Geraldine Chaplin: “Tata a fost fanul meu No. 1”

Prezenţa fiicei marelui Charlie Chaplin la TIFF, în cadrul căruia a fost distinsă cu Premiul pentru Întreaga Carieră, ne-a prilejuit o discuţie cu mărturisiri tulburătoare

Prezenţa fiicei marelui Charlie Chaplin la TIFF, în cadrul căruia a fost distinsă cu Premiul pentru Întreaga Carieră, ne-a prilejuit o discuţie cu mărturisiri tulburătoare, care dovedesc că numele Chaplin nu i-a fost scut impermeabil în faţa vieţii

E o mână de om, însă ochii ei albaştri electrizanţi, zâmbetul luminos şi gesturile iuţi îi trădează sufletul tânăr şi energia debordantă pentru cei 68 de ani. Ani la care fosta studentă de la Academia Regală de Balet din Londra mai poate face încă şpagatul – aşa cum ne-a dovedit-o la Festivalul Internaţional de Film Transilvania. “Cluj is a very misto city” a decretat actriţa în seara de gală, eveniment pentru care a avut în mânecă şi o dezvăluire surprinzătoare. “Eu şi fraţii mei am fost apropiaţi de unchiul meu, fratele tatei, şi soţia acestuia – care era româncă. Pentru că ei nu aveau copii, noi eram tot timpul răsfăţaţi de ei. Treptat, în mintea mea am concluzionat că asta se datorează făptului că mătuşa mea era româncă. M-am dus atunci la tata şi i-am zis, jinduind după mai mult răsfăţ: «De ce nu sunteţi mai români, tu şi mama?». «Bunica mea a fost ţigancă româncă», mi-a spus el atunci, «aşa că eu sunt o optime român. Asta face ca tu să fii o şaisprezecime româncă». De-atunci, de fiecare dată când mă tăiam, speram să nu-mi curgă din sângele românesc", a spus actriţa care, paradoxal, s-a aflat pentru prima dată în România. Şi, deşi nu a văzut suficiente filme româneşti, spune că n-avea cum să nu ştie despre “noul val din cinematografia românească, care e de top”.

În primul dvs. interviu, din 1964, jurnalista care vă intervieva insista că veţi avea un drum foarte uşor în viaţă, pentru că aveţi un nume care deschide toate uşile. N-aţi negat asta niciodată. Totuşi, astăzi aţi spune că a fost drumul aşa uşor?

Întotdeauna am fost mândră de numele meu. Şi m-am şi folosit de el. (râde) La şcoală, mă împrieteneam mereu cu fata care era cea mai bună la învăţătură din clasă şi îi spuneam: „Dacă mă laşi să copiez de la tine, te duc acasă ca să-l cunoşti pe Charlie Chaplin”. Am avut, e drept, şi momente dificile, dar nu din cauza numelui meu, care a rezolvat de multe ori problemele. Au fost necazuri dincolo de profesie, în care numele meu n-a rezolvat nimic.

Ce înseamnă azi familia Chaplin pentru Geraldine? Mă gândesc la reuniunile de familie, având atâţia fraţi şi surori...

Nu prea mai au loc reuniuni. Şi nu prea mai păstrez legătura cu familia. Ne-am răspândit cu toţii în cele patru zări. Cel mai recent, am vorbit zilele trecute cu sora mea, Vickie, care mi-a trimis un SMS: „Eşti în Elveţia?”. Zic: „Nu, sunt în România.” „Eu sunt în Ungaria până mâine.”

Destul de aproape.

Da. (râde) Când sunt în Elveţia, mă mai văd cu fratele meu, Christopher, la câte un prânz. Când trăiau părinţii mei, eram cu adevărat un clan. Chiar şi după moartea tatălui meu, cât a mai trăit mama, am rămas un clan. După ce s-a dus şi ea, se pare că nimic nu ne-a mai ţinut uniţi. Acum, familia mea e cea pe care mi-am întemeiat-o eu. Şi am o familie destul de mare. Pentru că am doi copii cu primul meu bărbat, Carlos Saura (n.r. reputat regizor spaniol), care, după ce ne-am despărţit, au rămas cu mine. Eu i-am crescut, acum unul are 50, celălalt 52. Apoi, Pato (n.r. Patricio Castilla, cineast chilian), actualul meu soţ, are şi el doi copii din relaţia anterioară, care sunt ca şi ai mei. Apoi e fiica noastră, Oona. Şi, bineînţeles, familia mai înseamnă şi prieteni, şi vecini şi, în general, oamenii pe care tu alegi să-i ai alături.

