Gabi Szabo: ”N-am ştiut să mă bucur de succes”

Am stat de vorbă cu Gabriela aproape o oră, la ea în sufragerie, în casa pe care a construit-o împreună cu soţul ei, la marginea unei păduri, în Corbeanca.

Am ascultat-o, am între­bat-o, dar vă zic sincer, nu-mi ieşea din minte steagul României pe ca­re-l purta în timpul vic­toriilor. Nu are să-i pla­că probabil asta, dar eu aşa o ştiu pe Gabriela Szabo, câştigând şi purtând în spate steagul României. E o imagine pentru care îi suntem datori. Nu o să-i placă când va citi asta, pen­tru că e hotărâtă să trăiască prezentul. E un tip de om rar întâlnit în ziua de azi.

Cum mai eşti, Gabi? Cum îţi mai este viaţa?

Gabi Îmi place să mă înconjor de oameni, îmi place să învăţ de la fiecare, mă inspiră. E un lucru pe care l-am învăţat în timp. Am fost o persoană foarte timidă. Am fost foarte intro­vertită. Am interacţionat greu cu oamenii, veneam, totuşi, dintr-un sport individual.

Cum ţi-ai învins timiditatea, Gabi? Sau să te întreb altfel: ţi-ai înfrânt timiditatea?

Mi-am înfrânt-o, da, datorită jobului. Dar, de fapt, nu ştiu dacă mi-am înfrânt-o, cât m-am educat în sensul acesta. Am prins în­credere în mine. E o artă interacţiunea cu oamenii.

La ce perfomanţe ai, mă gândeam că problema încrederii în tine e o chestiune rezolvată.

Eu am fost o sportivă foarte introvertită şi foarte focusată pe obiectiv. Şi eu, şi echipa mea eram aşa. Şi aveam mare încredere în ei. Când m-am retras din activitatea sportivă şi a trebuit să interacţionez cu oamenii a tre­buit să mă readaptez şi să prind din nou în­crederea în oameni, cu toate că de multe ori m-au dezamăgit. Am petrecut şapte ani în mediul academic şi aceştia mi-au dat încre­derea despre care vorbesc. M-au ajutat să nu mă mai confund cu sportivul de pe pistă. Şi să am încredere că dacă am ajuns cea mai bună atletă din lume înseamnă că pot face orice altceva. Motivaţia de a face performan­ţa pe care am făcut-o în sport a fost una in­trinsecă. Am descoperit-o la un moment dat. Pe mine nu mă motiva nimic, nici banii nu mă motivau, nici călătoritul, nimic. Dar îmi plăcea competiţia.

Îţi plăcea să câştigi.

Nu ştiu dacă-mi plăcea sentimentul de a câştiga, cât îmi plăcea foarte tare să mun­cesc. Eu muncesc de la 13 ani. Îmi place să muncesc. Doar că acolo depindea totul de mine. Ţinea totul de cât de motivată eram în ziua respectivă să nu pierd. Acum lucrurile sunt diferite. Depind de foarte mulţi oameni. Am învăţat că de multe ori „da“ înseamnă „nu“. Că oamenii promit şi nu fac. În sport, ori era alb, ori era negru. Acum viaţa are şi nuanţe multe de gri.

Dar ruperea de atletism n-a fost o problemă? Sportivii obişnuiesc să aibă această problemă.

Când am venit în sportul de performanţă, nu ştiu de unde veneau lucrurile astea, îmi pun şi eu întrebarea asta azi, eram sigură că va veni momentul să mă retrag şi că, la un moment dat, nu voi mai fi bună. Psihicul meu era pregătit. Aveam gândul acesta mereu în subconştient. La un moment dat se dă o bă­tălie între minte şi corp. Eu am ales întot­deauna ce mi-a spus mintea. Şi ea mi-a spus: „Retrage-te, Gabi“. Mai bine să se întrebe lu­mea de ce m-am retras, decât să se întrebe de ce nu mă retrag, ştii?

