EXCLUSIV Tily Niculae, despre experienţa de voluntar la punctul de frontieră Isaccea: "Trei zile am stat zi şi noapte acolo, la vamă, în linia întâi“
Exodul refugiaţilor ucraineni continuă, pe măsură ce invazia rusă devine tot mai crudă şi ţinteşte şi obiectivele civile.
E a treia săptămână de când Ucraina este bombardată fără milă şi fără speranţă că focul va fi oprit în curând. Dacă la începutul conflictului armat, se credea că e o chestiune de zile până când se va ajunge la un acord de pace, iată că, pe măsură ce zilele trec, ţara de la nord de noi este nimicită metru cu metru. Iar valurile de refugiaţi continuă să sosească pe toate căile de intrare în România, prin vămile Sighetu Marmaţiei, Siret şi Isaccea.
Deja românii au reuşit să se organizeze mult mai bine şi să gestioneze venirea acestor oameni năpăstuiţi de soartă în aşa fel încât, încă de la primul pas pus pe tărâm românesc, ei să fie preluaţi, îngrijiţi, transportaţi, cazaţi şi îndrumaţi astfel încât nevoile lor să fie acoperite şi, măcar într-o mică măsură, să-şi recapete echilibrul. În sprijinul lor, s-au mobilizat fundaţii, ONG-uri, oameni de afaceri, firme, dar şi persoane fizice, care doresc să întindă o mână acestor oameni goniţi din ţara lor de război. Printre cei care şi-au oferit ajutorul s-au aflat şi câteva persoane publice, iar Tily Niculae, pe care o ştim pentru activismul ei, a fost una dintre primii care au ajuns pe linia graniţei. Ce a văzut, ce a simţit şi ce a făcut pentru a le aduce alinare ne spune chiar ea, în cele ce urmează.
OK!: Ai fost mereu o femeie activă şi plină de iniţiativă. Dar cum te-ai hotărât să strângi ajutoare şi să pleci spre Isaccea ca voluntar? Tily Niculae: Da, aşa este. Am fost mereu o femeie activă şi plină de iniţiativă. Nu am strâns ajutoare. Am plecat spre Isaccea ca voluntar, doar cu mâinile şi cu picioarele mele. E-adevărat că am văzut la cineva, cu o seară înainte, că avea nevoie de transport către Isaccea şi am umplut maşina până la refuz, dar nu au fost ajutoare strânse de mine. Eu am vrut să mă duc, pur şi simplu, ca voluntar, cu mâinile şi cu picioarele mele, să văd ce e la faţa locului, care sunt nevoile şi apoi să pot acţiona ca atare.
Când am ajuns acolo, cel mai greu a fost să văd durerea şi suferinţa unor oameni care, până acum câteva zile, aveau casa lor, viaţa lor, familia alături, prieteni. Asta a fost cel mai greu şi plânsetele copiilor. Când vezi copii mici care plâng şi ţipă după mama, sunt speriaţi, sunt panicaţi, sunt înfriguraţi este foarte greu să reuşeşti să faci faţă, pentru că simţi să-i iei tu pe toţi în braţe şi, practic, braţele tale nu reuşesc să-i cuprindă pe toţi, fiindcă bacul venea cu câte 700 de oameni la fiecare două ore, iar noi acolo eram fix o mânuţă de oameni voluntari, fiecare care a plecat de la el de-acasă să vină să dea o mână de ajutor.
Am încercat să rămân pe poziţii şi adrenalina era la cote maxime. Acolo nu am avut timp să stau să mă gândesc. Adică încercam să rezolv punctual lucrurile de care aveau nevoie: o masă, apă, ceai cald, o pătură, să rezolv situaţia, încotro se duc, dacă merg spre Bucureşti, dacă au sau nu cazare, dacă rămân în Bucureşti sau pleacă mai departe, să fac rost de un translator în limba ucraineană pentru cei care nu vorbeau în limba engleză, să le ajut să meargă cu copiii la baie – pentru că, de exemplu, era câte o mamă care avea trei copii şi nu putea să intre la toaletă, dacă cineva nu avea grijă de copiii ei. Asta am încercat să fac eu acolo în cele trei zile în care, practic, am stat zi şi noapte.
Eu, în primul rând, i-am explicat Sofiei de când a început războiul arătându-i pe o hartă ce înseamnă graniţele unei ţări, teritorii, ce înseamnă NATO şi, în felul acesta, am încercat să-i explic ce înseamnă un război şi un conflict, spunându-i că aceste conflicte au existat dintotdeauna. Este trist că se întâmplă acum, în 2022, când vorbim despre mediere şi comunicare. Da,r pe de altă parte, din această situaţie, am încercat să-i arăt binele, şi anume cum au reacţionat oamenii la nevoile altor oameni, care se află într-o suferinţă. Şi starea asta i-a dat, practic, speranţă că, din această umanitate, întotdeauna binele va trebui să câştige.
A vrut să meargă cu mine, dar nu am lăsat-o, pentru că acolo nu este un loc pentru copii. Eu m-am perindat şi în Sala Sporturilor, am stat zi şi noapte acolo, la vamă, în linia întâi. Am stat în corturi, am alergat dintr-un parte în alta, deci chiar nu-i un loc pentru copii. „Dar vreau să ajut şi eu, chiar dacă nu mă laşi să stau în frig, vreau să vin să sortez sau să am grijă de copii“. A devenit părtaşă când, într-o duminică, m-am reîntors la o familie pe care am ajutat-o din sutele de familii pe care le-am ajutat şi aşa i-a cunoscut şi ea. Şi şi-a donat tableta, pentru că ei au plecat absolut fără nimic, şi aveau şi un băieţel de 12 ani, pe lângă cel de 2 ani, care era operat pe inimă, şi în felul acesta am reuşit s-o fac părtaşă, spunându-i toate planurile mele, pe cine ajut, unde mă duc şi, implicit, lua parte la această poveste.
Păi, acţiunile mele nu s-au oprit. Adică, în momentul în care am venit, am încercat să dau sfoară în ţară, acolo durerea mea cea mai mare era că nu exista masă caldă. Am înţeles că a ajuns un food truck şi o să mă duc să văd despre ce este vorba. Apoi, am reuşit să strâng nişte fonduri şi am ajutat alţi refugiaţi. Deci, practic, lucrurile nu se opresc aici, pentru că va fi un val din ce în ce mai mare. Mesajul meu pe care încerc să-l transmit oamenilor care mă urmăresc – într-o comunitate care este mică faţă de a altora, cu milioane de oameni de followeri – este să ne dozăm energia şi să ne concentrăm această stare de bine de a da, de a face, de-a drege, să n-o transformăm într-un consumerism şi să aflăm punctual ce nevoi sunt. Adică, dacă tot simţi nevoia să participi, să nu cumperi mult şi prost, să cumperi punctual. Este cel mai OK aşa.
Pe mine această experienţă nu m-a învăţat neapărat foarte multe lucruri, pentru că eu, de când mă ştiu, practic voluntariatul şi a face bine printre semeni. A fost doar o experienţă care m-a marcat în sensul că nu voi uita niciodată durerea acelor oameni, şi neputinţa, şi deznădejdea. Astea au fost nişte lucruri pe care nu am putut să le gestionez, fiindcă simţeam să fac mai mult şi mă simţeam neputincioasă că nu pot să fac mai mult şi că nu stă în puterea mea să fac mai mult. Şi a înţelege acest lucru, a te lupta interior cu această stare că nu poţi să faci mai mult decât ceea ce poţi face punctual asta m-a dărâmat, de fapt, cel mai mult emoţional.
FOTO: Instagram
