INTERVIU Anamaria Ferentz – „Nu mă voi muta înapoi în România“

A revenit în ţară de Paşte, pentru a fi alături de familie. Viaţa ei, însă, continuă într-un alt ritm şi după un alt fus orar. Pentru o vreme, a crezut că bârfele de-aici n-o vor putea ajunge. Însă tabloidele nu i-au dat pace şi, continuând să alimenteze războiul cu fostul ei soţ, au încercat s-o cupleze şi cu milionarul Nick Rădoi, stabilit în Statele Unite. Iată şi versiunea ei.

A revenit în ţară de Paşte, pentru a fi alături de familie. Viaţa ei, însă, continuă într-un alt ritm şi după un alt fus orar.

De patru ani de când a ales să trăiască pe Pământul Făgăduinţei, Anamaria a căutat să lase în urmă trecutul, mai ales după scandalul divorţului ei de Marcel Toader. Şi, o vreme, chiar a crezut că bârfele de-aici n-o vor putea ajunge. Însă tabloidele nu i-au dat pace şi, continuând să alimenteze războiul cu fostul ei soţ, au încercat s-o cupleze şi cu milionarul Nick Rădoi, stabilit în Statele Unite. Acum, că povestea de amor nu s-a adeverit, gurile rele au continuat să spună că Visul American a prins un gust mult prea amar şi că Ana e hotărâtă să revină definitiv acasă. Iată şi versiunea ei.

OK!: Ultima oară când am vorbit, locuiai în New York, în apartamentul unui prieten. Tot acolo stai? Spuneai că te bate gândul să te muţi în Miami sau Los Angeles... Anamaria Ferentz: M-am mutat din frumosul, dar super aglomeratul New York. De un an locuiesc în Los Angeles, „la căldură“. Mă gândeam mai de mult să fac această mutare datorită condiţiile meteo perfecte din California, a liniştii, a frumuseţii locurilor, dar şi a oportunităţilor artistice. Acolo este buricul entertainmentului, Cetatea Filmului, dar şi a muzicii. (zâmbeşte) Aşa că, atunci când mi s-a oferit şansa să încep un proiect acolo, nu am stat pe gânduri, mi-am făcut câteva bagaje şi am plecat. Restul bagajelor au venit cu un transport abia când am hotărât cu adevărat să rămân în Los Angeles. Nu m-am dus acolo cu gândul de-a deveni mare star la Hollywood, ci doar să trăiesc liniştită şi să fac ceea ce-mi place: să cânt şi să scriu.

A fost un an cu lucruri minunate şi mai puţin minunate. Minunate deoarece am descoperit un loc cu adevărat frumos, din toate punctele de vedere (California este de vis!), am cunoscut oameni noi şi extraordinar de frumoşi sufleteşte, am cântat mult şi am călătorit şi mai mult.

Am învăţat să am răbdare cu mine, să mă descopăr, să încerc să fiu un om mai bun în fiecare zi şi să văd doar partea pozitivă în toate. Au fost şi lucruri mai puţin minunate, din cauza scandalurilor în care am fost implicată şi bombardată fără a avea vreo vină, dar asta pentru că unii au profitat că eram departe şi că nu mă puteam apăra.

Adevărul este că eu locuiesc în Los Angeles şi nu mă voi muta înapoi în România. Voi veni mereu pentru familie, prieteni şi proiecte artistice sau de orice altă natură. Eu am apărut în vizorul publicului cântând. Asta fac din ’98, de când am câştigat un concurs la TVR, „Stea în Devenire“, concurs pe care îl câştigase cu o ediţie înaintea mea Ionuţ Pascu (Pepe). Mi-am dobândit popularitatea în 2001 odată cu lansarea primului album al trupei Demmo, a cărei solistă eram. Am la activ cinci albume, 11 videoclipuri, o apariţie în filmul „Concertul“, nominalizat la Globurile de Aur în 2011, o carte de poveşti pentru copii, „Oscar, minunatul meu căţel“, zeci de opere caritabile pentru copii şi bătrâni şi sute de emisiuni de divertisment. În America, a cânta pentru biserici înseamnă a cânta în sălile special construite pentru spectacole sau activităţi culturale, de obicei anexe ale bisericilor, sau afară, în spaţiul amenajat pentru festival, cu scenă şi tot aranjamentul. Acolo, bisericile ortodoxe româneşti sunt cele care ţin comunităţile româneşti unite şi care organizează festivalurile româneşti. Sunt mândră să fiu invitată la toate evenimentele de acest fel din America şi Canada, organizate de biserici sau de orice asociaţie culturală. Şi sunt onorată de prietenia mea cu preoţii români de acolo, care se preocupă ca tradiţiile noastre şi cultura românească să nu se piardă. A fi chemată să cânt în comunităţile româneşti nu înseamnă că trăiesc în anonimat. Iar în ceea ce priveşte celebritatea americană, nu ăsta e motivul plecării mele în Statele Unite.

