Gina Gogean & Cristian Groza – „A fost o sarcină grea“

4 noiembrie, 2013

Sunt împreună de 14 ani şi, pentru că au fairplay-ul în sânge, fac echipă bună şi pe terenul iubirii. Iar Ştefan, noua minune din viaţa lor, îi provoacă zilnic la un altfel de „antrenament“.

La patru ani de la întâlnirea noastră de la Izvorani, unde se reunise generaţia de aur a gimnasticii româneşti, am vizitat-o pe Gina Gogean acasă la Deva. Cum era de aşteptat, chiar şi acum, la 15 ani de la retragerea ei din activitatea competiţională, viaţa ei continuă să se deruleze între aceleaşi repere ale gimnasticii de înaltă performanţă. Doar că dincolo de covor, din postura de antrenor. Între timp, şi-a luat şi brevetul de arbitru internaţional şi a intrat în cercul restrâns al celor mai valoroşi gimnaşti ai lumii, fiind al optulea român inclus pe lista Gymnastics Hall of Fame.

Ai spune că a tras lozul câştigător. Doar că această mare glorie a României are o modestie pe măsura faimei sale şi a ales să rămână pe plaiuri natale pentru a construi alte valori şi a aduce alte medalii ţării sale. Am vorbit despre succes şi despre emoţii. Despre emoţiile unui campion, dar şi despre altele noi, pe care le experimentează, de doi ani încoace, ca mamă.

Tu eşti din Focşani. De câţi ani este Deva casa ta?

Gina: De foarte mult timp, din 1991. După ce mi-am încheiat activitatea competiţională, am rămas aici.

Nu ţi-era dor să te întorci acasă?

M-am obişnuit cu timpul şi locul ăsta a devenit, între timp, acasă pentru mine.

Îmi place în zona asta. Aici am prietenii, colegii, aici l-am cunoscut pe soţul meu şi normal că-mi place acum mai mult aici.

Cum v-aţi cunoscut voi doi?

Cristian: Eram colegi la liceul sportiv, eu făceam atletism. Nu am făcut un sport de performanţă, dar m-am bucurat că acolo am întâlnit-o pe Gina.

Cum ţi s-a prima oară când ai văzut-o?

Cristian: O ştiam din vedere şi de la televizor, o vedeam toată ziua şi a ajutat că aveam şi acelaşi anturaj.

N-ai fost un pic intimidat, la început?

Normal că am fost. Toate fetele care erau gimnaste acolo, când te întâlneai cu ele...

Ştiam cine sunt, ce-au reuşit să facă, pe toţi ne intimidau.

Şi cum ai spart gheaţa?

După o anumită vreme, întâlnindu-ne mai des, stând mai mult timp împreună, mi-a trecut şi timiditatea.

Eram un grup care ne întâlneam: băieţii erau toţi prieteni şi ieşeau cu noi, care eram toate gimnaste. Şi-atunci, tot mergând prin oraş, la discotecă, cum era pe-atunci, ne-am apropiat şi mai mult, iar chimia cred că a avut loc pe ringul de dans – mie îmi place foarte mult să dansez!

Câţi ani sunt de atunci?

Din ’99... Sunt vreo 14 ani.

Noi am fost prieteni timp de şapte ani. După aceea, ne-am căsătorit şi acum am împlinit şapte ani de căsnicie. Ne placem unul altuia, ne iubim, colaborăm împreună uneori, chiar dacă activăm şi în medii diferite...

Tu cu ce te ocupi?

Lucrez în construcţii.

Ştiam că, la un moment dat, aţi avut o afacere cu melci.

Da, am avut. De fapt, vindeam tehnologia de creştere a melcilor, a institului din Italia de helicicultură.

Şi de ce n-a mai mers?

Problema a fost cu aclimatizarea lor aici. Ei se dezvoltă foarte bine în clima mediteraneană, dar la noi, din păcate, nu s-a reuşit adaptarea tehnologiei la condiţiile de mediu. Există câteva crescătorii în Dobrogea, unde clima e mai blândă, e mai apropiată de cea din Italia.

Şi construcţiile mai merg acum, de când cu criza?

Avem o echipă mică, dar găsim de lucru, e bine.

Dar din gimnastică se poate trăi în România?

Gina: În România, din păcate, e greu de trăit numai din gimnastică. Se câştigă foarte puţin faţă de implicarea pe care trebuie să o ai ca să obţii performanţe. De aceea au şi plecat foarte mulţi antrenori şi pleacă în continuare.

Tu de ce n-ai rămas în Scoţia?

