EXCLUSIV Adrian Văncică, schimbat radical: minus 23 kg și un film care l-a făcut faimos în Europa
Finalul lui 2024 l-a găsit pe unul dintre cei mai îndrăgiţi actori rememorând emoţiile de la Revoluţie, atât pe marele ecran, cât, din păcate, şi în viaţa reală, într-o bună măsură.
Nu ştia actorul Adrian Văncică cât din noul său rol de pe marele ecran se va transpune, până în iarnă, şi în realitate. Căci, după apariţia în „Anul Nou care n-a fost”, sublima tragicomedie despre ultima săptămână a regimului comunist în România, semnată de Bogdan Mureşanu şi multiplu premiată la Veneţia, l-am văzut luând atitudine faţă de realităţile româneşti, într-un clip care s-a viralizat cu forţa cu care numai simpatia de care se bucură Celentano în serialul „Las Fierbinţi” o putea pune în mişcare. Un discurs despre libertate, care, la 35 de ani de la căderea dictaturii ceauşiste, nu-l mai credeam necesar, dar care, în vâltoarea evenimentelor generate de alegerile prezidenţiale, a redevenit obligatoriu.
Adrian Văncică a mai rostit şi alte discursuri memorabile, ca Celentano din „Las Fierbinţi”, dar aici a făcut-o fără haina personajului său atât de iubit din serialul de la Pro TV. Şi a făcut-o păstrând în minte atmosfera gri din copilăria sa, pe care abia ca adult a putut-o decripta. O atmosferă pe care fetele sale o pot doar intui, ca printr-o fereastră a timpului, privind la Anul Nou care n-a fost – la care noua generaţie se minunează cum de-am putut trăi fără televizor, fără jocuri video şi fără telefon mobil. Dar şi fără curent, apă caldă, în teamă permanentă şi control total, ceea ce e inimaginabil pentru orice român că ar putea reveni în viitorul său ori al copiilor săi.
OK!: Înainte ţi se spunea „fierbinţean“, acum, de când cu succesul filmului Anul Nou care n-a fost (pentru care te şi felicit), eşti „veneţian“.
Adrian Văncică: Îţi mulţumesc! (zâmbeşte)
Cum a fost experienţa de la Festivalul de Film de la Veneţia?
Adrian Văncică: A fost colosală! Să fii invitat la un festival de categoria A, cum este acesta, este o recunoaştere a unei munci pe care atât de mulţi oameni au depus-o, dar şi o mare bucurie. Dar şi să fii acolo, fizic, să te afli într-o sală de 1.400 de oameni şi oamenii aceia să nu se mai oprească din aplaudat…
Te-ai simţit copleşit?
Adrian Văncică: Da, evident! Am fost copleşit emoţional. Când te afli într-o asemenea atmosferă, îţi ţâşnesc lacrimile din ochi ca atunci când dai cu sapa şi-ţi sare petrol. (râde) Au fost nişte emoţii pe care de puţine ori le-am trăit în viaţa asta.
„Europa mi se pare cel mai bun loc de pe Pământ în care să trăieşti astăzi”
Şi poate care îţi ţin „de cald“ în nişte momente mai puţin fericite.
Adrian Văncică: Astfel de emoţii ar trebui să-ţi ţină de cald toată viaţa! Adică eu, de câte ori închid ochii şi-mi aduc aminte, uite-aşa zâmbesc. (zâmbeşte larg, a satisfacţie) Pe final de an, înainte de Crăciun, am ajuns cu Anul Nou care n-a fost şi la European Film Awards. Lume bună cât vedeai cu ochii – Ralph Fiennes, Juliette Binoche, Isabella Rosellini, crema cinematografiei acestui an din Europa. Toţi, oameni creativi, zâmbitori, o armată în permanentă căutare de bine şi frumos. Am simţit că fac parte dintr-o mare familie europeană care apără valorile fundamentale de care ne bucurăm azi: libertate, egalitate, demnitate, solidaritate… Europa mi se pare cel mai bun loc de pe Pământ în care să trăieşti astăzi. Am fost atât de bine primiţi, şi noi, şi filmul, încât sunt foarte greu de descris în cuvinte emoţiile prin care am trecut. M-aş bucura să fie o normalitate prezenţa românească an de an la European Film Awards.
În film, e reconstituită fidel atmosfera din 1989, practic ultima săptămână de dinainte de Revoluţie. Cum a fost să te întorci în epoca aceea, dar ca adult?
