Familia Geoană: „Un politician în familie este suficient“

I-am văzut de multe ori în cadrul reverenţios al sferei politice. Aşa că am vrut să-i descoperim şi-n varianta casual şi să avem o discuţie deschisă despre cum sunt ei acasă, unde nu ajung nici bliţurile, nici camerele de filmat. Ocazie tot mai rară, de când Alexandru a decis să-şi continue studiile dincolo de Ocean, am găsit familia Geoană în formulă completă şi dispusă să stea la poveşti. Iar vara aceasta, cu toţii au profitat din plin

I-am văzut de multe ori în cadrul reverenţios al sferei politice. Aşa că am vrut să-i descoperim şi-n varianta casual şi să avem o discuţie deschisă despre cum sunt ei acasă, unde nu ajung nici bliţurile, nici camerele de filmat.

Ocazie tot mai rară, de când Alexandru a decis să-şi continue studiile dincolo de Ocean, am găsit familia Geoană în formulă completă şi dispusă să stea la poveşti. Iar vara aceasta, cu toţii au profitat din plin de ultima vacanţă mare de până în 2014, când atât mezina, cât şi seniorul familiei vor fi din nou în faţa câte unui mare examen din viaţa lor: Ana Maria Geoană va susţine bacalaureatul, în timp ce Mircea Geoană va intra într-o nouă run­dă electorală, alături de PSD. Iar faza pregătitoare pentru ambele testări naţionale a început deja.

De curând, aţi fost la căsătoria Alexandrei Copos, unde printre invitaţi erau şi Andreea Esca şi Alexandre Eram. A fost ca o „reuniune de familie“, să zicem?

Mihaela Da, într-un fel, pentru că au fost mai mulţi prieteni comuni, cu care ne simţim mereu ca-ntr-o familie. Şi a fost o ocazie bună să ne în­tâlnim din nou cu toţii, într-un loc superb.

De câte ori pe an aveţi astfel de întâlniri?

Întotdeauna de Revelion, de Crăciun, de Paşte... Şi câteodată se mai întâmplă să ne vedem şi peste vară, în timpul vacanţei.

Tu, Alex, de câte ori pe an revii în ţară?

Alex De obicei, sunt acasă toată vara şi mai vin o dată în vacanţa de iarnă.

N-ai sentimentul de sincopă, atunci când schimbi brusc ambientul?

M-am obişnuit deja, schimbarea peisajului nu mai are un impact atât de mare asupra mea. Înainte, era un adevărat şoc. Dar, per total, cred că încă îmi place mai mult aici.

Credeam că te simţi acum mai mult american.

(

) Nu, mă simt puţin mai american de­cât înainte, dar nu mai american decât român, în niciun caz.

Deci nu plănuieşti să te muţi acolo definitiv.

Nu. Momentan doresc să mă întorc, după ce voi termina studiile. Scopul meu este să profit de anii petrecuţi acolo şi de toate cunoştinţele acu­mulate, pentru a le aduce în ţară.

Cât de greu ţi-a fost să te readaptezi în SUA? Pentru că tu ai mai locuit acolo.

Am rămas cu un oarecare simţ al culturii lor, mai ales că, după reîntoarcerea în România, am vizitat destul de des America, în timpul vacanţe­lor, şi am păstrat legătura prin e-mail cu prietenii mei de acolo. Iar acum, la facultate, sunt foarte mulţi studenţi veniţi din toate colţurile lumii, deci suntem mai mulţi în aceeaşi situaţie.

Câţi prieteni buni ai acolo?

Am mai mulţi prieteni apropiaţi. Mi se pare mai simplu să socializez acolo cu lumea, nu exis­tă nicio presiune de genul cine eşti, ce face tata...

Ei ştiu că tatăl tău putea să fie preşedinte?

Mulţi ştiu.

Te-au privit altfel, la început?

Alex A fost mai mult un subiect de glumă. (zâm­beşte) Acolo nu contează. E un fapt divers că un părinte face politică, nu e o chestiune care te de­fineşte.

America a fost prima ta alegere pentru studii?

Da, de mic. Mai mult cred că m-au „îndoc­trinat“ ai mei. (

) Oricum, eu asta am vrut să fac, business. Iniţial, voiam să mă fac regizor, dar, deşi sunt nişte programe bune în America la care voiam să aplic, e o viaţă grea, sunt slabe şanse să ai succes, nu eşti plătit foarte bine...

Înţeleg că ai avut un rol, la un moment dat...

Am jucat într-un film, când aveam 12-13 ani, realizat de Castel Film, iar în liceu am făcut un curs de film şi am regizat câteva scene. Dar nu m-am canalizat pe asta, nefiind o carieră sigură. Am optat pentru business, care e aplicabil mai multor domenii, chiar şi cinematografiei, şi pe viitor sper să-mi pot satisface şi această pasiune.