Am fost, într-adevăr, acolo în 2000, dar m-am întors ca să-mi termin studiile. Eram studentă când am plecat, iar la revenirea în ţară am decis să rămân aici.

Dar te-ar tenta să te pleci din nou? Tu eşti Gina Gogean oriunde în lumea asta.

Nu ştiu. Am învăţat, de-a lungul timpului, să nu spun niciodată „niciodată“. Nu ştii niciodată ce-ţi oferă viaţa. Dar acum, mai ales că-l avem şi pe Ştefan, totul este pentru el şi încercăm să ne orientăm şi să facem tot ce e mai bine pentru viitorul lui. O să vedem cu timpul.

Când ne-am întâlnit data trecută, erai căsătorită de patru ani, dar încă nu aveai copii. Ce anume te-a convins că e timpul să fii mamă?

A fost o decizie luată în comun cu soţul meu, la momentul în care amândoi am fost pregătiţi să facem acest pas. L-am născut pe Ştefan la Bucureşti şi, când l-am văzut, am fost instantaneu pregătiţi. Întâi, am luat-o puţin în joacă, când l-am văzut cât e de micuţ şi drăgălaş. După vreo două-trei luni de zile, când ne-am mutat în casa aceasta din Deva, ne-am dat seama că e pe bune şi că e o responsabilitate pe viaţă.

Ia, zii, tati, ai vrut fată sau băiat? Sincer.

Pe cinstite, eu am vrut fată.

Dar e foarte bine şi băiat.

Dar scutece ai schimbat?

Da, cum să nu? Şi acum o fac.

De foarte multe ori, el e cel care reuşeşte să-l îmbrace. Are o tehnică mai bună decât a mea.

Sunt mai rapid, probabil, şi ştiu cum să-l iau.

Plănuiţi să-i oferiţi şi o surioară sau un frăţior?

Deocamdată, nu. Şi spun asta pentru că eu am avut o sarcină grea, a trebuit să stau la pat şi să fiu atentă să nu nasc prematur, am urmat un tratament pentru contracţii... Cu puţin noroc şi cu mult efort, am dus sarcina la termen. Apoi, şi după ce s-a născut, până acum câteva luni de zile, Ştefan a avut probleme cu somnul, pentru că nu-i prea place să doarmă, şi-atunci am fost foarte solicitaţi zi şi noapte. A fost foarte greu şi de aceea, probabil, în momentul de faţă spunem nu.

Cine vă mai ajută cu Ştefan, în afară de bonă?

Până la 9 luni a stat mama mea cu noi, a venit şi ne-a ajutat, iar aici în permanenţă o avem pe mama lui Cristi, soacra mea, care dacă telefon, e mereu la datorie.

Cristi: Mai ales acum, de când a ieşit la pensie.

Dar cum de nu s-au mutat părinţii tăi la Deva?

Mama ar vrea să vină aici, dar ei s-au obişnuit acolo, e mediul lor, acolo s-au născut, acolo au trăit. E foarte greu ca, la 60 de ani, să le ceri să se mute aici.

Mai ai fraţi sau surori?

Mai am o soră, care, de când am născut, a stabilit ca o dată la două luni să vină să-l vadă pe Ştefan. Şi când vine, stă câte o săptămână. Ne sună mereu, îi trimitem fotografii să-l vadă… Ştefan a fost foarte dorit şi e răsfăţat cât cuprinde.

Dar în grupa pe care o pregăteşti câţi copii ai?

În grupa asta, am opt copii. Sunt în grupa de performanţă.

Şi, printre ei, intuieşti că ai un campion?

Am copii buni, am şi promovat o fetiţă la lotul de la Izvorani şi mai am acum copii în pregătire care au potenţial, dar viitorul va decide. Este foarte mult de muncă, iar ca să treci de la nivelul acesta la cel de înaltă performanţă e nevoie de dedicare, dificultatea creşte, copiii trebuie să acumuleze un bagaj tehnic foarte mare şi nu întotdeauna reuşesc acest lucru, mai intervin şi accidentările, din păcate… E prematur să mă pronunţ, dar am copii care ar putea ajunge departe.

Tu ai avut o operaţie la picior, una de apendicită… Ce ţi-a rămas întreg?

Am mai avut mici accidentări, o mână în ghips... Dar sunt întreagă. (râde) Mi-au rămas anumite dureri la coloană, pentru că asta e partea cea mai solicitată în sport. Dar, de când am ieşit din activitatea competiţională, am întâlnit o mulţime de oameni care au afecţiuni de tot felul şi fără să fi făcut vreun sport. Sunt oameni cu probleme genetice, alţii care au căzut pe gheaţă şi s-au lovit… Nu vreau să se înţeleagă că, dacă te apuci de sport, e musai să rămâi cu sechele. Poţi avea probleme oricum, dacă eşti predispus la aşa ceva. Iar când treci de la sportul de masă – pe care ar trebui să-l practice cât mai multă lume – la cel de performanţă, trebuie să-ţi asumi un anumit risc.