Prietenii de suflet sunt tot români. Americanii sunt tare drăguţi, dar nu atât de implicaţi într-o prietenie ca noi cei cu sângele latin. Am ceva prieteni apropiaţi din America de Sud şi alte ţări europene. Într-un timp scurt, am cunoscut foarte mulţi români de acolo, de care m-am apropiat şi cu care merg mereu la distracţii, în grup mare, cam de 35 de persoane. Mergem la munte la snowboarding, la tenis, hiking, explorând natura ori la diverse petreceri, aniversări sau la biserică, la slujba de duminică. Sunt o norocoasă! Am prieteni nu doar în L.A., ci peste tot în S.U.A. şi Canada, pe unde am cântat. Mă cheamă mereu la ei, aşa că aş putea să stau din vacanţă în vacanţă toată viaţa, la câţi prieteni am.

Dar cu românii celebri stabiliţi acolo?

M-am întâlnit cu câţiva colegi de breaslă în Los Angeles. Total întâmplător m-am tot văzut cu Claudia Pavel „Cream“ şi cu sora ei, ba prin parc, ba la mall – locuind relativ aproape de mine. Marea surpriză a fost Laurenţiu Duţă, cu care sunt prietenă din copilărie, de pe vremea când stăteam la Năvodari, dar pe care nu l-am mai văzut de câţiva ani. Am fost invitată la o petrecere la care era şi el. Venise cu ceva treabă şi, uite aşa, ne-am revăzut după atăţia ani.

Pe Andreea nu am întâlnit-o în America. California e mare! I-am scris pe Facebook atunci când am auzit că e şi ea în Los Angeles, dar nu mi-a răspuns. Probabil nu ştia cine sunt, deşi am specificat: Anamaria Ferentz.

Cine ştie, poate contul ei de Facebook nu era cel bun, se mai întâmplă. Şi mie mi-a scris cineva pe un cont de Facebook cu numele meu, nefiind al meu, cineva care îşi dorea să mă ia într-un turneu, iar fata repectivă a răspuns că nu poate, că lucrează acum la Louis Vuitton (râde). Noroc că amicul meu, Cătălin Bota de la trupa Autentic, că despre el e vorba, a insistat în căutări şi până la urmă a dat de mine şi am mers în turneu. A fost super amuzantă întâmplarea. Şi acum mă întreabă: „Dacă tot lucrezi la Louis Vuitton, nu ne faci şi nouă o reducere?“

Cum a ajuns Eleonora Sârbu să fie „mama ta adoptivă din L.A.“?

Pe Nora Sârbu am cunoscut-o la ziua Monicăi Gabor. Din prima secundă, ne-am plăcut şi de atunci am menţinut un contact permanent. În fiecare seară luăm cina împreună şi apoi ne plimbăm prin Beverly Hills câte o oră şi obişnuim să dăm de mâncare unui om al străzii, Tom, care o consideră pe Nora „familia“ lui. Nora are un suflet mare, mereu le duce de mâncare oamenilor fără adăpost. O iubesc pentru veselia ei, dar în primul rând pentru că are calităţile mamei mele: este sensibila şi bună cu toată lumea. După ce i-am spus că seamănă cu mama mea în multe privinţe, a lăcrimat şi a zis: „Păi, sunt mama ta din L.A.!“. De altfel, ea mi-a fost alături şi la şedinţa foto, unde a înveselit echipa şi m-a ajutat cu ţinutele superbe create de fiica ei, Lorena Sârbu, care este un designer român de mare succes la Hollywood. Nora este o doamnă specială, o minunăţie de om! Se vede asta şi în educaţia şi felul de-a fi al fiicei ei, Lorena, dar şi din educaţia lui Andrei, nepoţelul ei.

