EXCLUSIV Dorian Boguţă, despre despărţirea de Malvina: ”M-a interesat ca ea să nu treacă prin nişte lucruri dureroase”

 Îl ştiţi ca pe unul dintre cei mai buni actori români. Dacă nu l-aţi cunoscut încă şi în calitate de regizor, a venit timpul! O discuţie cât se poate de sinceră despre predestinare în carieră, dar şi în iubire...

Premiat la TIFF pentru scurtmetrajul său, Du­minică (foto jos), Dorian Boguţă (47) păşeşte din această vară în mod ofi­cial în etapa de maturi­zare şi împlinire, odată cu rolul principal la care lucrează acum, în noul film al lui Andrei Gruzsniczki, cunoscut pentru Quod erat de­monstrandum. Dar şi odată cu încheierea filmărilor la primul lungmetraj regizat de el, Urma, cu Mădălina Ghenea, Teo Corban şi Irina Rădulescu (fiica lui Dem Rădulescu) în distribuţie. O echipă incitantă de actori. Şi un proiect care i-a adus lui Dorian în privire o strălucire aparte, pe care n-am văzut-o la in­terviul precedent, petrecut tot la TIFF. Tema generală a peliculei e una care te-mpinge la o introspecţie răscolitoare: Ce vrem, de fapt, să lăsăm în urmă, prin trecerea noastră pe pă­mânt? E o introspecţie pe care Dorian şi-a tot făcut-o ani la rând, atât pe plan profesional, cât şi personal. Acum am dezbătut răspunsu­rile la care a ajuns.

Din nou la TIFF. De data asta cu trei pro­iecte. Primul: un rol în Charleston, care a avut premiera oficială pe 8 iunie. Şi unul în scurtmetrajul Parabellum. Amândouă ale lui Andrei Creţulescu. Te înţelegi bine cu el.

De la începutul carierei lui regizorale, am fost în toate filmele lui. Şi deja nu ne mai înţelegem, e ca şi cum respirăm acelaşi aer. De-asta nici nu am discutat prea mult, m-a anunţat direct când încep filmările la Char­leston. Am avut un personaj ciudăţel. Mi-au schimbat look-ul. M-a atras asta, ca şi faptul că îl cunosc atât de bine pe Andrei şi ştiu unde vrea să ajungem. La fel a fost şi la Parabellum. O nebunie de film, cu Rodica Lazăr şi Şerban Pavlu, care are un personaj sărit de pe fix, pe care l-a creionat atât de bine. Îmi place la ne­bunie ce a realizat Andrei, chiar dacă eu cu Emilian Oprea apărem doar la final.

Mi se pare foarte mişto să fii învestit cu atâta încredere de la primul tău lungmetraj. Cred că şi tu ai avut parte de acelaşi lucru la primul tău lungmetraj ca regizor, Urma.

Dorian Bineînţeles. Când simţi încrederea asta e înălţător şi îţi dă o concentrare, să te organizezi, să fii implicat bine în proiect.

Al treilea proiect la TIFF: scurtmetrajul tău, Duminică. Spune-mi despre el...

Într-o zi, m-am întâlnit cu un amic de-al meu despre care tocmai aflasem că şi-a fă­cut un azil de bătrâni. I-am zis: „Pot să văd şi eu cum arată un azil de bătrâni, că n-am văzut niciodată?“. Când am intrat acolo, am fost nu şocat, am simţit o lovitură emoţională în piept. Maximă, crede-mă, Alina. Eu cred că orice om, la fel cum merge să vadă o pic­tură de Picasso, ar trebui să se ducă o dată să vadă ochii acelor oameni. Când am ieşit de acolo, primul lucru la care m-am gândit au fost părinţii mei. Al doilea: că eu trebuie să împărtăşesc această emoţie. Dar povestea din Duminică nu e tristă, e o poveste de dragoste dintr-un azil. Scurtmetrajul e o anticameră pentru primul meu lungmetraj, deşi n-au le­gătură ca subiect.