Pe cel mic v-aţi gândit să-l daţi la un sport anume?

Sport, nu contează ce anume. Depinde ce va dori el să facă şi nu e neapărat nevoie să ajungă la performanţă. E important să facă mişcare pentru sănătatea lui.

L-ai luat împreună cu tine la sală?

Da, de câteva ori, dar fiind o activitate care-mi solicită foarte mult atenţia, nu vreau să fiu distrasă de nimic altceva. L-a mai adus Cristi şi am văzut că îi place, iar acasă m-am trezit că încearcă să-i imite pe copiii de la sală.

Dar la facultate, cum sunt studenţii, te ascultă?

Deja este o altă etapă, trec de la o extremă la alta. Îmi place să predau, m-am adaptat rapid, studenţii ascultă, dar este altceva.

La arbitraj de ce ai renunţat parţial?

Am fost foarte dedicată când am intrat în arbitrajul internaţional, acum 10-12 ani. Anul acesta mi-am dat şi brevetul, dar nu mă mai încântă la fel de mult, pentru că ritmul este, cumva, acelaşi ca pe vremea când eram sportivă: aeroporturi, hoteluri, săli de sport. Ca arbitru, este acelaşi lucru, nu ai timp de altceva. Iar eu am vrut, la un moment dat, să schimb ceva în viaţa mea. Aşa că, momentan, am făcutun pas înapoi de la arbitraj. Totuşi, cursul mă ajută să am unele noţiuni, să înţeleg schimbarea de cod şi pentru să ştiu ce se întâmplă în interior, iar ca antrenor mă ajută să creez un exerciţiu competitiv, cu exerciţii mai bune şi mai bine punctate, ştiu care sunt penalizările…

Eşti un antrenor exigent sau permisiv?

A, nu ştiu, nu pot spune eu lucrul acesta, doar fetele o pot spune.

Cum percepi acum emoţiile dincolo de covor?

Categoric, am emoţii mai mari. Când eram eu acolo, ştiam cum mă simt, ce am de făcut, ce pot să dau din mine, cum mă simt în ziua respectivă, acceptam dacă aveam un eşec… Era mai simplu. Acum e mai complicat, pentru că nu ştii ce se întâmplă cu sportivul, ştii că sunt unele probleme de sănătate ori că n-a avut timp să se antreneze suficient, din cauza unor afecţiuni… Sunt emoţii mai mari acum, pentru că trăiesc emoţia ta, a lui, a ei, a tuturor celor care privesc concursul.

Adevărul e că şi voi aţi avut o mare galerie acasă şi aţi fost o generaţie care aţi inspirat. În câţi ani crezi că vom mai avea o generaţie similară?

Nu ştiu, e greu de apreciat. Eu îmi doresc din suflet să mai fie, dar este greu de spus. Cifric, natalitatea s-a diminuat, dorinţa de-a face un sport de performanţă a scăzut simţitor, copiii nu-şi mai doresc să facă eforturi prea mari...

Tu n-ai dezamăgit niciodată România. De câte ori ai fost la concursuri ai fost strălucitoare. Spune-mi dacă vreodată România te-a dezamăgit pe tine.

Ce să zic? Mi-ar plăcea să văd că lucrurile se petrec un pic altfel în România. Uite, aici, la Deva, suntem un centru internaţional, o şcoală de renume, dar cu toate acestea parcă nu vrem să ne implicăm mai mult, să atragem oamenii să vină să vadă ceea ce avem noi aici. E un dezinteres pe care-l sesizez nu doar în domeniul meu, ci şi în altele. Nu ştim să arătăm ceea ce avem, nu ştim s-o fructificăm ce avem, acceptăm lucrurile aşa cum sunt şi le lăsăm ca atare. Cred că asta mă deranjează cel mai mult.

Dar vizavi de cariera ta, de omul Gina Gogean, crezi că oamenii au fost fairplay faţă de tine, ca recompense, ca recunoaştere?

Da… La momentul la care am făcut eu gimnastică, altele erau recompensele. Nu pot să dau timpul înainte sau înapoi. Aşa era acum 15-17 ani. Mi-aduc aminte că, imediat după ce m-am retras, tremuram toată când vedeam competiţii şi-mi venea să mă duc şi eu acolo, să reintru în focul concursului. Dar m-am obişnuit cu timpul şi am acceptat că nu poţi să faci ceva pe viaţă, la un nivel foarte înalt şi să ai şi rezultate foarte bune. Iar oamenii au aşteptări mari şi exercită o presiune psihică uriaşă şi asupra sportivilor, şi asupra antrenorilor.

