Exclusiv pentru OK! Adriana Ichim: „Ion Ţiriac nu ştie să iubească“
De la postura de manechină celebră la cea scriitoare cunoscută, distanţa e de câteva decenii. Ambele ţin de talent şi de conjunctură. Adriana Ichim aproape că a parcurs-o.
De la postura de manechină celebră la cea scriitoare cunoscută, distanţa e de câteva decenii. Ambele ţin de talent şi de conjunctură. Adriana Ichim aproape că a parcurs-o.
Vine din vremurile în care manechinele erau câteva, iar ceea ce făceau era chiar o meserie. A strâns multe poveşti în jur. O parte dintre ele le-a scris într-o carte. „Manechin în două lumi“ se numeşte. Cea mai importantă poveste e cea de dragoste cu celebrul domn Ion Ţiriac. În timp ce-mi relata despre asta, am înţeles ce lipseşte în primul rând manechinelor de acum. Le lipseşte aerul aristocratic al poveştilor de dragoste cu personaje de talia domnului Ion Ţiriac. Şi poate şi talentul de a le povesti elegant.
Nu ştiu dacă le cunoaşteţi voi. Eu am fost puţin înaintea lui Melek şi Romaniţa şi după Zina. Silvia Fotino, Tatiana Iovanovici, Rodica Feher sau Lavinia Sârbu. Marea majoritate n-au rămas în ţară.
Există. Îmi e milă de ea, acum e bolnavă. M-am luat de ea şi-n carte.
Concluzia e că voi aţi înghiţit un personaj absolut prefabricat de ea atât de bine că şi ea începuse să creadă.
Nu era ca acum. Îţi spun sincer: nu-l cunosc bine, el fiind mic pe vremea aceea. Era un manechinaş.
Nu. Celebri atunci erau Sandu Marinescu şi Traian Cerniu. Erau de-ajuns doi sau trei manechini. Noi eram toate adunate 30. Clar Botezatu nu era printre cei doi.
Eu îl ştiu pe Taher. Într-o seară, cu vreo zece ani în urmă, am ieşit la Lido, la restaurant, unde au venit Becali şi Taher. Atunci mi-a povestit Gigi că mă ştie de când stătea la colţ la Leu şi aştepta să treacă manechinele. Taher i-a atras atenţia că poate îl ştiu mai bine de acolo de unde cumpăram iaurtul. Eu i-am răspuns că-l luam din Pipera, cum treceam linia de tren, pe stânga. Şi Taher mi-a confirmat că acolo vindea Gigi.
Despre „el“. Este un „el“. Nu despre domnul Ion Ţiriac. Eu l-am numit „el“, pentru că din punctul meu de vedere nu merită mai mult.
Din perspectiva poveştii de dragoste este un „el“ pe care l-am visat, dar n-are nicio leătură cu iubitul pe care l-am avut. El nu ştie să iubească. Capacitatea bărbaţilor de-a iubi e oricum foarte mică. Dar la el e şi mai mică decât în mod normal.
Cam prin 1992. Eu aveam conturile la el în bancă. Am venit împreună cu o persoa
nă importantă din Italia să ne întâlnim cu directorul băncii lui. El ne-a văzut şi ne-a invitat în birou şi aşa ne-am împrietenit. Însă ce vreau eu să spun e ceea ce văd că nu prea spune nimeni: el, Ţiriac, a demonstrat o putere inimaginabilă. De la nouă ani a rămas singurul bărbat în familie, întreţinându-şi mama şi sora. A muncit într-o uzină ca un disperat şi eu ştiu din poveştile lui că la Roma, unde juca tenis pe bani, nu avea ce să mănânce, pentru ca apoi să ajungă unde a ajuns. În ’90 a venit în România cu enorm de multe relaţii, forţă şi ajutoare, ca să facă ceva aici. Însă i s-a dat peste nas tot timpul.
Da. Băiatul şi sora lui au spus că în carte am făcut din el un personaj foarte uman. Noi ne-am nimerit şi prost. El cu foarte puţină forţă de iubit, eu cu foarte multă. Plus că el era la începutul succesului în afaceri. Atunci îi plăcea să devină un personaj important. Eram ambii foarte mult timp plecaţi în direcţii diferite. Mi-a spus un lucru important după ce s-a terminat relaţia. Mi-a spus că dacă aş fi vrut să fie o relaţie mai puternică ar fi trebuit să lupt. Eu n-am luptat pentru că nici eu nu ştiam ce este. El era omul care m-a instigat să fac foarte multe, ca să-i arăt că pot să fac singură. Mă instiga tot timpul să n-am nevoie de el. Te întreb: dacă o femeie se culcă cu un bărbat, având sentimente pentru el, iar bărbatul după aceea nu spune nimic. Şi pleacă. Tu ce înţelegi din asta?
Cam aşa a fost cu Ţiriac. În plus, mie nu mi-a plăcut să-l tot caut. El aştepta şi mă suna într-un final.
Pentru mine, 8 ani. Pentru el, doi. Dar nu m-a lăsat. Mă suna din când în când. De fiecare dată când ne vedeam era ca şi cum nu s-a întâmplat nimic.
Noi eram prieteni. N-a dorit asta de la nimeni, el nu poate să iubească. El spune că a suferit foarte mult în copilărie şi în tinereţe, aşa că a devenit de piatră.
Prin 1999, când mi-au spart casa, undeva prin centrul Bucureştiului. El aflase, m-a sunat şi m-a invitat la el. A fost ultima întâlnire sentimentală cu el.
În primul rând Sophie era o tipă tânără. Apoi Ţiriac, deşi se dă modern, e foarte de modă veche. Are principiul că femeia trebuie să asculte de bărbat. Sophie e de origine egipteană. E în cultura lor să asculte de bărbaţi. Deşi nici ea nu a ascultat până la capăt.
Frumuseţea depinde de femeie. Am avut colege care, deşi nu erau astfel, credeau atât de mult că sunt, încât deveneau. Marilyn Manroe spunea că depinde de tine dacă vrei să fi vedetă sau nu. Făcea următoarea experienţă: îşi punea ochelari şi batic pe cap. Nimeni n-o recunoştea şi îi arăta prietenei ei cum devenea Marlyn Manroe în cinci minute, dându-şi jos baticul şi ochelarii şi punându-şi mâna în păr. Trecerea despre care mă întrebi e teribil de grea. În primul rând, trebuie să faci pace cu tine însuţi. În ideea asta, eu am scris cartea.
Foto: Bogdan Botofei, arhiva personală
