Exclusiv! Eliza şi Cornel Ilie: povestea nunţii lor
O viaţă de întâmplări pe o stradă din centrul Bucureştiului. Acesta e Cornel Ilie. Un zâmbet peste umăr şi doi ani de dragoste. Aşa începe povestea lui cu Eliza. O blondă frumoasă şi veţi vedea, genul de fată deşteaptă. 40 de ani de viaţă. Vreo 20 de ani de cântece. Şi doi ani de dragoste. Viaţa alcătuită din cifre şi o premisă: „O scoatem la capăt!“.
La ce te gândeşti?
Cornel Legat de ce? De căsătorie sau în general? Acum, pentru că am făcut pasul acesta cu căsătoria la care m-am gândit o perioadă, mă gândesc la ce vom face noi, ca trupă, la toamnă. Ca familie ştiu exact ce am de făcut mai departe. Acum mă gândesc la familia cealaltă.
Acolo aveai un coleg, care nu mai e. N-am înţeles ce s-a întâmplat.
Eram patru iniţial. Victor, Alex, Nicu şi Cornel. Vunk deci. Deloc original numele format din iniţialele noastre.
Mă rog...
În 2004 a plecat primul băiat în America. A câştigat la loteria vizelor.
A fugit în America!
Da. E bine, are trei copii. Şi în 2008, a mai plecat un băiat, Alex, în Germania. Cel despre care spui tu.
Acum am înţeles „Vreau o ţară ca afară“, să nu-ţi mai plece oameni din formaţie.
(râde) Acum s-a întors în formaţie unul din Canada.
Cornele, dragostea o las pe mai târziu. Te ajung din urmă refrenele.
Povestea cu piesele e aşa: multă lume nu se regăseşte în ele, dar până la urmă o să ajungă acolo, la ele. La mine a fost premonitoriu, am lăsat dragostea cât s-a putut de târziu. Până la 40 de ani.
Până când, dintr-o 1000 de flori colorate, tu ai ales.
(
) Nu ştiu câte au fost. Am avut poveşti de dragoste mai lungi ca aceasta. Ne ştim de doi ani. Totul a funcţionat atât de bine, încât acesta era pasul firesc, nimic forţat. Dar poate acum, trecând prin multe momente îţi stric întrebările.
Nu se strică aşa uşor.
S-a întâmplat să cântăm la nunţi şi cu ideea asta plecam: „băi, n-aş vrea să fie aşa“. Foarte rar am văzut o nuntă să-mi placă. Mai e o treabă, pe mine, pe la 12 noaptea, mă ia somnul. Sunt un om de zi, mă trezesc la şapte dimineaţa şi după 11 mă ia somnul. Cum să fac eu să nu ajung să stau toată noaptea treaz? Am zis să adun toate exemplele proaste pe care să nu le urmez şi am făcut o petrecere de zi.
Mie aşa mi s-a părut tot timpul. Cum le e nunta, oamenilor le e şi viaţa, e o sinteză a felului lor de a fi.
Se poate, e un shortcut la felul cum îşi explică viaţa. N-am urmărit ce-a fost după, la nunţile unde am cântat. Ştiu doar la cele la care am fost invitat, foarte puţine. A fost şi o problemă legată de asta, am constatat că ne trebuie naşi. Şi nu prea aveam prieteni căsătoriţi. Mi se părea important ca cei prezenţi acolo să plece cu ideea asta: „Oamenii aceştia au sens“. Asta mi-am dorit să se întâmple şi la noi. Să găsim un mod de a fi fireşti, să se simtă că ne bucurăm că facem asta, că nu trăim un pas întâmplător. Cererea a fost pe 31 martie.
A fost emoţionată sau ai fost previzibil?
Nu se aştepta, am pus-o în faţa unui fapt împlinit. Veneam dintr-un turneu în care am fost şi mult plecat. Vreo două săptămâni nu ne văzusem deloc. Oricum aveam de gând să fac asta, dar nu ştiam cum. Pentru o femeie e important cu ce amintire rămâne. Poate nu pentru ea, cât pentru că o întreabă lumea: „Şi? Cum te-a cerut?“. Copiii o s-o întrebe şi ei. N-a fost ceva deosebit, dar pentru noi a fost frumos. S-a întâmplat într-un loc ce ne semnifica ceva. Am luat telefonul, i-am zis să ne facem o poză, doar că am început să filmez. Şi ce mi s-a părut interesant, a fost ca un semn. Locul unde s-a întâmplat e pe aici, prin Dorobanţi, e locul unde ne întâlneam la început. În general, nu sunt multe maşini parcate. Atunci era una chiar lângă noi, cu numărul B nu ştiu cât, DAA. Eu cred în semne şi coincidenţe.
