Exclusiv! Interviul pe care ni l-a acordat Gabriel Cotabiţă cu o oră înainte de stopul cardiac

“Aş prefera când vorbesc despre femei să beau un capucino”. Aşa am început să vorbesc cu Gabriel Cotabiţă despre femei. La o cafenea într-un colţ de stradă, pe un trotuar, în centru. Pe lângă noi treceau tot felul de poveşti. Noi o

“Aş prefera când vorbesc despre femei să beau un capucino”. Aşa am început să vorbesc cu Gabriel Cotabiţă despre femei. La o cafenea într-un colţ de stradă, pe un trotuar, în centru. Pe lângă noi treceau tot felul de poveşti. Noi o trăiam pe a noastră. La o oră distanţă sunt sunat şi mi se spune că Gabriel Cotabiţă a sufert un infarct.

Ai gusturi bune la femei?

Nu e vorba de gusturile mele. Ele se schimbă cu perioada. În copilărie eram disperat după Raquel Welch. Personal nu mi-a plăcut niciodată idolul anilor 60, Brigitte Bardot. În schimb, am fost fascinat de Catherine Deneuve. Apoi începi să aflii. Poate şi pentru că uitându-te la o fotografie ne place să construim proiecţii. Nenorocirea cea mai mare intervine când ajungem să le cunoaştem.

Se demitizează.

Nu. Dar nu renunţăm la dorinţa de a ne realiza proiecţia. Nu te mai uita la femei pe stradă, Radule! (râde)

Ca vremurile, au trecut pe lângă noi, doi oameni în vârstă ţinându-se de mână. Spre 80 de ani. Ai în minte deznodământul acesta?

Nu mă gândesc la chestia asta. Am avut teama asta a singurătăţii. Că de fapt asta e întrebarea ta. Am avut-o acum vreo 20 de ani când am terminat albumul ”Prizonier”. Am avut acolo un text senzaţional la un cântec fantastic, care se numeşte ” un simplu trecător”. Era o poveste fantastică, pe care am văzut-o cu ochii mei. Era vorba despre singurătate. Mă uitam pe o fereastră şi vedeam pe o bancă un bătrân, stând lângă porumbei. Un bătrân pe care părea că viaţa l-a tot lovit. Ca pe cel pe care l-am văzut trecând mai devreme. Arunca firimituri la porumbei. La un moment dat a venit către el o bătrânică, l-a luat de braţ şi au plecat împreună. Sigur, e frumos. Dar avem un banc celebru. Cu omul pe patul de moarte, stând înconjurat de soţie şi toată familia şi puţin încurcăt că deşi are cine să-i aducă un pahar cu apă, totuşi nu-i este sete. Eu am rezolvat problema singurătăţii.

Iei în calcul şi finalul acesta. Cu tine trăind singur bătrâneţea.

Da. Îl iau în calcul ca pe un mod de a trăi.

18 ani de căsătorie.

Puteau să fie şi 25 şi cinci. Nu-i socotesc ca pe un timp pierdut. Au fost o şcoală. Mi-am dorit-o, am făcut-o, nu mi-a ieşi. Asta e!

Citeşte interviul integral cu Gabriel Cotabiţă în viitorul număr al revistei OK, de pe 14 mai!