EXCLUSIV Crina Semciuc, actrița din „Selfie“ și „Oameni de treabă“: „Sunt genul de artist care se îngrașă, dacă trebuie“
Ne-a rămas mult timp în minte ca Yasmine din Selfie, dar acum o vom vedea într-o nouă ipostază, vorbind moldoveneşte, ca acasă, la Galaţi.
Înainte ca noul ei film, „Oameni de treabă“/„Men of Deeds“, în regia lui Paul Negoescu, să aibă premiera pe marile ecrane, m-am întâlnit cu Crina Semciuc (36) la o cafea bună în grădina Verona. Era într-una dintre puţinele pauze de-acum, când programul ei se împarte între teatru, platourile de filmare şi cei doi copii de-acasă, Radu (6) şi Aria (2). O pauză în care am aflat care sunt bucuriile ei, căutările ei, dar şi cine e soţul ei, Radu Stancu, cu care își împarte viața încă din studenție.
OK!: Ai multe joburi, multe premiere odată.
Crina Semciuc: Acum da, am mai multe proiecte. În teatru, joc în Părinți și copii, în regia lui Vlad Masaci, şi în Exil al Alexandrei Badea. Apoi, în cinematografe filmul Marocco/Mikado, în regia lui Emanuel Pârvu, iar din 25 noiembrie intră și Oameni de treabă/Men of Deeds, în regia lui Paul Negoescu. Dar sunt perioade și perioade, fie aglomerate, când lucrezi foarte mult și simți, realmente, că te întorci la viață, și altele în care nu lucrezi și trebuie să-ți ocupi timpul cu altceva, cu citit, cu uitat la un film sau cu un master, cum am făcut eu acum.
Și master?
Da, m-am înscris la un master de actorie de film, pentru că simțeam nevoia să mă reîntorc la facultate și să mă conectez la noua generaţie.
Dar tu eşti din noul val de actori.
Sunt şi nu sunt, pentru că atunci când o să împlinesc 40 de ani, vreau să rămân conectată la generațiile care vin din urmă. Având și doi copii, mă gândesc că, atunci când vor crește și vor fi conștienți de ceea ce facem eu și soțul meu – meseriile noastre fiind ambele în lumea filmului și a teatrului – să fie mândri de noi şi să rezoneze cu munca noastră. Cumva, lucrând foarte mult în teatru, fără să-ți dai seama intri într-un soi de rutină, chiar dacă, de fiecare dată o iei mereu de la zero, cu un personaj nou, cu un regizor diferit, cu parteneri diferiți. Iar eu vreau să țin pasul și feedback-ul pe care îl am cu cei de la master, niște tineri foarte prezenți, plini de energie, mă ajută mult. Generația tânără e mult mai curajoasă, vine cu subiecte care o macină. Plus că acum avem alte posibilităţi de exprimare, pârghii noi, instrumente multimedia...
Tu după cât timp ai avut primul job?
Eu am lucrat după primele patru luni de studenție, am făcut un scurtmetraj cu Adrian Sitaru și am avut parte de acea experiență fără de care nu poți face profesia asta – platoul te ordonează, te învață, te obligă să știi unde sunt camerele, de ce te filmează și cum te filmează. Cumva, devii profesionist nefiind unul, doar pentru că trebuie să ții pasul cu cei care fac de mult timp meseria asta. Însă, totodată, pierzi niște etape fundamentale din facultate, despre cum ar trebui să lucrezi la un rol.
De-asta ai simțit nevoia să revii la facultate?
Nu, pentru că etapele alea le-am recuperat în timp, chiar dacă mai greu, pentru că pe platoul de filmare nu ai voie să greșești. Pe de o parte, am dobândit încredere în mine, datorită faptului că am lucrat cu Oana Pellea şi cu Victor Rebengiuc la serialul Cu un pas înainte, dar acolo nu-mi permiteam să încerc ceva nou. În facultate, statutul de student îți permite să mai greșești, să explorezi mai mult. Mie mi-a lipsit curajul de a greși, pentru că a trebuit să fac întotdeauna bine din prima.
Dar ai lucrat cu niște actori mari, deschiși să fie integrați în proiecte mai comerciale.
Da. Deși, la vremea aceea, dacă făceai seriale TV, erai aspru judecat, indiferent cât de curate erau, ca subiect şi ca distribuţie. În schimb, acum, dacă nu ai oameni pe care publicul să-i cunoască, nu vine să cumpere bilet. Dar dacă tu lași actorul să investească în propria imagine, el va aduce public în sală. Mie mi-au spus mai mulți oameni că mă știu de când jucam în Cu un pas înainte și apoi în Selfie, după care au venit să mă vadă și la teatru. Şi mi-am dat seama că am adus cel puţin un om de la film la teatru. Eu oricum am încercat ca, atunci când am făcut ceva foarte comercial, să fac ceva foarte puternic în teatru.
În pielea cui altcuiva te-ai simțit cel mai bine?
Ai să râzi, doar în a mea. Nu m-am simțit bine niciodată să fiu altcineva. Mi-a plăcut, într-adevăr, să gust din alte moduri de viață, să am un gen de libertate sau de judecată, poate un alt fel de-a mă îmbrăca, de-a mă mișca, de-a vorbi, pe care nu le-aș avea în viața de zi cu zi.
Mă gândeam că poate ai împrumutat un pic din acel curaj despre care vorbeai.