Crezi în Dumnezeu, Cornele?
Cred. Mai puţin în biserica asta actuală.
Dar cununia religioasă aţi făcut-o?
Am făcut-o, dar nu la biserică. Am făcut cu tot ce se face, a fost o întreagă discuţie asta.
Şi de la cererea în căsătorie au început detaliile.
Nu ne-am stresat. Devenise stresantă absenţa stresului.
E un moment în care petrecerea devine mai importantă ca evenimentul.
Noi n-am avut asta. Nunta a fost sâmbătă, Eliza şi-a luat rochia cu o seară înainte.
Păi nu se face aşa. După rochie trebuie să umbli un an de zile.
Da. Ea şi-a făcut comanda şi cu o seară înainte a luat-o. Dacă nu era gata, asta e, luam altceva, nu trebuie să demonstrăm nimic.
Ce am avut de demonstrat am demonstrat.
Sau, de fapt, abia acum începem să demonstrăm. Nu contează nunta, ci căsnicia. Tu ştii mai bine. Cât ai?
Cinci ani.
Eu am opt zile.
S-a schimbat ceva în astea opt zile?
Păi îţi spun şi ce-am făcut a doua zi. Am terminat nunta pe la 11 noaptea.
Cam târziu, dar în fine.
(
) Pentru mine, da. Am terminat de strâns ce era de strâns, am plătit ce mai era de plătit. La două noaptea eram în parcarea unui fast-food, mâncam. Nu apucasem să mâncăm nimic la nuntă. Ne făceam planul ce să facem a doua zi. Şi am fost la un film.
Ce film, Cornele? Că şi de ăsta o să vă aduceţi aminte.
Terminator.
Şi mai zici că nu sunt semne.
(
) Da, „Hasta la vista!“. Ţi-am zis, nu s-a schimbat nimic. Uneori îmi pare că nu e normal să fie aşa. Poate suntem ciudaţi, nu ne-am făcut nicio grijă la nuntă. Sufletul îţi dictează până la urmă, oricâte calcule ţi-ar face mintea.
Mulţi oameni la nuntă?
Cred că 120. Mulţi copii, vreo 20.
Şi de acum, cade următoarea întrebare. Până când dragostea se împarte numai la doi?
E pe drum. Suntem în şase luni. E fetiţă.
Deciziile astea importante nu le luăm noi, le ia Dumnezeu. Tu poate ai fi vrut un băiat.
Nu, am ales să se întâmple doar. Niciodată nu am ştiut ce vreau, o fată sau un băiat. Poate de la al doilea o să ştiu ce-mi doresc.
Şi până la urmă ai scos-o la capăt când s-a stins lumina.
S-a stins lumina acum 16 ani. De atunci e piesa asta.
Cornele, mă gândeam, facem interviul în Dorobanţi. Aici ţi s-au întâmplat toate.
Da, până să mă mut cu Eliza, din copilărie şi până acum un an, aici am trăit. Am făcut liceul Caragiale. Şi culmea, prima noastră întâlnire întâmplătoare, a mea cu ea, a fost aici, pe Dorobanţi. Cumva, totul a plecat de la o privire peste umăr.
Nu erai la prima privire peste umăr, Cornel.
Pentru ea, da. Apoi aveam să ne întâlnim iar întâmplător şi să ne aducem aminte de privirea aceea.
Deci nu acolo s-a legat totul.
Nu, dar acolo ne-am înţeles din priviri. A fost ceva, vorba lui Schwarzenegger, „I’ll be back“.
Pe mine mă fascinează aceste mici sincronizări, care duc la lucruri atât de mari.
Şi pe mine. Mă încarcă şi-mi dau încredere. Îmi spun că nu suntem de capul nostru pe lumea asta. E un Dumnezeu acolo care urmăreşte ca până la urmă să ne fie bine.
Cuvântul întâmplare, de la asta vine. De la in templum. De la faptul că totul se întâmplă în templul lui Dumnezeu.
N-am ştiut asta, e foarte frumos.