Zilele trecute am citit despre o atletă care ţi-a doborât un record. Nu te enervează?

Nu, nu. Sportul evoluează, recordurile sunt ca să fie întrecute. Ţi-o spun cu sinceritate, fiecare perioadă a dat eroi şi modele. E nor­mal ca lucrurile să meargă mai departe. Ad­mir sportivii care-mi doboară recordurile.

Ce înţeleg din ce-am vorbit: la tine lucrul cu mintea ta a fost ce-ai avut mai mult ca să câştigi. Nu ştiu dacă fizicul a fost atuul tău.

N-am suferit niciodată la un eşec şi n-am ştiut să mă bucur niciodată la un succes.

Noi am ştiut să ne bucurăm cu tine.

Ştiu. Eu n-am ştiut. Eram mereu focusată pe victoria următoare. Înfrângerile mă moti­vau. Când pierdeam, era clar că data viitoare am să câştig.

Acum eşti un om fericit, Gabi?

Da, întotdeauna am fost.

Că pare că e un tip de nefericire în determinarea asta prea mare.

N-aş vedea aşa lucrurile. Eu aşa am fost de mică. Am avut o copilărie foarte frumoasă, alături de o familie minunată. Când am ple­cat pe drumul acesta am început să simt ce înseamnă excelenţa şi ce înseamnă să câştigi tot. L-aş supăra pe Dumnezeu să spun că sunt un om nefericit sau că această deter­minare vine dintr-o nefericire. Cred că e o greşeală.

Poate sunt incompatibile, starea de hotărâre şi cea de fericire. La asta mă gândeam.

Probabil că sunt o hiper-competitivă, da.

Dar apoi poţi să ieşi din starea aceasta, probabil.

Absolut. Când vin acasă, în Corbeanca, trec printr-o pădure cu maşina, acolo rămân toate problemele. Aici am o oază de linişte. Am cărţile mele. Vezi, peste tot sunt cărţi.

Ce cărţi citeşti?

Orice. A fost o perioadă în care citeam foarte multe cărţi biografice. Apoi m-am în­drăgostit de Jung. I-am citit Cartea Roşie.

Decizia ta de a intra în politică o fi fost o idee bună?

Eu am fost aleasă vicepreşedinta Fede­raţiei Române de Atletism. E o funcţie uşor politică. Trebuie să convingi să fii votată. Pe

 parte de Comitet Olimpic, la fel, tot cu voturi. Apoi am intrat în forurile internaţionale. Tot un fel de politică şi acolo, a trebuit să conving cele 55 de naţiuni din Europa să mă voteze. Cam 40 m-au votat. Cert este că s-a întâmplat pur şi simplu să fiu numită ministru al Tinere­tului şi Sportului. N-aş fi crezut că voi fi mi­nistru în ţara mea. Eu sunt foarte mândră că am ocupat funcţia asta.

A fost, aşadar, o decizie bună.

Niciodată nu mi-am regretat deciziile. În momentul când vrei să schimbi ceva, trebuie să intri în cetate.

Până acum, ce-ai învăţat de la viaţa aceasta, Gabi? Dacă ar fi să alegi un singur lucru, pe care mi l-ai spune?

Am învăţat că, indiferent ce ai făcut şi cum te cheamă, trebuie să continui să munceşti al fel. Am învăţat că toată cariera sportivă e un lucru efemer. Se încheie la un moment dat. Şi trebuie s-o iei de la capăt.

Să n-ai memoria succesului?

Nici n-aş fi vrut. Vezi la mine în casă vreo medalie pusă pe undeva?

Chiar nu. De obicei sportivii au felul acesta de a-şi decora casa.

Mie nu-mi place. Să intri în casă şi primul lucru pe care-l vezi să fie medaliile. E un capi­tol frumos din viaţa mea. Poate sunt prea dură cu mine, dar eu aşa gândesc. Nu vreau să fiu judecată pentru asta, pentru sinceritate, dar nici n-aş vrea să mă schimb. Asta este edu­caţia pe care am primit-o de la părinţi. M-au învăţat să fiu sinceră. Şi m-au învăţat să nu fiu niciodată altcineva decât sunt. Eu asta sunt.