Nuuu... Oonei nu prea-i plăcea actoria, dar a fost de mică talentată. Când îi spunea cineva să se facă actriţă, răspundea: „Păi voi fi actriţă, dar ca un hobby!”. Însă, la un moment dat, şcoala ei a pregătit o piesă pentru Festivalul de Film de la Edinburgh şi atunci a fost cu adevărat descoperită. Şi tot atunci cred că a prins şi ea microbul actoriei.

Dar atitudinea dvs. faţă de Oona care a fost? Pentru că Sir Charlie Chaplin şi-a dorit altceva pentru dvs.

Tata şi-a dorit ca noi să avem profesii decente şi solide: doctori, avocaţi, ingineri, arhitecţi. Şi nu a fost deloc mulţumit când am decis să fiu actriţă, pentru că ştia capcanele meseriei. Dar când am început cu adevărat să joc, a devenit fanul meu No. 1. Îmi doream să am critici constructive de la el, dar nu auzeam decât: „Oh, tu eşti cea mai bună din film!”. Era tată înainte de toate....Nici eu nu mi-am dorit ca fiica mea să fie actriţă. Sau mai degrabă mi-am dorit să aibă şi o meserie de rezervă, la care să se poată întoarce, dacă ar fi fost dezamăgită. Pentru că ea n-a avut niciun plan B. Voia să meargă la Academia Regală de Artă Dramatică din Londra, unde concura cu alţi 3.000 de tineri pentru vreo 30 de locuri. A reuşit, însă, să intre. E o profesie dură, dacă nu eşti norocos. Dar ea se descurcă foarte bine acum, joacă în serialul „Game of Thrones”.

Îl ştiţi şi voi? Wow! Ai văzut ce frumoasă e? Serialul ăsta, să fim serioşi, e despre sex şi violenţă, şi violenţă, şi sex, şi sex... Când a văzut-o tatăl ei, a pus mâna pe telefon şi i-a zis: „Să faci bine să ieşi imediat din serialul ăla!”. Dar ea l-a liniştit frumos: „Tată, deja am filmat toate scenele!”. Însă povestea te prinde. Şi ea deja e în seria trei acum.

Nu, mai mult a fost vorba de America anti-Chaplin. Sau da, a fost în ambele sensuri, ce-i drept. Însă n-am fost setată geografic niciodată. N-a fost vorba de America sau de altă ţară...

O, nu, nici vorbă. Ar fi fost prea greu. Iar povestea cu tatăl meu s-a întâmplat în era McCarthy. Eu iubesc America. Am şi o casă în Miami.

Ooo, ştii povestea asta... De unde ai aflat? Asta e povestea pe care o ţineam ascunsă sub pat (râde).

