EXCLUSIV pentru OK: Miki & Răzvan Constantinescu – „Nu contează atât de mult căsătoria“

O spun doi oameni care îşi împart viaţa şi drumurile de 15 ani încoace şi care nu consideră mersul la altar un prag capital în iubire

Sunt de atât de mult timp împreună, încât lumea se întreabă dacă au făcut sau nu marele pas. „De unde ştiţi voi că nu l-am făcut?“, spune Răzvan în glumă. Căci Miki şi Răzvan Constantinescu sunt unul dintre acele cupluri artist-manager care funcţionează ca „Doi la singular“, chiar dacă nu au verigheta pe inelar. Inelul de logodnă, însă, există de mult...

Cât timp a trecut de la K-Pital? Miki: De prin 2003, a trecut destul timp. (râde)

Şi, totuşi, lumea te ştie tot ca Miki de la K-Pital.

Aşa s-a obişnuit cu mine. Pe vremea aia, făceam multe gingle-uri pentru radiourile din ţară în care eu spuneam: „Bună, sunt Miki de la K-Pital.“ Şi a rămas ca o etichetă.

Proiectul K-Pital a avut foarte mare succes şi a fost greu de egalat.

Dar deja e o generaţie care nu ştie vremurile K-Pital.

Da, dar Miki nu se adresează generaţiei de care vorbeşti tu, ci tot generaţiei care a crescut odată cu ea, unui public care acum e mai matur. Şi încă mai sunt oameni care, atunci când aud piesele K-Pital, sunt nostalgici.

Şi tot o etichetă a fost şi muzica latino.

Cred că de la colaborările pe care le-am avut cu Pepe şi cu Jorge. Plus că mi-a mers foarte bine în perioada latino şi cred că toate piesele mi s-au potrivit pe voce, pe imagine, uşor gipsy. Dar am cântat toate genurile şi cânt de mică. Mi-aduc aminte cum familia ori colegii mamei mele mă urcau pe masă şi-mi ziceau: „Hai, cântă!“. Eram un chiştoc de cinci ani şi cântam muzică populară veche. Am învăţat o grămadă de cântece de la bunica mea, care avea pick-up cu toate plăcile posibile: Benone Sinulescu, Irina Loghin, Maria Ciobanu, Gică Petrescu... Şi eu le învăţasem pe dinafară! Copilăria mea a fost lângă Focşani, în Calienii Noi, şi bunica ţesea la război, iar eu cântam. Acum  piesele acelea le cânt la evenimente private. K-Pital a fost, să zicem, perioada mea nebună, dar eu cântam de mult.

Ştiu că ai fost eleva Mihaelei Runceanu.

Da. La 15 ani am avut-o profesoară, dar n-am prins-o prea mult, din păcate. Dar cât am prins-o, am furat tot ce am putut. Era o femeie senzaţională, un pedagog minunat. Ştia când să fie bună şi să glumească şi când să fie severă. O iubeam! N-aveai cum să n-o iubeşti!

Dar, după K-Pital, tu ai avut o pauză.

De monden, nu de cântat! Simţeam că nu-mi mai găsesc locul. Mi se părea totul o prefăcătorie.

Şi acum, că ai revenit, s-a schimbat ceva?

Nu, dar am realizat că mi-ar fi benefic să reapar. Lumea uită, iar eu din asta trăiesc. Primii mei bani câştigaţi din muzică au fost 50 de dolari drept premiul întâi la un festival de muzică din Bucureşti. Şi pe ăia i-am dat în casă. Câştigând bani de mică din muzică, eu asta fac şi acum, nu am avut alt job. Asta e vocaţia mea.

Care a fost cel mai bun moment al tău?

 Mi-a fost bine tot timpul, dar cred că un boom a fost când am făcut melodia „Fără tine“ cu Pepe, pe care am lansat-o la Premiile MTV în 2004. Aveam foarte multe concerte atunci. Dar, la un moment dat, nu mi-am mai plăcut ce se întâmpla în showbiz şi am început să refuz să mai apar.

Dar crezi că la momentul ăsta e mai greu să te lansezi sau să revii?

Din ce văd eu, se lansează foarte mulţi şi foarte repede, dar la fel de repede şi dispar.

E un pic mai greu să rebranduieşti, pentru că te baţi cu percepţiile învechite şi atunci trebuie să ieşi cu un produs bun. Iar piesa din vară, "Doi la singular", şi apariţia ei cu band e o maturizare artistică şi e binevenită în peisaj. E tot Miki, doar că o Miki mai matură.

Care e secretul unui artist ieşit din mainstream, ca Miki, de e în continuare vandabil?

