Exclusiv! Nadine: „Am avut vicii, acum nu mai am. Am fumat ”

A pierdut, dar a şi câştigat, s-a automotivat să răzbată, în viaţa ei nu există renunţări, ci doar victorii. Astăzi are familia la care a visat şi păşeşte pe drumul dorit, dar viaţa ei nu a fost deloc simplă.

Despre situaţiile de viaţă care i-au schimbat traiectoria, despre oameni şi alegeri, am povestit cu Nadine într-un interviu emoţionat. „Pentru mine, fiecare zi este o sărbătoare, în fiecare zi mănânc din cele mai frumoase vase, în fiecare zi mănânc mâncare bună, aşezată frumos în farfurie, în fiecare zi mă răsfăţ, atât pe mine, cât şi pe ai mei, şi în fiecare zi dau slavă lui Dumnezeu şi sărbătoresc naşterea lui Hristos. N-am nevoie să-mi dea nimeni tonul când şi cum să îmi petrec timpul, la fel cum nu am nevoie să îmi spună nimeni care zi este mai importantă şi mai specială din an. Toate zilele sunt importante”, ne mărturiseşte prezentatoarea de la TVR1.

OK!: Ai revenit la TVR1 cu o emisiune de suflet. Care au fost poveştile care te-au lăsat fără cuvinte?

Nadine: Povestea Cristinei Bălan, mamă a doi copii cu Sindrom Down. Cristina, o artistă talentată pe care am admirat-o de la debutul ei. Împreună cu ea şi Mircea Radu, prezentatorul emisiunii „Down the road”, am avut o conversaţie educaţională şi emoţionantă. Am aflat de la ea cât de greu îi este să crească aceşti copii într-o Românie unde nu există un sistem de susţinere pentru familiile aflate în astfel de situaţii dramatice de viaţă. Am aflat cu groază cum sunt priviţi copiii cu Sindrom Down de către oameni. În general, acest lucru mi-a subliniat, încă o dată, nivelul societăţii noastre româneşti, atât din punct de vedere evolutiv, cât şi educaţional. De la începutul emisiunii am avut lacrimi în ochi, atât eu, cât şi echipa.

OK!: Care sunt colegii de la Şcoala vedetelor cu care mai păstrezi legătura? A existat un moment care avea să vă apropie şi mai mult?

Nadine: Păstrez legătura mai cu toţi. Avem un grup pe WhatsUp şi, cumva, este un altfel de a sta bot în bot toată ziua, aşa cum obişnuiam să o facem în adolescenţă. “Plecarea" Mălinei dintre noi a fost un moment straniu. Ne-a unit mai mult. La fel a fost şi cu “plecarea” lui Titus Munteanu. A fost ca o trezire la o altfel de realitate. Realitatea vieţii de adult. Cumva ne raportăm unii la ceilalţi doar prin prisma copiilor care fuseserăm, aceste evenimente însă au dat un văl la o parte. 

Am avut, acum nu mai am. Am fumat şi am băut. Mult. Mi-am dorit enorm să fiu nefumătoare, iar alcoolul să-mi producă silă. De patru ani mă bucur de acest regal. Nu mai pot bea alcool nici măcar o gură. Gândul la alcool îmi face rău de la stomac. La fel se întâmplă şi în cazul fumatului. M-am reprogramat mental. M-am folosit de tot soiul de tehnici de autosugestie pentru a schimba percepţia asupra fumatului şi a băutului de alcool. 

M-a cerut în căsătorie în tinereţe, poate la un an sau doi după ce ne-am cunoscut. Am spus nu, pentru că voiam să explorez lumea, ceea ce am şi făcut, însă, după 7 ani, l-am sunat şi l-am întrebat dacă mai este valabilă cererea în căsătorie, a răspuns că da. Atunci m-am reîntors în Romania pentru a mă căsători şi a construi mica familie de care mă bucur astăzi. 

OK!: E grea viaţa lângă un avocat?

Viaţa nu este grea. În schimb, unele situaţii de viaţă pot fi dificile. Cât despre profesia soţului, am învăţat, în general, să fac diferenţa dintre om şi personajul pe care acesta îl întruchipează. Profesia unui om este doar unul dintre straturile acestui personaj, de aceea acest strat nu are un cuvânt de spus în calitatea vieţii mele. Am abilitatea de a mă conecta direct la sursă, la om. 

OK!:Ţi-ar plăcea să mai trăieşti vreodată în America? Cum a fost viaţa acolo?

Este ţara visurilor mele. Este o ţara unde mă simt firesc, natural. Sunt recunoscătoare că mi-am trăit parte din cei mai frumoşi ani acolo. De la 23 la 30 de ani am evoluat acolo cât nu cred că îmi va ieşi într-o viaţă la noi. Viaţa acolo a fost bogată în evenimente simple, dar frumoase şi semnificative. 

Vânzătoare la tarabă, la metrou Unirea. Din primul salariu mi-am cumpărat două perechi de blugi. Aveam 13 ani.

Da, în copilărie, însă acelea nu erau problemele mele. Copiii nu percep la fel ca adulţii lipsurile. Copiii au nevoie de foarte puţin pentru a fi fericiţi. Lipsa banilor genera însă o stare continuă de nesiguranţă, foame şi alte efecte negative ale sărăciei, care, spre bucuria mea, au scos ce a fost mai bun din mine. Lipsa banilor m-a motivat să muncesc, să fiu un artist serios şi  responsabil. De aceea, în adolescenţă, imediat dupa ce am început să lucrez la TVR, am început să câştig suficient de mulţi bani încât să îmi asigur calitatea vieţii. 

Nu toate renunţările îşi au rădăcina în dezamăgiri. Am renunţat pentru că nu m-am mai regăsit. Nu mi se mai potrivea acel fel de a ma raporta la mine şi la ale mele. Dintr-o dată, ideea de a fi pe scenă şi a mă zbengui mi s-a părut ridicolă. Omul care deveneam şi în care investeam avea alte idealuri şi preocupări. A cânta nu mi se mai pare ceva semnificativ în evoluţia mea. Acum simt nevoia să învăţ, să descopăr lucruri noi, să citesc, la nivel de studiu. Simt nevoia să devin mai simplă, mai neîmpopoţonată, mai nesofisticată (nu că aş fi fost vreodată), pentru a afla mai mute despre mine şi ale mele, pentru a şti mai cu claritate cum să mă pun mai bine în slujba lumii în care trăiesc. 

OK!:Te-ai reîntors la liceu. Cum ai decis, ce urmează după?

Cred că fiecare om poate schimba istoria lumii. Când ai însă şcoala făcută bine, cresc şansele ca istoria pe care o schimbi să fie una ce investeşte în evolutie,  nu în regres. Dacă te uiţi la “liderii” societăţii noastre româneşti, înţelegi că noi, românii, mai mult ca oricare alţii, avem nevoie de o şcoală bine făcută. Am refăcut şcoala pentru ca nu am făcut-o bine prima oară. Munceam în vreme ce mergeam la scoala. Aveam alte priorităţi. Acum, prioritatea numarul unu este şcoala, iar asta se simte în noua formă pe care o dezvolt ca om. Urmează facultatea de psihologie, master, doctorat şi ce s-o mai inventa. Ador să învăţ. Mă văd pe la 80 de ani mergand la diverse cursuri în lume.