Am văzut că acolo figurezi ca Floret Jackson. Cânţi sub acest nume?

Floret Jackson este numele pe care mi l-am ales în copilărie. Fiind mare fan al lui Michael Jackson, când visam eu să ajung cântăreaţă şi să mă mărit cu Michael.

Normal că anii au trecut şi am uitat de acest nume de scenă.

Dar în momentul în care mă tot rugau prietenii din L.A. să-mi fac un cont personal de Facebook, eu avându-l doar pe cel profesional, „Anamaria Ferentz“, pe care nu puteau să-mi trimită invitaţii la petreceri sau ceva organizat de comunitate, mi s-a reactivat în memorie numele de scenă al copilăriei mele. După apariţia acestui cont de Facebook, unii au crezut că m-am căsătorit şi am luat numele soţului. Putea fi adevărat, încă mai poate fi. Dar nu cu Michael, din păcate...

Cânt în special la festivaluri româneşti, dar şi la evenimente private româneşti sau americane. Am cântat şi în câteva cluburi mai mult cu iz underground, hiphop sau rock (în New York şi L.A.) şi a fost interesant ca experienţă si socializare sau extindere fanbase. Cânt oriunde sunt invitată. M-aş duce şi în Bangladesh.

Anul acesta îmi doresc să scot un album nou, să am ceva super fresh pentru publicul meu, dar şi pentru prezentarea din America.

În imobiliare am lucrat două luni în New York. Mi s-a părut frumos, interesant şi bănos, numai că îmi lua 24 h din 24h, 7 zile pe săptămână. Adică, în cele două luni, n-am avut timp decât pentru muncă. Nu am putut face nimic altceva şi, atunci când au apărut spectacolele şi a trebuit să întrerup, mi-am dat seama că, lucrând în imobiliare, nu te mai poţi ocupa decât de imobiliare. Şi mă refer aici la închirieri, mai ales într-un oraş ca New York-ul, nu alt oraş sau stat. Prietenul meu din New York care lucrează în imobiliare nu a avut o vacanţă de patru ani, niciun weekend liber, nici măcar de ziua lui de naştere. Munceşte ca un robot. Aşa că am ales să cânt. Am ales fericirea şi libertatea de mişcare, deşi aş fi făcut mult mai mulţi bani din imobiliare.

Am căutat online toate şcolile şi grădiniţele din zona în care locuiesc şi am sunat întrebând dacă au nevoie de profesor de canto. Majoritatea aveau deja profesori de muzică şi nu aveau nevoie sau nu îşi permiteau pe cineva în plus, cu excepţia acestei şcoli-grădiniţe unde activez şi acum cu programul pe care mi-l doresc, adică pot pleca de câte ori am nevoie şi când mă întorc mă aşteaptă copiii cu braţele deschise. Iar prin directoarea şcolii, care mi-a devenit prietenă între timp, dar şi prin alte cunoştinţe, am găsit să predau şi lecţii în particular.

Le-am pus pe telefon „Oscar, minunatul meu căţel“ şi le-am cântat. E tare haios să-i vezi cum încearcă să înţeleagă ce cânt şi tot ce pot reproduce e „Oscar, Oscar“, se opresc şi „mmm“ sau „menonatul meu cheţel“, depinde ce înţeleg.

De atunci, mă roagă să le cânt „Oscar“ şi să le pun melodia până mă satur eu. Iar proprietara şcolii este foarte încântată că îi învăţ ceva româneşte. Americanii, evrei sau orice religie ar avea, sunt foarte deschişi la nou şi-şi doresc mai ales pentru copiii lor să înveţe cât mai multe lucruri, să aibă un program educaţional cât mai divers.