Dacă te-ai întâlni pe stradă asta din faţă, cu tine, cu acela de acum 20 de ani, de la liceu, de aici din Caragiale…
Să ştii că m-am mai întâlnit. M-am mai întrebat, m-am mai mirat, „uite, băi, cum eram şi cum se întâmplă lucrurile“. Dar nu asta e întâlnirea interesantă, ci aia cu cel de peste 10 ani. Să-mi dea nişte ponturi dacă ar fi să fac o proiecţie, cum aş vrea să ajung. Să-mi spună cum să ajung acolo.
Mai uşor e invers. Ce ponturi i-ai da celui de acum 10 ani?
Niciunul. Poate să aibă mai multă încredere în el. Pentru că, deşi pe de-o parte am fost un luptător, pe de altă parte am tot picat într-o capcană personală. Asta a lipsei de încredere în mine. Acesta ar fi primul sfat. În rest, eu sunt foarte mulţumit de ce mi s-a întâmplat. Cred că am făcut suficiente greşeli, încât am învăţat câte ceva.
Şi se pune problema şi ce-i vei spune fetei tale.
Asta e miza.
Trebuie să ai memorie, să ţii minte ce-ai trăit.
Foarte multe din drumurile mele, din gusturile mele, din toate, vin din copilărie. Asta e miza. Cum fac eu să nu greşesc acolo? Nu să-i impun, dar cum să n-o influenţez greşit.
Dintre toţi cei care ai fost până acum, care ţi-a plăcut mai mult?
Mi-a plăcut de mine cel din 1998, de când am început serios muzica. Atunci am renunţat şi la facultate şi la serviciu. Am zis că de acolo înainte fac doar muzică. Eram inginer de sunet la Pro TV, lucram cu Andi Moisescu la matinal, cu Andreea Esca la jurnal. Eram cel mai tânăr angajat al Pro TV-ului. Nici nu era Pro TV, îi zicea Canal 31. Acela mi-a plăcut, pentru că, într-un fel, a găsit curajul să facă asta, să întrerupă facultatea în anul trei şi să facă muzică.
Şi ai început cu O scoatem la capăt. Şi începutul a zis bine.
(
) Exact! Mi-a mai plăcut şi cel din liceu. Am avut o viaţă de liceu frumoasă. Cântam pe la baluri de boboci. Dar mai făceam ceva, ieşeam cu o cameră VHS cu un prieten, ziceam că suntem de la televiziune şi luam interviuri la oameni pe stradă, la mişto. Până când l-am nimerit pe unul care chiar era de la televiziune, era director de imagine în TVR. I-a plăcut ce-am făcut şi ne-a luat la emisiunea Jeanei Gheorghiu, dacă o mai ţii minte.
Şi al treilea?
Cel din 2008, care a avut curajul să spună că o luăm de la capăt. Trecusem şi printr-o perioadă personală agitată. Pe suferinţă, aşa, s-au scris multe piese atunci.
Mai ales aceea.
Pleacă? Da. Cum e acolo exact aşa s-a întâmplat. M-am despărţit de ea într-o noapte, era miercuri spre joi. A doua zi dimineaţă am făcut piesa. N-aveam la cine să strig şi pur şi simplu am început să cânt piesa. Atunci, în 2008, mi-am făcut şi multe răni pe dinăuntru, dar ceva a ştiut cum să-mi arate cum să merg mai departe.
Am remarcat că ţi-au plăcut momentele tale de curaj. Ajungem la cel de acum. Şi ăsta e un moment de curaj, cel în care te decizi să-ţi faci familia.
Da, e de curaj şi de acceptare. A ta, aşa cum eşti. Acum pot să merg la drum cu cineva fără să încurc. N-am făcut pasul ăsta dintr-o nebunie, ci pentru că sunt pregătit pentru asta. Pot să-i ofer celei de lângă mine cea mai bună versiune a mea. Şi de aceea cred că nu o să dezamăgesc persoana de lângă mine.
M-am luat cu altele şi am uitat să întreb. Ai avut prăjitură cu jeleu la nuntă?
(
) Du-te mă de aici, n-am avut. Am avut nişte prăjituri foarte bune şi un tort mov.
Eliza. Unde ţi se potriveşte ea?
Îi place să se joace. Cred foarte mult în oamenii care ştiu să se joace, cred că sunt mai buni.
Pe principiul, nu te maturiza, e o capcană!
