genul ăsta. Cei mai violenţi oameni au fost puternici la nivel psihic. Ce, Hitler şi Stalin au fost bătăuşi?

Căciulă mai porţi? Te întreb pentru că tu ai un cap frumos, rotund…

Nu mai port. Am renunţat.

Unde-i semeni tatălui tău?

Cred că la figură, în primul rând. Şi cam atât. Poţi să vezi în videoclipul de la „American Dream“. Apare acolo o mare parte din familia mea.

Dar visul românesc care e, după părerea ta?

O căsuţă, o familie şi bani de cheltuială, fără să munceşti.

Copilul te-ai hotărât să-l faci sau s-a întâmplat?

Mă întrebi dacă m-am scăpat? A fost o hotă­râre pe care am luat-o împreună.

Te-a responsabilizat copilul? Că ăsta e stereotipul cu care vine schimbarea asta.

Sper. Aşa se spune, da. Că atunci vine, că nu ştiu ce... Aştept.

Cum ai ales-o pe mama copilului tău?

Am ales-o. Fiecare are criteriile lui. Am un răspuns, dar nu vreau să-l dau. Am ales-o.

Păreai un tip greu de liniştit în zona asta. Ca să dăm o simetrie interviului, succesul te face greu de potolit în zona asta...

Orice urcă la un moment dat şi coboară. Nu e ceva de care să-ţi fie teamă.

Vorbeam despre succesul la femei, practic.

Nu prea cred că deţii informaţii care să te facă să întrebi asta: dacă sunt sau nu potolit aici. Poate sunt un tip potolit, nu? Normal aşa ar fi. Un gentleman nu spune niciodată.

Pe cea cu care ai făcut copilul n-o interesează celebritatea.

Absolut deloc.

Îţi pun o întrebare dificilă. Care e principalul lucru pe care crezi că trebuie să i-l transmiţi fetei tale?

Să fie autodidactă. Cred că un copil se naşte cu un destin al lui. Toţi părinţii îşi doresc ca ei să ajungă ceva. Copiii trebuie să-şi descopere singuri drumul ăsta. Dacă ţii cu forţa pe cine­va, să respecte reguli din frică, o să ai proble­me mai târziu.

Unde ai vrea să semeni părinţilor tăi?

Eu nu vreau să semăn cu niciunul. Eu vreau să semăn cu mine.

Citeşte interviul integral cu Puya în noul număr al revistei OK!, acum pe piaţă!

Foto: Bogdan Botofei