Ana, tu tocmai ai făcut 18 ani şi la anul termini liceul. Te tentează America?

Ana Da, mă tentează. Nu e prima alegere şi încă pendulez între America şi Anglia. Sunt şanse mai mari să merg în SUA, dar urmează să vedem.

Ai emoţii privind bacalaureatul de la anul?

Normal. Mă pregătesc la franceză, engleză, română, economie, biologie şi matematică.

Biologie? Adică tocmai materia la care ai luat un 4, mai demult?

Da, atunci nu învăţasem şi ştiam că mă pân­deşte o notă proastă. (

) Dar acum trebu­ia să aleg o ştiinţă.

Te-ai hotărât spre ce te îndrepţi?

Nu încă. M-am gândit la relaţii internaţiona­le sau comunicare, PR... Dar mai am de explorat câteva opţiuni. Profit de anul pe care-l mai am pentru a mă canaliza spre ceva anume.

Te-ai vedea făcând o carieră în politică?

Mă tentează şi politica, dar nu ştiu dacă aş face faţă presiunii unei astfel de cariere.

Credeam că ai avut parte de un mic „antrenament“ acasă.

Tocmai asta e şi ideea! (

) Îmi place mult politica, dar mi se pare un domeniu mult prea solicitant.

Doamna Geoană, sunteţi de profesie arhitect. Câţi ani aţi profesat?

Am profesat până s-a născut Alexandru, adică din ’87 până în ’93. Şase ani.

Cum a fost să lucraţi la proiectul Casei Poporului?

Era foarte interesant, pentru că era un proiect foarte mare. Erau 800 de arhitecţi care lu­crau la proiectul Casei Poporului, al Casei Ştiinţei şi al ministerelor care urmau să se construiască şi care formau un întreg ansamblu. Eu lucram, de fapt, la Casa Ştiinţei, care ar fi fost ministerul la care ar fi lucrat Elena Ceauşescu. Eram arhi­tect stagiar şi fratele meu râdea de mine pentru că eu proiectam băile. Şi asta pentru că arhitecţi­lor stagiari li se dădeau sarcinile cele mai simple sau cele mai ingrate. Dar am avut şi proiecte care mi-au făcut plăcere. De exemplu, am lucrat în Franţa doi ani cu un arhitect specializat în resta­urarea monumentelor istorice şi, împreună cu el şi cu o colegă arhitectă din România, am făcut vi­zitabilă ruina unei mori, la Carnac, în cadrul unui monument istoric, fără să urnim nicio piatră. A fost foarte interesant. E încă acolo, deşi eu n-am mai reuşit să ajung s-o văd.

Care dintre „construcţiile“ dvs. au fost cele mai durabile?

Categoric, Ana şi Alex. Acesta este proiec­tul fiecărei familii şi fiecărei femei. Şi, după 18-20 de ani de muncă, se vede ce fel de oameni sunt ei.

Aţi fost un părinte sever sau apropiat?

Eu cred că am fost foarte caldă, le-am oferit foarte multă iubire, dar am fost şi strictă, am avut diverse cerinţe, aşteptări... Dar asta cred că ei pot să spună mai bine.

Cum a fost mama?

Eh, are momentele ei. (

) Da, mama e o persoană caldă, în general, dar uneori e exagerat de strictă cu programul pe care îl avem...

Aveam discuţii legate despre orele petre­cute la calculator, cu orele la care venea acasă...Ana Nu ne impune nişte reguli fixe, se schimbă de la situaţie la situaţie, dar pot să confirm că e foarte strictă. (

)

Şi tata cum este?

Mai puţin strict. El o lasă pe mama să se cer­te cu noi, iar el îşi păstrează imaginea. (

)

Mircea Nu, e vorba mai mult despre a fi „bad cop, good cop“.

Cu cine seamănă mai mult copiii dvs.?

La înfăţişare, Alex seamănă mai mult cu mine, iar Ana cu Mihaela. Altfel, au luat de la fi­ecare dintre noi câte ceva, poate şi de la bunici... Sper că au luat tot ce-a fost mai bun de la noi, nu şi lucrurile mai puţin bune. (

)

Ana, ce-ţi place cel mai mult la familia ta?

Cred că armonia şi felul în care ne înţelegem. Când zic „acasă“ mă gândesc la familie, la atmo­sfera din casa noastră, care e mereu foarte caldă.

Noi şi ingredientele: căţelul, pisica... To­tul se adaugă. (

)

Alex, tu n-ai niciun reproş de formulat?

Nu, chiar n-am.

Văd că aveţi suporteri foarte buni acasă. Nu pot scoate de la ei nimic rău despre dvs.

