INTERVIU Andreea Bălan & George Burcea: "Ne mai dorim un copil"

Au descoperit frumuseţea vieţii de familie şi, pentru că se descurcă atât de bine cu Ella, vor să-i dăruiască şi un partener de joacă.

Nu ştiu cum de Andreea Bălan (34) şi George Burcea (30) mai găsesc timp şi pentru ei doi, de vreme ce se împart între carierele lor, rolul de părinţi şi, mai nou, vlogging. Şi, totuşi, aceşti doi oameni activi şi-au organizat programul şi, mai ales, şi-au armonizat ritmul astfel încât să se bucure şi de un răsărit de soare, şi de roua de pe iarbă şi să-i facă loc în viaţa lor unui nou membru de familie, pe lângă micuţa Ella şi cei doi prieteni necuvântători, Jack şi Billy.

OK!: Eşti cel mai disciplinat artist cu care am colaborat. Andreea Cum aşa?

Serios? Eu mereu ajung la timp.

Sunt mai disciplinat! Mie îmi place să ajung înainte. De exemplu, la castinguri, merg cu o jumătate de oră înainte, beau o cafea, îmi repet textul, mă plimb puţin pe acolo, să ştiu că totul e OK şi că atunci când se face ora de probă sunt acolo, nu să ajung gâfâind. Urăsc să alerg, să mă grăbesc undeva. E bine să ai un timp pentru tine, să te linişteşti dacă te-ai agitat în trafic...

Eu, cred.

Eu mă enervam înainte, dar acum am ajuns într-un punct în care nu mă mai enervez. Am investit mult timp, efort, bani

la terapie. Pentru că am vrut! Chiar aseară îi spuneam şi mamei că poate i-ar face bine şi ei să meargă la terapie pentru că, atunci când ajungi la menopauză, treci prin stări multiple cauzate de schimbările chimice din organism. Eu, una, merg la terapie o dată, de două ori pe lună şi probabil o voi face şi când voi fi de vârsta mamei mele.

Depinde. În unele lucruri e firesc să ştiu eu mai multe, în alte lucruri el are o experienţă mai vastă. El e mai uman, mai sensibil, observă lucrurile simple şi frumoase ale vieţii mai repede decât mine. Eu poate nu le văd, sunt mai pragmatică. Dar asta e bine, pentru că ne completăm: unul e sensibil şi altul pragmatic.

Şi unul foarte visător! Îmi place să visez. Dacă încetezi să visezi, interiorul se stinge, iar dacă se stinge, eşti degeaba. (zâmbeşte)

Îmi place asta la el. Cred că fiecare om ar trebui să aibă o parte de visare, pentru că oamenii care visează mai mult sunt mai fericiţi. Eu am pierdut asta, pentru că m-am lovit de foarte multe lucruri urâte, de-a lungul anilor. Eu visez doar dacă am nişte obiective de atins. Dacă îmi propun ceva, îmi fac planuri, cred în legea atracţiei, nu ştiu calea, dar ştiu finalitatea şi voi găsi cumva drumul până acolo.

Exact! Şi de aceea este bine să nu fim amândoi la fel. Când l-am cunoscut, a venit la mine şi a văzut gazonul de pe terasă. Şi mi-a spus: „Mâine dimineaţă, pe la şase, ieşim să vedem roua de pe iarbă!“. Şi eu: „Ce? Există rouă pe iarbă?“. Eu nici nu-mi pusesem problema asta! Sau: „Hai să mergem până la mare să vedem răsăritul“. „Ce să facem? Păi, şi nu dormim?“ – eu, care mă culc la 03.00 şi mă trezesc la 12.00. (zâmbeşte)

Foarte puţine, când filmam videoclipuri. Dar cu George am văzut mai multe răsărituri decât am văzut până să-l cunosc.

