Exclusiv! Anca Serea: “Şi noi putem fi, în orice moment, în locul refugiaţilor ucraineni”
Am aflat în exclusivitate de la vedeta TV amănunte despre sprijinul acordat de aceasta refugiaţilor ucraineni.
Prima zi de război i-a prins pe Anca Serea şi pe Adi Sînă într-o escapadă la Viena, după mult timp în care cei doi soţi şi părinţi n-au mai avut parte de o vacanţă. Când a deschis, însă, televizorul şi-a aflat ştirile din Ucraina, Anca a fost îngrozită, ba chiar a făcut un atac de panică, gândindu-se la propiii ei copii de-acasă. Primul ei gând, odată reîntoarsă în România, a fost să se implice şi să-i ajute pe refugiaţii ucraineni care-au trecut vama la noi, majoritatea mame, aşa cum este şi ea.
Anca, cum te-ai implicat, mai exact, pentru cauza refugiaţilor? Tu n-ai postat nimic pe social media, lumea nu prea ştie...
Pe lângă activităţile pe care le am împreună cu cei de la organizaţiile Salvaţi Copiii şi World Vision, am considerat că nu este important doar să strângem bani şi să distribuim alimente, ci şi factorul uman. Aşa că am rugat-o pe mama mea să vină să stea cu copiii şi eu am plecat la Vama Isaccea cu un prieten de familie şi cu logodnica lui, cu o maşină mare, pe care noi o folosim în mod normal pentru vacanţele de familie. Am umplut-o cu alimente, termosuri, saci de dormit, şosete groase, lanterne, adică lista pe care am primit-o de la autorităţile din Isaccea. Ne-am dus la sala de sport din Isaccea, locul în care se colectează alimentele şi, împreună cu alţi voluntari, am încarcat trei camioane pline pentru oamenii care au rămas în Ucraina. A fost o muncă colectivă, de la voluntari, copii, preotul satului, femei, chiar şi refugiaţi, toţi au ajutat la încărcarea convoiului umanitar, o activitate care ne-a lut vreo 2-3 ore.
Ce te-a impresionat cel mai tare atunci când ai ajuns la vamă?
Sutele de refugiaţi care coborau din bac afişau o tristeţe şi o disperare de nedescris. Pot să spun că imaginile de la televizor nu redau complet realitatea dură de la faţa locului. Mămici cu copiii agăţaţi de gât, în portbebe-uri, multe fără cărucior, căci dacă îţi iei căruciorul pe bac nu mai poţi să-ţi iei şi bagajele cu tine. Nici nu pot să descriu în cuvinte ce am văzut acolo.
A fost un caz în special care te-a emoţionat mai mult decât altele? O mamă cu o situaţie mai disperată, eu ştiu...
Da, eu şi prietenii mei am adus cu noi la Bucureşti trei mămici şi trei copii. N-am vrut neapărat să vorbesc în presă despre asta. Le-am adus cu noi când ne-am întors noaptea, pe la 1.30. Avem în continuare grijă de ele. Nu aveau nicio posibilitate să tranziteze ţara, să meargă în altă parte sau să se întreţină aici. Este o mamă cu două fiice. Una dintre surori are doi copii şi cealaltă unul, de două luni, de care pur şi simplu m-am îndrăgostit.
Cu ce gând ai rămas după toată această experienţă de voluntar la Isaccea?
Aceşti refugiaţi sunt oameni ca şi noi, iar noi nu conştientizăm că putem fi, în orice moment, în locul lor. M-au deranjat discuţiile care s-au creat despre ei, că au venit cu maşini de lux şi îmbrăcaţi cu haine scumpe. Pleci din calea războiului cu ce ai la îndemână şi pe tine. Şi aş mai vrea să punctez că implicarea autorităţilor la Vama Isaccea a fost aproape de zero, din ce am putut vedea eu. Nu ştiu cum o fi la alte vămi. Un cort pe care-l lua vântul, voluntarii cu ceaiurile calde depăşiţi... În momentul în care îţi intră zilnic 2-3.000 de oameni în ţară, trebuie organizare serioasă. Mai mulţi traducători, medici, îndrumători.
Ce crezi că am putea face mai mult şi mai bine pentru refugiaţi? De ce au ei mai mare nevoie?
Este nevoie în primul rând de oameni voluntari care să-i îndrume şi de autorităţi care să-i preia şi să-i ducă unde au nevoie. Că nu toţi au posibilitatea materială să tranziteze ţara. Femeile pe care le-am adus cu noi aveau la ele în total echivalentul a 300 de dolari. Mulţi nu vor sta, din păcate, doar o lună, două, aşa cum îşi imaginează, ci mai mult, iar autorităţile ar trebui să găsească soluţii pe termen lung pentru asigurarea nevoilor lor de bază precum cazarea, mâncarea, ca să nu mai zic servicii medicale, că poate nu suntem noi ţara aia.