(

) Sunt ei diplomaţi, probabil. Dar toţi putem să ne reproşăm câte ceva şi tot timpul spunem că putem fi mai buni, suntem perfecţionişti. Dar faptul că suntem o familie fericită e un lucru de necontestat. Mai sunt mici vicii, lucruri care nu funcţionează, că doar nu există viaţă perfectă. Dar avem o atmosferă bună în familie şi asta e foarte preţios pentru noi.

Cum ajunge să dureze un asemenea mariaj atâta timp?

Când ai proiecte comune, când vâsleşti la aceeaşi barcă, când sunt implicaţi în aceeaşi măsură şi unul, şi altul în creşterea copiilor, în diverse proiecte de carieră, cred că asta te ţine unit. Contează şi respectul reciproc, educaţia pe care ai primit-o acasă... Iar noi am fost crescuţi în familii în care nu s-a divorţat niciodată şi în care trebuia să ai motive sau argumente foarte puter­nice ca să te gândeşti la aşa ceva.

Aţi avut perioade dificile care v-au pus la încercare această legătură?

Nu, cred că am fost oarecum norocoşi.

Dar tensiuni externe, venite din politică?

Nu, n-au fost pricini de ceartă. Orice atac te face să fii şi mai unit.

Oricum, este de neimaginat că-ţi poţi face copiii să sufere din aşa ceva.

Dar s-a întâmplat ca soţia să vă roage să ieşiţi din politică, ca să aveţi o viaţă mai liniştită?

Nu cred că e meseria cea mai comodă...

Răspunsul este: „Da, s-a întâmplat“. (

)

Dar ceea ce este interesant este reacţia copiilor, mai ales a Anei, care îmi spunea: „Tati, dar poţi să faci atâtea alte lucruri. Trebuie să tră­im mereu cu stresul ăsta şi în vizorul public?“. Discuţii au mai existat, în timp, dar nu cred că există profesie mai interesantă şi mai completă decât politica.

Dvs. n-aţi fost tentată să faceţi politică, pe modelul oferit de soţia lui Bill Clinton?

Nu. Cred că un politician în familie este suficient. Adevărul e că m-am implicat foarte mult, la întoarcerea din America, în activităţile caritabile. La început, a fost o cauză despre care observasem că e tratată la noi cu destul de mare ignoranţă faţă de statele civilizate – mă refer la cancerul la sân. Vorbim de mortalitate, de dia­gnosticul târziu... Asta a fost în urmă cu 13 ani. Şi, poate şi pentru că a avut un mare succes campa­nia de atunci, am rămas foarte implicată în zona umanitară. Acum dezvoltăm proiecte pentru să­nătatea femeii, începem proiecte de leadership pentru femei... Mă pasionează ceea ce fac şi mi-e bine în acest domeniu.

Pe Ana aţi atras-o în proiectele dvs.?

Da, Ana e deja o campioană a proiectelor caritabile. Ea a început mult mai devreme decât mine şi cred că va face mai multe lucruri bune.

Eşti mai bătăioasă, cum se spune?

Nu cred. Dar dacă mă pasionează ceva, mă implic foarte mult. Am organizat un eveniment de amploare şi câteva acţiuni caritabile. De pildă, am dus haine în timpul iernii unor oameni care nu aveau căldură într-un sat de lângă Braşov. Dar cea mai mare realizare a fost prezentarea de modă dedicată copiilor de la spitalul Victor Ba­beş, graţie căreia s-au strâns foarte mulţi bani. M-au ajutat şi patru prietene de-ale mele, pe care le-am convins să mi se alăture.

Apropo de prieteni. Domnule Geoană, în ce relaţii mai sunteţi cu Adrian Năstase?

În relaţii colegiale.

N-a fost vorba niciodată de o prietenie?

A fost o relaţie de colaborare solidă şi de respect reciproc, de-a lungul timpului.

Ştiam că băieţii dumnealui au mers la acelaşi liceu ca Alex, Jean Monnet.

Da, dar nu în aceeaşi perioadă, fiind din generaţii diferite. Iar cu domnul Adrian Năstase am păstrat o relaţie cordială şi colegială, fără să avem o legătură familială.

În politică, e mai uşor să-ţi faci duşmani, decât prieteni. Câţi prieteni buni mai aveţi în politică?

Destul de mulţi şi, într-un fel, e o lecţie bună de viaţă să vezi cine mai rămâne în momen­tele de cumpănă. Atunci când eşti sus pe val, toa­tă lumea se înghesuie în jurul tău, ca fluturele la lampă. Când lucrurile merg mai puţin bine, vezi mai clar care este caracterul şi calitatea umană ale celor de lângă tine. Dar, spre meritul multor colegi şi prieteni, şi din politică, dar şi din media, foarte multă lume se uită mai puţin la funcţie şi mai mult la calitatea pe care o ai.

În ’96, eraţi cel mai tânăr din corpul de ambasadori ai României. Ce aţi învăţat de la Bill Clinton, în acea perioadă?