Adrian Văncică: Nostalgic, pentru că m-am jucat „de-a tata“, cum ar veni. M-am jucat „de-a tata“, m-am jucat de-a adulţii din copilăria mea, mi-am adus aminte cum erau ei, ce probleme aveau, ce frici aveau, ce angoase, ce stil de-a privi lucrurile… E complicat să trăieşti o viaţă cu presiunea aia continuă, cu teama, cu frica, eşti învăţat să te uiţi mereu în stânga şi-n dreapta, să fii suspicios. Gândul că puteam să am un astfel de destin astăzi e înfricoşător.
Ţi-ai înţeles mai bine părinţii?
Adrian Văncică: Da, clar!
Câţi ani aveai la Revoluţie?
Adrian Văncică: Păi, din ’77 până în ’89, 12 ani. Nici prea mic, nici prea mare.
Ce înţelegeai din tot ce se întâmpla atunci la 12 ani?
Adrian Văncică: Măi, nu-mi puneam aşa de multe probleme, luam totul ca atare. Şi eu mi-am făcut temele la lumânare ori la lampă cu fitil, nici noi n-aveam apă caldă, iar când venea, era cu program…
Ca şi-acum, uneori.
Adrian Văncică: (râde) Ei, da. Pe vremea aceea, eram în Târgovişte, ţin minte că şi pâinea era pe cartelă… Dar, la vârsta aia, eu le luam ca atare şi mi se părea normal ce se întâmplă, pentru că nu aveam alte repere, nu ştiam că în altă ţară, în altă lume, poţi să-ţi iei câtă pâine vrei. N-aveam vârsta să îmi pun probleme de sistem: aoleu, comunismul, democraţia…
Lucruri despre care am ajuns să vorbim din nou astăzi.
Adrian Văncică: Da, şi trebuie să vorbim despre ce a fost şi nu mai vrem să fie. Păi, ce facem, ne întoarcem în trecutul din care părinţii noştri au vrut atât de mult să scape? Şi să ne scape şi pe noi, implicit?
Fetele tale, Thea şi Mara, au văzut filmul?
Adrian Văncică: Da.
Şi ce-au înţeles ele din perioada aia şi din ce le-ai mai povestit tu că ai trăit atunci?
Adrian Văncică: N-am avut o discuţie atât de profundă cu ele. Dar starea cu care au plecat de la film mi-a plăcut. Pentru că au plecat un pic triste, un pic pe gânduri şi dădeau din cap un pic ca omul înţelept: „Aha, deci aşa ai trăit, deci aşa era o perioadă fără televizor color şi fără internet. Aha, deci asta făceaţi! A, ăla era telefon fix?“
Apropo, le mai tai din programul de uitat pe telefonul mobil sau pe tabletă?
Adrian Văncică: Da, aici e cu program. Dar ele sunt destul de mari acum încât să-şi facă singure temele, nu mai stau să le controlez, ele îşi gestionează timpul.
Câţi ani au acum?
Adrian Văncică: 14 şi 16 ani.
Şi cum lupţi cu adolescenţa şi cu problemele care apar la fete la vârsta asta?
Adrian Văncică: A, nu mă lupt, sunt cuminţi. Dar ce e interesant este că au vârsta aia la care li se pare că toţi sunt proşti şi că numai ele ştiu, că au toate răspunsurile. Eu stau, mă uit la ele şi aştept să le treacă. Ce să fac altceva? (zâmbeşte)
Adrian Văncică a slăbit 23 de kilograme într-un an şi jumătate
Între timp, văd şi la tine niște schimbări, ai slăbit foarte mult. Câte kilograme ai dat jos?
Adrian Văncică: 23 de kilograme într-un an şi jumătate.
Şi cum ai făcut?
Adrian Văncică: Încă nu vreau să vă spun. Dacă filmul acesta ajunge la un milion de spectatori, vă spun.
Oricum, pâine cât ai vrut de multă nu cred că ai mâncat!
Adrian Văncică: Rar mănânc pâine și acum, când trebuie să mă menţin. Dar în timpul curei de slăbire deloc.
Păi şi ce se face Celentano din serial aşa de slab?
Adrian Văncică: Se descurcă el, nu-i problemă. Celentano e un supravieţuitor.
FOTO: Alex Damian / Studio Andrei Văncică, PRO TV