Am primit de la proprietarul casei în care locuiesc toate cărtile de poveşti ale copiilor lui, care au crescut între timp. Sunt peste 20 de cărţi, pe care încă nu am apucat să le citesc. Dar seara, la culcare, mai răsfoiam câte una. A auzit că lucrez cu copiii şi a zis că poate îmi folosesc sau să le păstrez pentru când voi avea eu copii. Pe lângă cărţi, mi-a dat şi o mini orgă cu tot felul de cântecele şi mă duc cu ea la şcoală. Copiii o numesc „little piano“ (pianul mic). Sunt tare haioşi! Când ajung la oră, în primele minute, care mai de care îmi spune ce jucărie a primit sau ce hăinuţe are. Şi cum mă îmbrăţişează! Mă înmoaie, de plec acasă cu sufletul bucăţi!

Am o nouă carte de poveşti pentru copii, de care sunt tare mândră. Subiectul este inspirat din realitate şi i-l datorez unui copil, un băieţel căruia îi şi dedic cartea. Va fi o mare surpriză pentru el şi pentru familia lui. Abia aştept! Aş fi dorit să vadă lumina tiparului de Ziua Copiilor, pe 1 iunie, dar din păcate lucrurile nu ţin de mine şi lansarea va fi amânată.

Copii mi-am dorit dintotdeauna. Sunt universul şi liniştea în care eu mă regăsesc. Sunt sigură că toată viaţa voi avea un suflet de copil. Am avut şi am o legătură specială cu copiii şi mi-aş dori mai mult decât orice să am şi eu copiii mei, măcar unul. Dar uneori, în viaţă, lucrurile se întâmplă altfel decât le-am putea pricepe şi chiar dacă realizăm că totul are un rost, asta nu înseamnă că nu doare. Nu ştiu dacă aş opta pentru a avea un copil fără a fi implicată într-o relaţie de familie sau sentimentală. Ştiu doar că aş înfia un copil şi atunci chiar nu ar mai conta dacă îi voi putea oferi şi un tată.Va conta doar că dragostea pe care i-aş oferi-o eu nu i-ar putea-o oferi niciun orfelinat.

Dar acum eşti singură sau într-o relaţie?

Singură, dacă te referi la iubit, dar nu mă simt singură, câtă vreme, sufleteşte, sunt înconjurată de prieteni. Poate nu mă credeţi. Sau voi apărea ca o ciudăţenie a naturii. Asta pentru că, în opinia unora, este greu de crezut că sunt singură. Dar ăsta este purul adevăr. Prietenii mei apropiaţi şi cei cu care îmi petrec timpul în L.A. pot confirma.

Ca orice prietenă şi mamă grijulie, Nora poate s-a gândit că aş avea nevoie de un iubit. Dar nu a deschis niciodată acest subiect.

Am ieşit, nu am stat numai în casă, dar am socializat şi atât. Dacă mi-am dat seama că nu îmi place, că nu m-am îndrăgostit sau că nu va fi posibil să mă îndrăgostesc, atunci am spus franc în faţă că doresc să fim doar amici dacă este posibil, dacă nu, nicio problemă. Şi cine a vrut să rămânem amici este în cercul meu de prieteni, care nu, dus a fost! Aşa selectezi şi oamenii şi intenţiile lor. Unii mi-au plăcut, dar distanţa făcea să fie mult prea complicat pentru o relaţie matură. Aşa ca mi-am luat gândul din start. Şi nu ştiu cum se face că, în America, atrag numai tipi mult mai mici decât mine sau mult mai mari. Nu că vârsta ar fi un impediment, dar mi-aş dori pe cineva potrivit ca dorinţe şi preocupări.

O relaţie de amiciţie. Ar fi trebuit să fie una profesională, dar, din cauză că nu şi-a manageriat bine viaţa personală, aceasta a afectat colaborarea profesională dintre noi doi.

Ce înseamna război pentru unii? Când cineva te atacă şi nu ripostezi, ci întorci şi cealaltă parte a obrazului şi stai să lovească cât doreşte şi te întrebi când se va opri? Acela nu este război, ci atac mişelesc. Eu am fost atacată, nu am fost în război.