Da, spune-mi despre nebunia cu Urma. Mi se pare foarte mişto şi distribuţia: ai pus-o pe Mădălina Ghenea alături de Teo Corban. Cum ţi-a venit ideea asta?

Ideea filmului Urma vine de mult, pleacă din nişte trăiri depresive pe care le-am avut. Când am terminat facultatea, eram sigur că voi lua Oscarul în câţiva ani. Mă simţeam cel mai tare din parcare. Au trecut anii şi, în afară de două roluri secundare în teatru la Chişinău, nu făcusem nimic. Mi-am dat sea­ma că, în loc de taurul ăla cu coarne în frunte care mă credeam, nu sunt decât o vacă din rândul trei. Problema e că am înţeles asta. N-am cum să ajung ăla care credeam eu că sunt. Şi am căzut într-o depresie majoră. Doi ani am stat aşa.

Şi nu ţi-a venit să pleci în Los Angeles, dacă tot visai la Oscar?

Nu e de-ajuns să te duci acolo. Ştii că în Piaţa Sf. Petru, de Paşti, iese Papa şi te ara­tă cu degetul: „Tu, vino la mine“. Acolo sunt 100.000 de oameni... Cam aia e şansa ta de a reuşi la Hollywood. Pe lângă asta, eu cred că trebuie să fii născut acolo ca să reuşeşti cu adevărat la cel mai înalt nivel. Niciodată n-o să fii american, chiar dacă vorbeşti engleza cea mai bună. Iar în perioada când eram eu în depresie, salariul meu era de 7 dolari. Nu puteam să-mi permit nici măcar până la Iaşi să-mi iau un bilet, darămite până în L.A. Dar nu aşa rezolvam situaţia. Eu înţelesesem că pot să fiu în inima L.A.-ului, că oricum nu voi câştiga Oscarul, pentru că mi-am dat seama unde era poziţia mea şi cine eram eu atunci. Şi am zis: „Ăsta e sacul tău, cară-l. Du-te şi fă ce-ţi place cel mai mult. Dacă nu, fă-te isto­ric, că tot îţi plăcea istoria!“.

Şi atunci s-a născut ideea filmului Urma?

Atunci mi-a venit povestea asta în cap, fi­indcă mi-am dat seama că eu nu-mi doream Oscarul doar de dragul statuetei şi să pară că-s cel mai bun. Voiam să las ceva în urma mea. Dar acum pot spune cu mâna pe inimă că am lăsat ceva în urma mea cu acest lung­metraj. În filmul meu despre asta e vorba. Iar referitor la relaţia Ghenea-Corban, la început, mă întreba lumea: „Băi, dar eşti sigur de ches­tia asta?“. Şi am zis: „O să vedeţi!“. Teo Corban e bărbat... Iar Mădălina e femeie. Şi vreau să-ţi spun că am fost încântat de megaprofesiona­lismul ei. Avea tot textul învăţat în prima zi. Am ştiut că ea poate să meargă în zona în care vo­iam eu. Sunt extrem de bucuros că am avut-o pe ea în distribuţie. I-am şi scris asta.

Ai spus: „Această experienţă m-a schimbat şi nu numai fizic“. Ce ai vrut să spui?

Eu în 30 de zile am făcut un film cu echipă mare. Da, am dormit patru ore şi apoi stăteam 18 ore la film sau cu capu-n film... Dar sunt doc­tori care fac asta. În urma lor, rămân oameni sănătoşi. În urma noastră, iese un film care e posibil să-i trateze pe unii dintre cei care-l vor vedea. Şi mi-am dat seama în aceste 30 de zile că noi prea ne complicăm viaţa, pentru că la fi­nal s-a rezolvat tot. Tot. Nu pot spune că, ah, nu mi-a ieşit aia, n-am reuşit să rezolv asta. Ba da, s-a rezolvat tot. Nu mâine, dar poimâine tot s-a rezolvat. Şi atunci eu mă uit acum mult mai re­laxat la ce mi se întâmplă. Şi tot ce se întâmplă sunt convins că e cu un anumit scop şi scopul e spre bine. Plus că mi-am dat seama cât de im­portant e să-l ai în film pe Bărbos, cum spunem noi - Bărbosul fiind Dumnezeul filmului. Cre­de-mă, eu am un cadru care începe cu soare şi, în timp ce filmam, începe să plouă torenţial. Ce poate să-şi dorească mai mult un regizor?!