Nu, aia a fost pur şi simplu o poveste terifiantă. M-a întrebat cineva dacă mi-a fost frică să fac filme în Spania lui Franco. Ei bine, nu. Dar asta da, m-a înspăimântat pur şi simplu. Efectiv îmi tremurau picioarele de frică. Fiica mea avea atunci 3 ani, în 1991, iar eu eram acuzată de trafic cu arme şi răpiri, practic, de terorism. Sistemul judiciar din Spania era medieval, de-a dreptul. Am fugit în Elveţia, unde ne-au avertizat să nu ne întoarcem în Peninsulă, pentru că, dacă ajungem după gratii, nu vor mai avea cum să ne scoată. Povestea a fost aşa: era această organizaţie Emir, în Chile, care, în era Pinochet, a fost foarte activă ca gherilă de război. După ce a căzut Pinochet, organizaţia s-a dizolvat, dar unii dintre ei presupun că s-au reciclat în ETA. Şi probabil că au avut nevoie de cineva faimos de care să-şi lege numele. Îmi amintesc că ne ascundeam în Elveţia şi Martin Scorsese voia să facem un film, iar eu nu ştiam cum să plec. I-am spus agentului meu că auzisem că sunt căutată de Interpol, fiindcă aşa anunţaseră la televiziunea spaniolă. El era şi agentul unui mare comediant evreu, Topol. Aşa încât l-a sunat pe el la Tel Aviv, iar Topol cunoştea pe cineva din Mosad, pe care l-a rugat să-i spună dacă Geraldine Chaplin e dată în urmărire. Tipul s-a uitat pe listă: „Nu e nicio Geraldine aici!”. Aşa că am luat trenul şi m-am dus să fac filmul cu Scorsese. Totul era o mare invenţie în Spania, unde fuseseră nişte atentate ETA. Şi mi s-a întâmplat, ulterior, să fiu acolo într-un supermarket şi casieriţa să mă scuipe în faţă!

Incredibil...

Da. Sunt oameni care au trecut prin lucruri mai îngrozitoare decât astea, dar pentru mine a fost înfiorător.

Să ne întoarcem în prezent, la lucruri mai plăcute. Aveţi o casă în Elveţia, una la Madrid, una la Miami... Dar unde e „acasă” pentru dvs?

Asta e o întrebare grea. Oficial, în Elveţia, dar muncesc mult şi nu prea stau acolo. Casă obişnuia să însemne Madrid, deoarece copiii mei erau acolo la şcoală, aşa că trebuia să stau cu ei şi viaţa era organizată atunci. Acum, după ce ei şi-au luat zborul, nu mai ştiu... Va trebui să găsim un loc pe care să-l numim casă! Probabil undeva unde clima e caldă.

O, aşfi vrut să moştenesc totul de la ea. Era divină, inteligentă, frumoasă! Întotdeauna am ştiut că am avut cel mai cunoscut tată din lume şi cea mai frumoasă mamă din lume. (râde)

Da, aşa cred. Asta şi urma să spun. Întotdeauna am crezut în dragoste. Şi întotdeauna am fost o monogamă în serial (râde). Ce vreau să spun e că am avut de-a lungul vieţii numai relaţii lungi. Cu Pato sunt de 33 de ani. Mama mea s-a măritat la 17 ani jumate cu tatăl meu, care avea 54, şi a fost dezmoştenită de bunicul meu, dramaturgul Eugene O’Neill, care n-a fost de acord cu acea căsnicie. Dar părinţii mei nu s-au separat niciodată. Mi-i amintesc mereu flirtând, ca doi îndrăgostiţi nebuni şi frumoşi: mama stând în braţele tatălui meu, pe bancheta din spate a maşinii, purtându-se ca nişte adolescenţi... Ei au fost dovada vie că există dragoste.

Ce imagine frumoasă! Dar secretul unei cariere îndelungate care e? Fiindcă nu vorbim de proiecte mari doar la trecut. Veţi face un film cu Ewan McGregor şi Naomi Watts, de pildă.

Secretul sunt ridurile! Eu nu mi-am făcut niciun lifting, nimic. Dar, pentru că majoritatea actriţelor de vârsta mea şi-au făcut tot felul de intervenţii, atunci când au nevoie de o bunică adevărată, regizorii se întorc spre actriţe ca mine. Ridurile pot spune că mi-au adus parcă mai mult de muncă decît în oricare altă perioadă a vieţii mele.

Şi care ar fi sfatul primit de la Charlie Chaplin care vă urmăreşte în viaţă?

Nu neapărat sfat, pentru că el era un exemplu în sine. Nu trebuia să dea sfaturi. Când mă gândesc la el, cea mai mare plăcere pe care o am e că-l văd peste tot. E o poză aici, un poster acolo... Are 123 de ani, dar încă trăieşte!

Foto: Tiff/Nicu Cherciu, guliver/getty images