E ca un fel de mâncare bun din copilărie, pe care acum îl redescoperi cu plăcere. Are o imagine bună, foarte curată – la lucrul ăsta am muncit în toţi anii în care n-a fost în mainstream, când toată lumea ne propunea să apară cu shopping, cu bârfe, cu alte lucruri decât i s-ar fi potrivit. Ori noi n-am făcut acest compromis. Şi, pentru că piaţa a început să se mai cureţe, am decis să revenim. Pe de altă parte, ofertele profesionale au continuat să existe din partea celor care ştiau că, deşi nu mai apare la televizor, ea continuă să aibă voce bună, să cânte cu trupă, să facă atmosferă.

Te ocupi şi de alţi artişti?

Da, am un band de coveruri, Special Guest Orchestra, care are în componenţă o parte din bandul de la „Vocea României“. E cam ceea ce face şi Brenciu pe scenă şi sună foarte complex din punct de vedere muzical, cu o orchestraţie deosebită. Surpriza a fost ca, la trei ani de la înfiinţare, bandul să ajungă în top 5 al trupelor de coveruri. Se simte şi din ofertele pe care le primim.

În jobul tău ce e cel mai stresant de făcut?

La bază, eu lucrez în vânzări de media, vând publicitate pe radio şi proiecte pe media. Partea de booking şi management constituie al doilea job al meu. Ceea ce fac în organizare de evenimente iarăşi mi-e la îndemână, pentru că am experienţă de tour management. Cred că cel mai consumator de energie e lucrul cu oamenii implicaţi în proiect, cu membrii formaţiilor, cu solişti, instrumentişti, pentru că intervin tot felul de lucruri şi trebuie să-i aduni pe toţi, să-i mulţumeşti pe toţi...

Acum sunt la modă talent show-urile. Pe tine te-a tentat să te relansezi în cadrul unui asemenea concurs?

Nu, pentru că mi se pare incorect ca eu, care sunt profesionist şi mă ştie o ţară întreagă, să merg acolo. De ce să merg, ce să dovedesc şi cui? Eu mă uit în oglindă şi ştiu că pot. Sunt oameni care cântă foarte bine, dar pe care nu-i aude nimeni. De ce să ocup eu locul unui asemenea om? Eu am tot ce-mi trebuie.

Te uiţi cu jind la noul val?

Nu. De ce? Şi eu am fost aşa, în perioada K-Pital, când poate alţii se uitau la mine cu jind. Fiecare are „valul“ lui, momentul lui, drumul lui în viaţă.

Drumul tău cum e, de la piesa din vară încoace?

E OK. Lumea a primit bine „Doi la singular“, relansarea a funcţionat şi am agenda plină.

Din ce-mi spui, eşti destul de des pe drumuri, ceea ce contabilizează succesul unui artist. Cât timp eşti acasă?

Sunt şi acasă.

Când sunt şi cât sunt, îmi place să-mi petrec timpul cu animăluţele mele, îmi place să merg la film. Iar când plecăm, o am pe mama de nădejde, care vine şi stă cu animăluţele. Am bonă la „copiii blănoşi“.

Câţi „copii blănoşi“ ai?

Am patru căţei şi o pisică.

Da, eu îi adun de pe stradă şi ea îi creşte. Eu n-am iubit pisicile, până când am luat una de pe stradă care m-a făcut s-o îndrăgesc. Iar acum avem una identică, care doarme între pernele noastre.

Am mai avut şi alte animăluţe, dar le-am dat spre adopţie şi au plecat în Germania, în Olanda...

pe tine te-a tentat să pleci?

Înainte de K-Pital, cântam de pe la 16 ani într-o trupă de băieţi din Arad veniţi la Bucureşti. Pe la 19 ani, am plecat cu toţii în Scandinavia. Acolo am văzut ce-i greul, pentru că învăţam câte zece melodii pe zi. Asta era prin ’94, când mergeam la aşa-numita librărie de muzică – noi nu aveam aşa ceva, unde găseai casete cu melodiile, cu textele, cu absolut tot. Cântam mult, zilnic şi mi s-a întâmplat, la început, când nu aveam tehnică vocală, să rămân fără glas. După cincizeci de piese pe seară, nici nu era de mirare!

Deci şi acolo trebuie să ai muşchi.

Dar corzile vocale sunt muşchi, de fapt. Ştiu că lumea spune: „Ce mare lucru? Dai din gură!“. De obicei, oamenii comentează, au păreri, ca şi la fotbal. Dar „în teren“ e altfel.

Acum, după atâţia ani de „teren“, ce ţi se mai pare epuizant?

Drumurile. După ce fugim de colo-colo, ajung acasă ruptă de oboseală şi simt că-mi trebuie mai mult timp să mă refac.

Partea bună e că jumătate din „acasă“ e mereu cu tine.

Clar! El are o vorbă, pe care mi-o spune de fiecare dată când mă agit înainte de spectacol: „Tu cântă frumos acolo!“.

Şi are dreptate, eu nu trebuie să mă stresez pentru problemele tehnice. El se ocupă de asta.

Acasă cât timp vă mai rămâne doar pentru voi doi, Răzvan şi Mihaela?

