Exclusiv pentru OK! Mihaela Tatu: „Nu mai vreau să trăiesc degeaba“

Am contactat-o pe Mihaela Tatu alar­mată de ştirile că o tumoare îi ame­ninţă viaţa. Am rugat-o să ne lămu­rească în legătură cu situaţia în care se află, iar răspunsurile ei m-au luat cu totul pe nepregătite: am desco­perit o persoană dezarmant de sinceră, lipsi­tă total de dorinţa de-a atrage atenţia asupra ei. Am aflat că şi-a impus o astfel de atitudine pentru a se putea concentra mai bine pe ceea ce este cu adevărat important în viaţa ei. La re­comandarea strictă a medicului, şi-a schimbat viaţa, pentru a spera la vindecare.

OK! S-au scris multe despre problema ta medicală. Ce se întâmplă, cât de gravă e situaţia?

Mihaela Tatu Eşti primul ziarist care mă în­treabă ce mi se întâmplă. În urma zvonurilor că e ceva în neregulă cu mine, m-au sunat colegi şi prieteni din străinătate să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor. Pentru unii, eram deja moartă şi îngropată. Adevărul e că am peste 45 de ani şi că mi-au apărut nişte dereglări hormonale.

Care nu sunt un capăt de ţară, nu?

Dacă nu mai apare şi câte o excrescenţă pe ici, pe colo, nu. Altfel, oricine poate intra în panică. Şi eu m-am panicat, dar am fost discretă, nu am vrut să vorbesc despre problema mea, pentru că ştiam că se va face din ţânţar armăsar.

Dar care e problema, mai exact?

Iniţial, m-am speriat foarte tare, pentru că îmi creştea pur şi simplu burta şi nu ştiam mo­tivul. Nu puteam să mă aplec, să respir bine şi atunci m-am dus la doctor. Nu am cancer, cum s-a zvonit, ci un fibrom, care este o tumoare, dar nu de natură malignă. Însă situaţia este îndeajuns de serioasă, din cauza dimensiu­nilor impresionante pe care le are fibromul, încât să trebuiască să-mi schimb priorităţile.

Care a fost verdictul medicilor?

Operaţia era unica soluţie, în viziunea lor. Asta iar m-a speriat. De-asta am ales un trata­ment homeopat strict, ce poate da rezultate fără intervenţie chirurgicală. L-am început acum aproape trei luni şi îl închei în martie 2011.

De ce nu te-ai operat? Ai fi scăpat definitiv de fibrom.

Mi-a fost recomandată histerectomia, că tot n-o să mai fac copii la vârsta mea. Dar nu vreau să-mi fie extirpat uterul, pentru că funcţionea­ză normal, doar că momentan „găzduieşte“ un fibrom. Dacă până la încheierea tratamentului nu au loc modificări semnificative, n-o să am încotro şi o să iau în calcul propunerea lor.

Ai apelat la medici români sau te-ai dus în străinătate?

Am fost la o clinică din Cagliari, Sardinia, unde medicii au încurajat acest tratament. Acolo mă duc constant să mă verifice. Dar nu par un om bolnav, nu-i aşa? Numai că respir greu şi nu slăbesc oricâte abdomene aş face.

Care-i cauza apariţiei fibromului?

Eu am pur şi simplu vârsta la care se pot în­tâmpla astfel de lucruri. E, de fapt, preţul pe care îl plătesc pentru că am vrut să fiu inde­pendentă şi egală cu bărbatul, adică am muncit foarte mult, am avut o viaţă intimă dezordo­nată şi m-am stresat enorm. Plus că alimenta­ţia este foarte importantă. Iar în magazinele noastre nu există produse cu termen scurt de garanţie. Mâncarea ne e îmbibată cu aditivi şi E-uri, aşadar nu-i de mirare că ne mai apare şi câte o tumoare.

În ce constă tratamentul pe care-l urmezi?

Mi-e destul de greu să respect regimul, pentru că îmi ia mult timp să gătesc. Consum ceaiuri şi mâncare specială la anumite ore. Sunt foarte disciplinată. Dar, câteodată, îi mai scriu doctoriţei câte un mesaj în care-i spun că m-am săturat. Nici nu ştiu dacă-l citeşte, dar eu mă eliberez astfel de gândul renunţării.

Alimentaţia sănătoasă este destul de scumpă. Regimul e costisitor?

Nu. Dar e plictisitor. Fac aceleaşi lucruri în fiecare zi şi mâncarea are acelaşi gust, adică nu prea are. Problema e că ne îngrăşăm, ne um­plem de toxine în zeci de ani şi vrem să ne vin­decăm rapid. Medicina alopată m-ar fi îndopat acum cu medicamente, dar nu-mi doresc asta. Am preferat alternativa, care dă roade într-un timp mai îndelungat, dar e mai sănătoasă. Adevărul e că există momente de cumpănă în viaţă din care trebuie să învăţăm ceva. După accidentul la genunchi de acum patru ani, care mi-a provocat o depresie cruntă timp de şase luni, şi după ce am descoperit umflătura din zona abdominală şi m-am temut pentru viaţa mea, m-am întrebat de ce mi s-au întâmplat mie astfel de lucruri. De fapt, nu eram pe dru­mul cel bun. Şi trebuia să schimb ceva.

Ce era aşa de greşit în stilul tău de viaţă?

Dumnezeu ne dă câte un bobârnac, ca să pricepem că trebuie schimbat ceva. Ajungem să nu mai ştim să ne bucurăm de-un film, de o pădure, de un căţel, de toamnă şi asta nu e în regulă. Înainte mă credeam buricul pământu­lui şi mă gândeam că nimic rău nu mi se poate întâmpla, nu contau interiorul şi profunzimea, ci numai „vitrina“. Ei, asta m-a costat. Acum nu mai merg prin cluburi, cum obişnuiam, ci dorm nopţile. Trec acum pe lângă localurile pe care le frecventam înainte şi îmi pare că totul se întâmpla în altă viaţă. Pur şi simplu am schim­bat macazul. Poate că ce mi se întâmplă este o vindecare prin suferinţă. Dar până nu ajungi să ţi se înfunde, nu tragi un semnal de alarmă. Mi-am dat seama că nu mai vreau să trăiesc degeaba. Înainte parcă mă risipeam. Munceam pe rupte şi apoi petreceam de nu mai puteam. Acum fac exerciţii de respiraţie, cursuri de Chi Kung, cromoterapie, yoga, fac şedinţe de an­trenament spiritual, particip la cursuri de au­tocunoştere, nu prea mă mai uit la televizor şi am început să iubesc cu adevărat. E minunat!

Dă rezultate tratamentul? Ce-ai observat?

Fibromul avea zece centimetri şi a ajuns la şase. Dar şi structura mea a ajutat. M-am în­tors puţin spre mine. Ritmul trepidant în care trăiam nu mi-a făcut deloc bine. Aveam un ritm pompieristic, la mine nu exista „nu pot“. Ei bine, am descoperit că nu arde nicăieri.

Care a fost reacţia apropiaţilor?

Nu cred că mă mai interesează. Mi-am pier­dut, într-adevăr, o grămadă de cunoştinţe, dar am câştigat altele. Mulţi comentează ba că m-am îngrăşat şi nu mai slăbesc, ba că nu fu­mez, ba că nu mai merg prin cluburi. Dar asta sunt eu acum. Alta. Unii sunt de părere că mai am puţin şi mă călugăresc, li se pare ciudată calea pe care am apucat-o. Mie însă nu. Pare că în sfârşit m-am regăsit!

Foto: Alex Ranta