Dacă nu ştie să se joace, lucrul ăsta spune multe despre omul ăla. Până la urmă din joacă pleacă lucrurile importante, chiar şi povestea noastră. Mi-a plăcut foarte mult că am intuit de cum am început să ne cunoaştem că e foarte înţelegătoare. E mai tânără ca mine cu 12 ani, dar are maturitatea să ştie când să pună o frână într-o discuţie. Când să lase să treacă. Când să aibă tact. E important tactul în lupta cu orgoliul. Lipsa de tact în conflicte poate să rupă multe. La drum lung e nevoie de el. Şi mai ales ştie să zâmbească. Râdem mult, jucăm tenis de picior în casă. Ne-am găsit ambii în celălalt un partener. Şi de discuţii, şi emoţional, şi sexual. Nu simt nevoia de altceva.
Astea sunt detaliile care dau planul general în care doi oameni se potrivesc.
Altora poate le par neimportante, mie îmi spun mai multe decât altele. Eu asta caut în persoana de lângă. Să „abia aştept să ajung acasă“. Cred că asta m-a făcut să mă întreb: „de ce să nu vreau să trăiesc toată viaţa aşa?!“.
Om trăi şi om vedea.
Om trăi şi ne-om vedea.
Povestea din oglinda ei
Ce ştiai despre Cornel înainte să-l cunoşti şi ce ştii acum?
Eliza Ştiam despre el doar ceea ce a vrut el să se ştie, în principal prin textele pieselor pe care le-a compus. Că viaţa e frumoasă dacă ştii să o încarci de emoţie şi să o trăieşti la tine acasă. Şi că fiecare moment este un început, doar că este important să-i imprimi direcţia corectă. Din ritmul pieselor mi-am dat seama că este un optimist şi că tot ceea ce face şi trăieşte este alert. Normal că acum ştiu mai multe. De fapt, doar detalii: are un zâmbet irezistibil, plânge, este autodidact, face patul, spală vase, găteşte din când în când, tremură când mă îmbrăţişează, se joacă tot timpul şi face ca totul să pară şi să se întâmple uşor. Nu ştiu cum, dar parcă şi eu ştiu mai multe despre mine acum, Cornel fiind ca un magician care scoate tot ce e mai bun din mine.
Ce stii tu despre el şi noi nu ştim, dar se poate spune?
Cornel nu are secrete. El este doar discret cu viaţa lui personală, din grija de a nu se distorsiona un cuvânt, un gest, etc. Şi astfel să fie cineva rănit, urmând un şir nesfârşit şi obositor de explicaţii. Este deschis şi parcă ar zice: „Ia din mine, sau de la mine ceea ce îţi trebuie. Eu mă descurc“. Să răspund: ştiu că nu merge cu trotineta, dar se antrenează!
De ce i-ai spus „DA!“ când te-a cerut de soţie?
Iniţial i-am răspuns „măăăăăăi!“, fiindcă m-a luat prin surprindere. Tocmai el, care nu e în tipare şi iese din convenţii, nu pentru că şi-a propus asta, ci pentru că aşa simte. Fără a ofensa pe nimeni. „Măi“, cuvântul nostru de dojeană şi de alint. A plutit imediat în lacrimi fierbinţi un „daa“, care parcă a umplut tot universul şi pe care parcă nu l-am spus doar eu, ci toţi strămoşii mei. Ba chiar şi urmaşii. Ce moment!!!! Cornel tremura, parcă toate inimile de pe planetă erau adunate într-una, a mea. Cum să nu-i spun „da“?! Îl iubesc! Il iubesc pentru că râde cu mine, plânge cu mine, aleargă cu mine, tace cu mine, e puternic şi neajutorat (ştie el când!), e tot un fel de „eu“. Au existat multe coincidenţe în ziua aceea...
Dintre ale lui, care e cântecul tău preferat?
Greu de ales. Am plâns şi am râs totodata pe toate melodiile lui. Înconjurul lumii este melodia pe care mi-o cântă cel mai des, melodia pe care încerc să o învăţ la pian până se va naşte fetiţa noastră.
Câtă răbdare mai ai până scrie primul cântec pentru tine?
Pentru ce să am răbdare? Nu stau după colţ, nu pândesc. Dacă va fi, va fi, dacă nu, nu.
Dacă ar fi obligatoriu să pui tu numele cântecului, ce nume ai pune?
Un titlu?! TOT.
Foto: Irinel Cîrlănaru