Soţul tău te-a schimbat în vreun fel?

Nu, dar nici nu avea cum să mă schimbe. El este singurul critic al meu. Poate exagerez când zic critic. E cel mai obiectiv om cu mine.

E un reper? Ţi-a fost şi antrenor.

Eu am o relaţie extraordinară cu soţul meu. Vă daţi seama, suntem căsătoriţi deja de 18 ani, nici mie nu-mi vine să cred când mă gândesc. Probabil ne-am modelat unul pe altul. Am cres­cut împreună. Am învăţat unul de la altul şi am lăsat unul de la altul. Am muncit împreună şi tot ce am realizat am realizat împreună. Eu cu soţul meu avem o relaţie bazată pe foarte multă încredere şi iubire. Seara, când ne vedem aca­să, mâncăm împreună. Ne povestim, citim. Ne uităm la filme. Acum sunt pasionată de seriale. Sunt pasionată de Taboo, acum a început iar, cum se numeşte serialul?

Prison Break?

Nu. Twin Peaks!

Indiferent ce e cu ei, 18 ani sunt mulţi.

Nu ştiu dacă sunt mulţi, că parcă ieri au fost. Ieri parcă eram copilul de 13 ani care se apuca de sport. La 28 m-am lăsat de el, şapte ani am învăţat zi de zi în mediul academic.

Ce înseamnă în mediu academic?

După ce m-am lăsat de sport, şapte ani am continuat studiile, la nivel de master şi doc­torat.

Asta înseamnă determinare.

Nu ştiu dacă determinare, a fost un fel de a-mi duce mai departe competiţia cu mine.

Eu aş fi avut un moment în care m-aş fi gândit că m-am săturat să tot muncesc, aş fi vrut un moment în care să mă fi bucurat de ce am făcut.

Să ştii că am şi eu momente d-astea. Dar nu durează mai mult de două zile. Nu pot. Asta sunt de mică. Eu sunt activă. Mă trezesc la cinci şi jumătate dimineaţa, la şase şi puţin sunt la sală. La opt plec de la sală, la nouă sunt la birou. Uneori ajung la 10 seara acasă. Dar când sunt acasă, mă detaşez complet de toate. Aici nu există decât atmosfera mea de familie.

Pe 17 iunie vei alerga la Maratonul DHL Ştafeta Carpaţilor.

După ce am plecat din funcţia de ministru, mi s-a propus de către această companie pen­tru care lucrez, Adecco România, să coordo­nez patru proiecte de responsabilitate socială. Unul se numeşte Win for Youth şi se axează pe trei sporturi: înot, bicicletă şi alergare. Pro­iectul acesta ajută sportivii paralimpici. Avem foarte multe de învăţat de la ei. Orice bani co­lectaţi de la acest maraton se duc la Comitetul Sportiv Paralimpic.

Mă întorc la relaţia de 18 ani cu soţul tău. Dacă ar fi să desprinzi un motiv pentru care ea a reuşit, care e acesta?

E iubirea. Şi chimia care există. Ne punem întrebarea de ce au rezistat căsătoriile ace­lea de pe vremuri. Atunci altele erau valorile, poate de aceea. Părinţii mei mi-au lăsat aceste valori. Nu m-am căsătorit dacă n-am simţit lucrul acesta din toată fiinţa. Apoi trebuie clă­dit, ca orice lucru. Trebuie clădit cu răbdare şi cu dragoste.

Şi cu credinţă?

Şi cu credinţă, da.

Maratonul DHL Ştafeta Carpaţilor. Pe 17 iunie, în Poiana Braşov, Gabi va alerga alături de sute de iubitori ai sportului pentru a ajuta sportivii paralimpici români.