Mi se întâmplă uneori asta, când încep să joc un personaj nou, care e foarte diferit de mine sau pentru care am nevoie să mă întorc la origini, cum e cel din Oameni de treabă, unde a trebui să folosesc accentul moldovenesc – de care am muncit mulți ani să scap. Acum a fost chiar o bucurie să mă reîntorc la accentul meu de moldoveancă, cum la fel am găsit o bucurie la Yasmine din Selfie, care altfel era un personaj foarte puternic, cu o anumită sensibilitate pe care i-am împrumutat-o, ca să nu fie un personaj negativ cap-coadă. Am muncit foarte mult la aspectele astea și la a înjura, pentru că eu nu sunt genul care înjură.
Te scuturi repede de un personaj sau îl mai iei și acasă?
Depinde. Mi s-a întâmplat să mai plec şi acasă cu el. Uite, cum s-a întâmplat la piesa Exil, care dezbate un subiect foarte greu, cu mesaj puternic, pe care, dacă nu-l spui cum trebuie, nu mai ajunge la public.
N-ai fost curtată și de străini?
Ba da. Am fost într-un casting timp de șapte luni pentru un film străin, dar nu l-am luat, pentru că nu știam limba germană. Învățasem toate replicile ajutată de un profesor, am luat toate probele, numai că, în final, trebuia să am un dialog liber în germană și atunci au decis să aleagă o nativă. În schimb, am lucrat pentru producția Wilde Maus, un film nemțesc în care am vorbit în română și italiană și care a fost în competiția oficială de la Berlin.
Dar ai fi fost dispusă să pleci din ţară?
Sinceră să fiu, acum sunt mai pregătită să plec decât eram după ce am terminat facultatea sau pe la 25-30 de ani. Acum cred că aș putea să plec, pentru că şi soțul meu este pregătit să plece. Și dacă suntem doi e mai uşor. Cu familia alături, pot muta orice munte.
Despre soțul tău, Radu Stancu, nu se ştiu prea multe.
Nu, pentru că am fost întotdeauna discreți. El este producător de film, am terminat amândoi UNATC-ul, ne cunoaștem încă din primul an facultate, de pe platoul de filmare din cadrul unui exercițiu de regie, și am devenit un cuplu după alți doi ani. O perioadă, Ducu a fost monteur, după care s-a implicat și ca producător pe parte artistică. Are și un suflet de artist, a făcut pian timp de 12 ani... Și toate adunate l-au ajutat să-și dea seama ce-și dorește să facă, ce mesaje vrea să transmită prin filmele pe care le face. Şi-mi place felul în care lucrează cu oamenii, cum le insuflă încredere.
El te critică acasă?
Da și nici nu aș putea să evoluez altfel. Evident că îmi face bine să aud: „Doamne, dar ce talentată ești! Ce mult mi-a plăcut spectacolul tău!“. Însă, după toate acestea, există un „dar“ la care trebuie să lucrăm. Și pe ăla îl aștept, pentru că fără el nu ai cum să faci meseria asta.
Îți dai peste zi o pauză în care ești doar mamă, doar soție, în care ții departe gândurile astea?
De obicei, eu am foarte multe monologuri și dialoguri cu mine sau cu ce mi-aș dori să-mi răspundă celălalt. Dar momentele în care reușesc să rup orice gând sunt cele în care stau cu copiii, care îmi cer o anumită atenție şi care, fiind doi, au nevoi diferite. Și încerc să le ofer fix ce au nevoie, fără să-i amestec, fără să le combin sentimentele. Tot ei m-au învățat cum să nu-mi pierd timpul, cum să mă organizez, cum să trăiesc în prezent și cum să spun „Nu“, „Nu vreau“, „Nu pot“, „Nu-mi place“, pe care evitam să le spun.
Aria s-a născut în 2020, în pandemie.
Da, am născut-o pe 3 martie, iar pe 9 martie s-a dat lockdown. Aşa că, pentru mine, lockdown-ul a fost cumva o binecuvântare, pentru că am putut să stăm toţi patru acasă și să facem această trecere ușoară de la un copil la doi copii. Apoi, la trei luni am filmat pentru Marocco vreo trei săptămâni, în timpul căruia se făceau pauze speciale pentru mine, ca să alăptez. Şi, după alte două-trei luni, am început proiectul Oameni de treabă. Au fost nişte perioade care m-au ajutat să fiu extrem de sănătoasă, pentru că îmi petreceam atât de mult timp în familie că, atunci când plecam, nu mă simțeam vinovată că îi las singuri. Eu de-asta nici nu am avut acea depresie după naştere despre care se tot vorbeşte. Pe mine copiii chiar m-au readus la viață. Şi să ştii că am fost o gravidă foarte zen şi mi-a plăcut de mine grasă – la Aria, rămăsesem cu 20 de kilograme şi, timp de şase luni, nu prea îmi puteam trage pantalonii pe mine. (zâmbește) Însă, datorită acestor kilograme, am putut să joc în Marocco şi să fiu credibilă în rolul celei de-a doua soţii a lui Şerban Pavlu. Eu sunt genul de artist care se rade, se tunde, se îngraşă dacă trebuie, nu am niciun personaj care să semene cu mine.
Ar mai fi loc şi de al treilea copil?
Cred că da, dar nu depinde doar de noi. Noi ni i-am dorit foarte mult pe Radu și pe Aria și au venit fix când ne-am pus în gând să devenim părinţi. Dar ambele sarcini le-am dus cu tratamente, cu injecţii, cu pastile… Şi după o altă sarcină, care s-a oprit în trei luni și jumătate. Nu am înțeles nici acum, după şapte ani şi jumătate, de ce. E un gând care nu mă lasă şi probabil, la un moment dat, va fi auzit şi de alţii, sub o formă sau alta. Dar faptul că îi am acum pe Radu şi pe Aria mă face să fiu şi mai recunoscătoare.
FOTO: Horațiu Șovăială, Ionuț Rusu
