INTERVIU Amalia Enache: "E foarte greu să fii părinte singur"
Este una dintre cele mai calde şi plăcute prezenţe din televiziune, pe cât de vizibilă pe sticlă şi în diverse proiecte, pe atât de discretă cu viaţa personală. Despre împletirea acestor două dimensiuni şi ce o face optimistă toamna aceasta ne-a povestit în cele ce urmează
Are mai bine de două decenii de când lucrează la Ştirile ProTV, dar în tot acest timp a reuşit să îşi menţină acea combinaţie atemporală de prospeţime, calm şi echilibru. Anunţă ştiri importante, dar niciodată nu a vrut să facă din schimbările vieţii ei personale vreo ştire importantă. La acest capitol şi-a făcut mereu alegerile cu o discreţie pe care a impus-o cu eleganţă şi maturitate. Pentru că asta i-a adus fericire. Este mama unei fetiţe de cinci ani, asumându-şi mare parte dintre responsabilităţile maternităţii pe cont propriu, iar experienţele trăite cu siguranţă că i-au inspirat şi cel mai nou proiect al său, podcastul Cu inima la vedere, pe care îl realizează împreună cu Hope and Homes for Children. De altfel, această dimensiune a maternităţii este cea care o împlineşte cu adevărat la 44 de ani: „După orice succes al meu, simţeam că rămâne un gol, totuşi, care acum nu mai e”, spune Amalia despre venirea pe lume a fiicei sale, Alma.
În ce dispoziţie şi stare psihică te găseşte venirea toamnei? Amalia Excelentă, sunt optimistă, cu toată adaptarea la noile vremuri. Am bateriile încărcate. Am avut o vară foarte frumoasă, începută cu o vacanţă în Grecia, în iunie, înainte de deschiderea oficială a sezonului, când era foarte, foarte puţină lume, am stat într-o căsuţă chiar pe plajă, m-am plimbat în voie, am citit, am vizitat, m-am odihnit, am simţit că am răzbunat cumva un an anterior foarte greu, în care cu toţii am jonglat prin situaţii atipice la muncă şi acasă, cu responsabilităţi extinse, cu şcoli şi grădiniţe mai mult închise. Apoi, imediat, am pornit un proiect pe care mi l-am dorit cu însemnătate şi care s-a dovedit foarte valoros şi pentru public, podcastul Cu inima la vedere, pe care îl fac împreună cu Hope and Homes for Children. Suntem deja la sute de mii de vizualizări pe YouTube, în fiecare episod aleg să port conversaţii pe teme dificile, chiar tabu, dar într-un mod foarte autentic şi deschis, despre cea mai serioasă joacă, joaca de-a părinţii. Mi-am dorit mult să oferim conţinut relevant în online despre grijile şi preocupările părinţilor în vremurile noastre.
Din anul 2000 sunt în redacţia Ştirilor ProTV, din 2003 sunt şi la pupitrul Ştirilor de noapte. Sigur că îmi amintesc prima zi şi de fapt primii ani, pentru că eram la început, la vârsta la care vrei să arăţi ce poţi, deşi nu îţi e clar nici ţie exact care îţi sunt limitele. Eram serioasă, ambiţioasă, la locul meu, dispusă să învăţ şi să muncesc mult.
Chiar şi de emoţiile de atunci. Şi mai ales de starea pe care o ai la 20 de ani. Eu eram dintre cei care la acea vârstă aveau convingerea că pot orice, că nimic nu e prea greu, prea obositor. Şi aveam foarte puternic credinţa aceasta pe care o am şi acum că e important să fii un jurnalist onest. Există o nostalgie firească a începuturilor, dar recunosc că lucrurile sunt mai uşoare după ce dobândeşti experienţă şi după ce ai deja parte de confirmări.
Mă îmbrăcam foarte simplu, uneori uşor sport, căci îmi petreceam toată ziua pe teren. La început, inclusiv la live-urile de la premiere de film, eu ajungeam după o zi întreagă pe la Guvern, BNR, Parlament. M-am mirat când revistele au început să-mi comenteze ţinutele, deşi eu eram cu microfonul în mână, la filmare, nu invitată pe covorul roşu. În general, puneam câte un sacou peste tricoul obişnuit, pentru momentul transmisiunii în direct. Ţineţi minte magazinul Kenvelo? Ei bine, îmi luasem de acolo nişte pantaloni bej, cu multe buzunare, cum aveau jurnaliştii de teren din zonele de război mai ales, pe care i-am purtat mult în acei ani. Dar, în toate fotografiile cu mine de atunci, cred că se vede clar altceva, un tip de inocenţă şi seriozitate, mai importante decât orice ţinută.