Crezi în Dumnezeu şi după filmări?

Sunt convins că predecesorii mei n-au fost maimuţe. Şi cred în Dumnezeul meu interior. Mă duc la biserică, dar nu în fiecare duminică.

Te judeci aspru?

Încerc să nu fac ceva ca să mă judec. Dar când te judeci te lamentezi, pentru că oricum nu eşti sincer. Un om, cât de mult şi-ar dori să moară prin înec, dacă nu-şi pune piatra de gât, instinctul de supravieţuire îl va trage automat în sus. Aşa şi cu judecatul. De-asta mai bine în­cerc să nu fac ceva pentru care să mă judec.

Te-ai simţit judecat de oameni şi de presă când s-a întâmplat despărţirea de Malvina?

Nu m-a interesat. Singurul lucru care m-a preocupat a fost ca ea să nu treacă prin nişte lucruri dureroase. Dar nu m-a sunat nimeni. Pentru că ei ştiau că nu voi vorbi. Fiindcă mă sunaseră înainte şi le-am spus: „Nu mai pierdeţi timpul şi banii pe telefoane. Eu nu discut viaţa mea personală“. Unii au judecat, treaba lor, dacă ei au vrut asta...

Te-a deranjat faima în acea relaţie? Lucrurile decurg mai bine când nu e atentă lumea?

Eu sunt OK şi aşa, şi aşa. Când mă grăbesc pe stradă, n-am o problemă că se uită cineva la mine. În acelaşi timp, dacă am de rezolvat un act şi mă recunoaşte la notariat e bine. (râde)

Tu şi Malvina eraţi tare frumoşi împreună. Ce n-a mers? A fost şi meseria ta de vină?

Nu, n-are nicio legătură. Ruşii au o vorbă: „Relaţiile, căsătoriile se fac în ceruri“. Probabil n-am fost predestinaţi. Nu m-a interesat că suntem noi mişto şi dădeam bine în poze. Doi oameni stau între patru pereţi, nu afară, ca să îi vadă cineva, că nu suntem la Madame Tussa­uds. Ei trebuie să se încarce unul pe altul. Aşa, doar ca să se spună „ce bine arată împreună“...

Bine, mie mi pare şi că eşti genul de bărbat care are nevoie de femeia aia mişto, care să stea, însă, în spatele tău. Pentru că tu arzi mult pentru profesia ta...

N-avea legătură cu profesia. Eu am scris îm­preună cu Malvina un scenariu... Dar nu, e sim­plu: n-a fost să fie, e o experienţă, trebuie să te bucuri de ea şi să mergi mai departe. Că s-au scris în presă tot felul de lucruri, e problema lor, nu mă interesează, eu am viaţa mea.

Ai tăi părinţi te întreabă când faci un copil?

Bineînţeles. Mă întreabă de vreo 20 de ani.

Ce le spui?

Urmează. (

)

Fiindcă tu construieşti acum în continuare. Dar va veni un moment când te vei simţi satisfăcut şi vei zice: „Ce urmează?“.

Da, copilul va veni cu siguranţă. Filmul meu, Urma, despre asta e. E vorba despre un copil, care nu apare în film. Nu vreau să dau mai mul­te detalii. Dar copilul nu poţi să ţi-l programezi. El se naşte. Că aşa, hai să trecem aici: să fie un copil pe 13 martie, fiindcă atunci sunt mai liber, în pauză de muncă, nu merge. E un act divin. Mi-l doresc mult copilul, dar nu s-a întâmplat încă. Şi tot ce se întâmplă e spre bine. Un sufle­ţel trebuie să crească armonios. Iar armonia i-o dai doar când părinţii se iubesc profund.