Este, fără îndoială, cel mai talen­tat din ultimele generaţii de politicieni. E absolut sclipitor! Şi ceea ce am învăţat de la el nu a fost neapărat din timpul preşedinţiei lui, cât mai ales după încheierea celui de-al doilea mandat al său. Mi-aduc aminte de prima întâlnire cu el după ce a plecat de la Casa Albă, când în­cerca să vadă ce face cu viaţa lui, pe mai departe – opt ani de Casa Albă îţi lasă un gol! Şi mi-aduc aminte că mi-a spus: „Nu ştiu cum o să fac, dar ştiu sigur că o să fac un mare ONG şi o să ajut lu­mea săracă de pe întreg globul“. Şi acum, fundaţia lui este proabil una dintre cele mai mari, la nivel internaţional. Şi-atunci mi-am dat seama că Bill Clinton e un om excepţional şi unul dintre cei mai talentaţi politicieni pe care i-am cunoscut.

Aveţi un model de familie american. Şi politica pe care o promovaţi e uşor de sorginte americană. Poate că nu s-a pliat aici, unde românii percutează la mesaje mai balcanice.

Da... Multă lume a spus că e poate prea de­vreme pentru modul ăsta mai deschis, mai senin de-a face politică. Eu nu cred. Cred că în toate straturile sociale din România există aşteptarea şi nevoia de ceva diferit, ceva care să ne scoată din bălăcăreala asta balcanică.

Ce v-aţi reproşat după prezidenţialele din 2009?

Tot timpul ai ceva să-ţi reproşezi şi peni­tenţa e o şcoală foarte bună, pentru că te învaţă să-ţi dai seama unde ai greşit tu, unde au greşit alţii şi-ţi dai seama că, de multe ori, sunt forţe oculte care se opun...

Vă referiţi la flacăra violet?

Nu, nu cred în aşa ceva. Dar sunt convins că forţele binelui înving. Şi, în viaţă, cei care cred în lucrurile bune şi în bine, în general, au mai multe şanse să aibă succes.

Cum şi cât de repede se reface un orgoliu politic după o asemenea încercare?

Ca să vorbim în termeni hollywoodieni, e un fel de „Die Hard 6“. (

) Îţi dai sea­ma că e dificil ca, atunci când cineva are ceva de spus, să-i astupi gura. Iar eu sunt mai hotărât ca oricând să continuu să fac politică.

Deci reveniţi în ringul electoral.

Dar am revenit deja! Sunt reales la Dăbu­leni, în Segarcea, zona de unde provin. Dar nu abandonez nici gândul ca, după ce voi pune ghete­le de politică în cui, să continuu ceea ce fac şi acum în partea non-politică: programele de leadership de la Institutul Aspen, crearea de ONG-uri...

Adică există şi viaţă după politică.

Există! Şi, în clipa în care voi decide că politica n-o să mai fie suficient de atractivă, voi avea ce să fac.

Cum credeţi că o să fie să luptaţi împotriva Elenei Udrea?

Nu cred că am vreo luptă cu cineva. Ai, în primul rând, o luptă cu tine însăţi. Pentru că autodepăşirea este o carte de succes.

Vorbiţi şi acum ca un american.

Chiar cred asta, că dacă eşti suficient de bun nu contează cu cine intri în arenă.

O să aveţi o bătălie grea în 2014. Sper să nu mai aveţi parte de nopţi din acelea...

Nu regret nicio secundă faptul că i-am făcut o declaraţie publică Mihaelei şi, chiar dacă unii au ironizat-o, a fost o recunoaştere a rolului familiei şi a modului în care ne ajutăm unul pe celălalt şi cum ne creştem copiii. Iar aici nu e nimic americănesc. E, pur şi simplu, sinceritate.

Vă ştiu un jucător de cursă lungă. Dar sunteţi un jucător care ştie să piardă sau care se înverşunează să joace, până câştigă?

Viaţa e făcută din momente şi bune, şi rele. Dar dacă ştii să înveţi din ele, să te întăreşti şi să mergi mai departe, atunci data viitoare o să faci sigur mai bine.

Apropo de jocuri: când aţi jucat baschet ultima oară?

Am jucat baschet de curând, doi la doi. Dar joc şi tenis, chiar ieri am făcut o partidă cu Dumitru Hărădău.

Pentru copiii dvs., America este o tentaţie foarte mare. Pentru dvs. nu este?

Este un loc în care mă întorc cu plăce­re, pentru că te reenergizează, ca o injecţie cu adrenalină pozitivă. În schimb, tot aici e locul mai fecund, chiar dacă îţi vine să-ţi dai palme cu picioarele la câte lucruri merg prost... Aici e mai multă treabă de făcut, pe când America e o ţară aşezată deja.

Foto: Sorin Stana