Îmi amintesc că am făcut o balenă zburătoare, am zis „vedetă într-un parc aviatic“, în loc de „acvatic“. Dar, sigur, rememorând acum, au mai fost şi altele.
Vara a fost minunată, temerile s-au risipit mult odată cu vaccinarea noastră, a adulţilor, cu scăderea indicilor de infectare peste vară, am călătorit, am întâlnit familie, prietenii pe care nu îi văzusem de doi ani... Tocmai ce am revenit de la nunta unor prieteni foarte dragi din Italia. Alma a fost şi la o grădiniţă de vară, în pădurea Băneasa, unde lucrurile se petrec exclusiv afară, cu multă joacă şi unde a recuperat din anul trecut, cu grădiniţa mai mult închisă. Anul trecut, în schimb, a fost unul de supravieţuire, cumva, între serviciu, care atât pentru mine cât şi pentru tatăl ei se întâmplă în concret, nu online, şi Alma, care a stat mai mult acasă.
Mă surprinde cel mai mult curajul ei, aptitudinile ei sportive, concentrarea când învaţă ceva, mă surprinde cât e de sociabilă, cât de mult înţelege orice îi explic şi cum înfruntă orice provocare cu stoicism şi îndrăzneală.
Este foarte greu, de aceea e important ca familia extinsă să se mobilizeze cumva în jurul unui părinte singur, să ajute cât de mult cu putinţă. Când copilul e mic, cred că e greu şi în doi. Adesea, mama rămâne acasă să îngrijească copilul, aşa încât tot mamei îi revine partea mai grea, oricum ar fi. E şi natural şi firesc să fie aşa, dar e important să poată să ceară ajutor şi să fie „un trib“ în jur, care să ajute real, concret, nu cu sfaturi.
Să îi ofere copilului o bază solidă de experienţe reale, departe de fantezia din online.
Ah, i se pare absolut firesc, pur şi simplu asta e meseria mamei ei. Nu ştie cum ar fi posibil altfel. Regretă că nu îşi vede şi tatăl când e el la serviciu, i se pare mai firesc în cazul meu, e clar că sunt acolo. Îi vede şi pe prietenii mei pe care îi cunoaşte, pur şi simplu aceasta e lumea noastră. Chiar şi ea apare, când mă însoţeşte la emisiuni.
Lucrurile s-au schimbat deja de mult.
Aşa cum se iau hotărârile importante în viaţă, cântărind bine.
Umorul.
Mi-a umplut un gol. După orice succes al meu eu simţeam că rămâne un gol, totuşi, care acum nu mai e. Am sentimentul că toate au mai mult sens. Că am la ce să mă întorc grăbită şi fericită acasă, după orice şi de oriunde.
Mă gândesc la imagini de suflet care îţi vin în minte, ştiind că părinţii nu îţi mai sunt, din păcate, alături. Când eram mică eram fata lui tata, mereu alintată de el, mereu în braţele lui, mereu motivată de el. În adolescenţă, m-am apropiat foarte mult de mama, care m-a făcut să mă simt confortabil cu orice sentimente aş fi avut, cu orice alegeri. Mi-a dat mereu deplină încredere în mine, un sentiment de mare, mare siguranţă şi de a fi iubită necondiţionat. Îi datorez încrederea în lume, în bine, în modestie, în iubire.
Nu e cazul, suntem foarte bine.
Nu, sunt foarte fericită cu casa mea.
Mie mi-a arătat această perioadă mai ales cât de diferit gândesc oamenii, cât sunt influenţaţi de convingeri personale, care bat orice raţionament şi logică şi cât de dăunător e mediul online nereglementat, care arată adesea ca un balamuc. Mă lupt în fiecare zi cu gândul că trebuie să accept orice convingere, cu toleranţă.
Nu am mâncat mai mult, ci mai bun. E clar că am mâncat din momentul carantinei şi continuăm să mâncăm numai mâncare gătită acasă. Doar când ieşim la restaurant, mâncăm cu plăcere ce gătesc bucătarii, în rest, noi nu suntem dintre cei care să comande, ne suntem propriii bucătari.
Mulţumesc că spuneţi asta. Voi îmbătrâni pur şi simplu, e inevitabil. Nu cred că operaţiile estetice ajută cu adevărat, nu zice nimeni „Vai, ce tânără e!“, ci „vai, ce operată e!“. Îmi veţi vedea ridurile.