În Charleston e vorba despre un triunghi amoros. Şi tu ştii că ţie ţi s-a pus în cârcă chestia asta cu infidelitatea. Tu crezi că poate fi iertată? Tu ai ierta-o?

Dacă oamenii sunt predestinaţi, nu se întâm­plă. Nu ştiu acum să-ţi răspund ce aş face eu. Să zic da, pentru că Dumnezeu a zis „Iartă!“. Sau nu, că nu sunt eu făcut ca să iert asta. Nu ştiu. Dar dacă oamenii sunt predestinaţi, n-are cum să se întâmple asta. Când mănânci o îngheţată pe care ţi-o doreşti de mult şi-ţi place, nu te duci să iei alta, că tu pe aia o savurezi.

Dar mie asta mi se pare o meteahnă a meseriei de actor: e mult mai uşor să cazi în ispită, chiar dacă îţi iubeşti partenerul.

Dar de ce un actor şi nu un profesor?

Pentru că voi sunteţi mai expuşi. Te văd doamnele la noi în revistă şi vor spune: „Ah, ce-mi place Dorian!“.

Şi dacă o să cad în ispită înseamnă că n-a fost să fie! Mai e o chestie. Eu am fost în Siberia acum doi ani, la nişte filmări, în Magadan, cel mai teribil loc de pe pământ. Când am fost eu, erau -40 de grade. Acolo au murit vreo 20 de milioane de oameni în lagărele de concentra­re. 2.000 de kilometri de jur împrejur nu există nimic decât gheaţă. Am fost acolo ca să fac un film despre un deţinut care încă trăieşte. Era să pierd avionul. Nu-ţi imaginezi cum e să rămâi acolo. Nu l-am pierdut. Dar aş fi putut. Aşa şi cu ispita. Pot să cad. Pot să nu. Cum îţi e scris.

Acum te simţi echilibrat?

Da, sunt echilibrat.

Când ai fost cel mai recent la Chişinău?

În toamnă, tot cu un film. Dar de atunci au mai venit părinţii mei aici.

Facultatea ai făcut-o în Georgia, la Şota Rustaveli. Cum e acolo?

Patru ani am stat acolo. Îmi făcusem o sche­mă pe perete, cu data când trebuia să mă întorc acasă. Abia aşteptam. Fiindcă şcoala în Georgia e fantastică, dar e o ţară europeană creştină cu o tentă uşor musulmană în convingerile lor, în comportamentul femeilor. E greu să te adap­tezi la mentalitatea aia. M-am dus acolo fiindcă ştiam rusă. Şi fiindcă îmi rămăsese ideea asta cu actoria după ce apărusem într-un film, la 13 ani, la Studiourile Moldova Film. Am lipsit o lună şi jumătate de la şcoală ca să filmez. Toţi ştiau asta. Pe-atunci, hormonii începeau uşor să răsară, ca licuricii... Şi când m-am întors, fata cea mai mişto din clasă mi-a zis: „Pot să stau cu tine-n bancă?“. Ea, care nu se uitase la mine până atunci, brusc, a vrut să stea cu mine-n bancă. Am zis: „Dacă ăsta e rezultatul, actor mă fac!“. (

)

Păi, vezi: aici e răspunsul la „De ce eu sunt mai ispitit decât un profesor“...

Da, dar au trecut 30 de ani de-atunci. (

) Am mai înţeles nişte chestii. Dar ai dreptate. Brusc, eşti idol, deşi n-ai făcut nimic.

Părinţii ţi-au văzut toate filmele?

Da, sunt mândri. Pentru ei, am luat deja vreo trei Oscaruri. Părinţii trebuie făcuţi mândri. De-asta am şi organizat nişte proiecţii cu fil­mele mele la Chişinău.

Când o să vedem Urma? În ce stadiu e?

Am un prim draft. Urmează să vedem... Sper să ajungă la festivaluri importante. Dacă nu, ţi-am spus, eu am lăsat în urmă ceva...