De obicei, eu plec dimineaţa înainte să se trezească ea, iar seara ajung după ora 21.00. Dar cele trei-patru ore pe care le petrecem împreună sunt importante, iar weekendurile, deşi nu sunt toate libere, suntem nonstop împreună. Cu orice ocazie putem, ieşim cu prietenii prin Bucureşti, prin ţară. Ne plac vacanţele, facem cel puţin două pe an... Dar suntem cam mereu pe drumuri.

De câţi ani împărţiţi viaţa asta pe drumuri?

De aproape 15 ani.

Şi în 15 ani ăştia, parafrazând piesa ta, doi n-au ajuns la singular?

Nu.

Citisem undeva că fiecare dintre voi aţi mai fost căsătoriţi şi că nunta nu mai e o miză.

Eu aveam 25 de ani când m-am căsătorit şi a durat un an. Dar n-a ştiut nimeni, pentru că aşa era politica trupei. Eram un produs şi atât. Probabil şi acum se practică asta. Pe de altă parte, soţul meu mi-a interzis să mai cânt şi acolo s-a rupt totul. Acum, cu Răzvan, am stat şi ne-am gândit că nu contează atât de mult căsătoria, putem s-o facem şi mâine. Ne e bine aşa şi n-am simţit nevoia.

Dar inelul există de mult timp.

Inelul îl am din primul an! Stăteam într-o garsonieră şi ne pregăteam să plecăm la un eveniment, când îl văd că se aşază în genunchi pe hol şi mi-a pus inelul pe deget. A fost ceva spontan.

Ultima dată când eram hotărâţi să facem pasul ăsta, ne-am luat cu altele şi uite că au trecut alţi şapte ani. E şi o chestie că, dacă n-o faci în primii ani, când încă ai fluturaşi în stomac, după aia o faci pentru alţii, nu pentru tine.

S-a mai întâmplat şi la alte case, Bobonete, Strunilă...

Aia e altceva. În momentul în care o s-o facem, nu cred că o să facem nuntă, doar o cununie, cu familie, cu prieteni şi n-o să ştie presa.

Sunt presiuni din partea părinţilor?

După 15 ani crezi că se mai gândeşte cineva că nu suntem căsătoriţi?

N-avem părinţi de genul acesta care să ne forţeze să facem nuntă, copii. Mama mea nu mi-a spus niciodată nimic legat de astea. În schimb, mă întreabă alţii: „Dar pe când un copilaş?“. Şi le-am explicat că nu avem cum. Probabil în viaţa asta n-am venit pentru aşa ceva. Am venit să creştem animale, că prea găsim toate animalele bolnave, lovite, chinuite şi le facem bine şi le găsim o casă. Ştii, m-am gândit că poate în altă viaţă oi fi chinuit animalele, iar acum trebuie să mă revanşez faţă de ele.

Dar adopţia aţi luat-o în calcul?

Ne-am gândit şi la asta...

Oricum, şi într-o relaţie, şi într-o căsnicie, ceva trebuie să lipească jumătăţile. Voi mai aveţi lipiciul acela?

Daaa!

Se poate altfel?

Ce vă enervează unul la altul?

Eu sunt foarte vorbăreaţă şi el e taciturn. Asta câteodată mă enervează, că eu am chef de vorbă şi el zice: „Da, mamă, cum zici tu!“ (râde)

Pentru mine, ea e prea modestă. Nu e un lucru rău neapărat, dar în meseria ei ar trebuie să aibă mai mult tupeu profesional. Pe de altă parte, poate tocmai datorită felului ei de-a fi m-am şi îndrăgostit de ea, pentru că atunci când am cunoscut-o, deşi era vedetă, era foarte firească. Dacă nu era aşa, nu mă îndrăgosteam de ea.

Pe tine ce te vrăjeşte încă la el?

Are mai multe calităţi. Îmi place că e foarte calculat, că ţine casa, că ţine totul sub control. Eu sunt un pic aeriană, copilăroasă. Deci suntem ca într-o balanţă, ne completăm, iubim amândoi animalele...

Dar tatuaje are, ca tine?

Are doar unul. Eu am cinci şi vreau să-mi fac mai multe. Unele au legătură cu muzica, altele mă bucură, pur şi simplu. Acum vreau să-mi desenez ochii pisicii mele birmaneze, care sunt albaştri.

Ce-ar mai fi de bifat?

Sănătate multă şi să fim fericiţi. Atât! Avem casa, avem animalele, părinţii sunt sănătoşi, bunica la fel – are 94 de ani, stă singură la ţară, creşte animale, dă singură cu zăpada cu lopata... Ne dă o lecţie de viaţă!

Apropo de asta, ţi-e teamă de trecerea timpului?

Chiar nu!

Din fericire, la tine nici nu se vede vârsta.

Şi încă nu m-am operat!

Ai de gând?

Probabil, la un moment dat. Rămâne de văzut.