S-au creat, la un moment dat, nişte poveşti despre perioada în care eraţi voi în activitate, cum că ar fi fost antrenamente prea dure, un regim de viaţă prea aspru… E ceva real din asta? E mai permisiv acum?

Din anii ’70 şi până acum s-au făcut schimbări majore. Despre perioada mea, anii ’90, nu pot să spun acest lucru, pentru că eu n-am avut parte de antrenamente exigente, de un ritm de viaţă strict… Bine, normal că există o anumită exigenţă, pentru că este un sport cu un risc foarte ridicat, fiecare secundă este importantă şi trebuie să fii foarte disciplinat şi receptiv la informaţia pe care o primeşti. Mai ales la înaltă performanţă! Dar sunt şi momente - şi am avut şi eu parte de multe asemenea clipe – în care ai parte şi de distracţie, de joc, de altceva, pentru că ai trebuie să-ţi încarci cumva bateriile. Iar colaborarea dintre antrenor şi sportiv trebuie să fie foarte bună, ca să poţi să faci o echipă sudată.

Mie îmi place la generaţia voastră că aţi rămas în continuare o familie. Şi la propriu, de când antrenorii voştri, Octavian Belu şi Mariana Bitang, v-au mai şi năşit pe câteva dintre voi.

Da, aşa este. Foştii mei antrenori îmi sunt naşi acum.

Cu cine din vechea gaşcă ţii legătura în mod frecvent?

Păi, uite, săptămâna trecută, m-am întâlnit cu Simona (Amânar, n.r.). A trecut prin Deva cu copilaşii. Vorbesc des la telefon cu Maria Olaru, cu Andreea (Răducan, n.r.)… Ne întâlnim mai rar, acum, ce-i drept, de când am plecat noi din Bucureşti, dar păstrăm legătura. Vorbesc des şi cu Daniela Silivaş, deşi nu a fost în generaţie cu mine, cu Ecaterina Szabo, care vine în fiecare an în Deva acasă cu copiii...

Schimbaţi păreri şi sfaturi legate de copii?

Da, frecvent. Mi-aduc aminte că anul trecut, când Ştefan nu dormea, Cati (Ecaterina Szabo, n.r.) îmi spunea să stau liniştită că o să fie bine, că aşa a fost şi al ei, agitat şi fără somn.

Dar cu naşii când mai apucaţi să vă vedeţi?

De obicei, când ajungem noi la Bucureşti. Din păcate, asta se întâmplă mai rar, pentru că drumul e lung şi obositor, îl avem acum şi pe Ştefan, iar naşii sunt acum sunt la Izvorani şi nu cred că există posibilitatea în viitorul apropiat ca ei să se mute înapoi la Deva. Noroc că s-au inventat telefoanele astea!

Le mai ceri sfatul şi profesional?

Am mai discutat şi pe teme de acest fel, dar şi ei sunt ocupaţi, iar de obicei când vorbim subiectul cel mai de interes este Ştefan:

,

… Eu am rămas într-o relaţie foarte frumoasă cu foştii mei antrenori.

Ce şanse crezi că ai să ajungi următoarea Mariana Bitang?

Ooo!

Nu mă pot gândi la asta… Îmi place ceea ce fac, dar sunt şi alţi oameni care sunt implicaţi în activitatea de înaltă performanţă. Eu nu pot să sper decât ca, pe viitor, să existe competiţie şi la nivelul copiilor, dar şi la nivelul antrenorilor, să fie mai mult profesionalism, dorinţă de afirmare. Trebuie să fie o implicare din partea tuturor. Noi vrem să vină copiii să facă sport, să avem rezultate, dar să nu facem nimic, doar să privim… rebuie să schimbăm un pic aceste lucruri, sistemul, mentalitatea, să preluăm ce e bun de la alţii…Şi rolul presei contează! Şi aici chiar am o mare dezamăgire, pentru că avem modele greşite. Chiar mi-este teamă pentru viitorul copiilor noştri, pentru că vor înţelege greşit ce înseamnă să fii model. Toată lumea este vedetă acum în România.

Tu te simţi vedetă?

Nu, eu nu sunt o vedetă, sunt un om care a făcut ce a făcut pentru că i-a plăcut, mă ocup în continuare de asta, am avut oameni deosebiţi lângă mine care m-au ajutat să devin un campion şi încerc şi eu să ajut pe alţii să facă la fel.