Cred că e foarte important pentru un om ca Andreea să vadă şi alte lucruri în afară de concerte, şedinţe foto, interviuri etc. „OK, lăsăm totul, hai până la mare!“. „ De ce?“, „Doar aşa, ca să ne plimbăm. O oră, să vedem luna, să vedem marea“. Mie îmi plac chestiile astea, pentru că am crescut şi la ţară, am fost înconjurat de natură, la bunici. Normal că am văzut roua de pe iarbă, dar n-am văzut alte lucruri pe care le-a văzut ea.

Să mă organizez mult mai bine decât o făceam înainte şi că, pe lângă vis, mai există şi business.

Daaa! Noi ne doream fiecare să avem copii, el de la 18 ani, eu de la 28. Şi, după ce ne-am găsit, am decis că nu avem timp de pierdut. După şase luni, am început să lucrăm la Ella, dar nu a venit imediat, a mai durat alte şase luni. Şi, până la urmă, s-a întâmplat în vacanţa din Cambodgia.

Într-o echipă! Abia acum am ajuns la un echilibru. Că, la început, te cunoşti, mai ai discuţii, mai ai ego-uri. Dar o relaţie nu există, pur şi simplu, la o relaţie se munceşte, se investeşti în ea timp, sentimente, emoţii...

Acum nu mai pornesc.

Porneau de la chestii foarte mici, de la foarte mult ego, lucruri pe care puteai să le rezolvi imediat, dar trebuia să ştii pe ce „butoane“ să apeşi. După care a fost o perioadă dificilă, cel puţin pentru mine, ca bărbat, când ea era însărcinată şi  organismul era dat chimic peste cap.

Da, din păcate. Fiind prima sarcină, nu puteam să-mi dau seama de ce mă simtaşa. Şi nimeni nu-ţi spune dinainte că o să ai anumite stări, schimbări chimice.

Erau fireşti, dar la asta s-a adăugat şi faptul că noi n-am avut suficient timp la dispoziţie să ne cunoaştem cu adevărat până să rămână însărcinată şi atunci am avut multe lucruri noi de asimilat, sentimente, experienţe... Nu ne îmbinaserăm încă. Dacă am fi stat, eu ştiu, vreo trei ani înainte doar unul cu altul, probabil am fi fost mai relaxaţi.

Nu, din mai multe motive. Primul este că eu cred că femeile intră în depresia postnatală pentru că n-au activitate şi pentru că rămân singure acasă cu copiii, fără niciun ajutor. Dacă eu am revenit imediat, am făcut ceea ce-mi place şi mi-am luat boost-ul de serotonină şi atunci n-aveam cum să intru în depresie post-natală. Şi al doilea motiv a fost că facturile nu întârzie, ele vin în continuare. Şi cu cât ai mai mult, cu cât ai o casă, nu un apartament, ai două maşini în loc de una, mai mulţi angajaţi, cu atât ai de plătit facturi, salarii, cărţi de muncă.

Sunt părinţi care cumpără haine de brand copilului. Noi nu suntem adepţii acestui lucru, pentru că un copil se murdăreşte, îşi face hainele praf. Toate ghetuţele Ellei sunt julite, de exemplu. Plus că, în două săptămâni nu-i mai vin. George se ocupă mai mult de asta, se duce cu ea în magazine şi probează, cumpără haine foarte accesibile şi cât mai normale. Plus că nu vreau s-o obişnuim cu branduri, că nu vrem să ne trezim când o fi mai mare că ne spune că nu poartă nu ştiu ce haină, că nu e brand.

De la început ne-am propus ca Ella să nu ajungă să se tăvălească prin magazine, să nu plângă dacă nu i se cumpără ceva. Adică să ştie că îi iau jucăria asta pentru că s-a stricat cealaltă, că îi iau papuceii ăştia pentru că are nevoie de ei. Copilului trebuie să-i explici, nu să-i spui „Nu“ sau să-i iei brusc din mână. Dacă tu îi oferi explicaţii, el te înţelege. Şi o văd pe Ella cum se uită la mine, la buze, la ochi, la gesturi şi încearcă să înţeleagă.

O lăsăm să facă diverse lucruri, atâta timp cât nu este periculos pentru ea. O lăsăm să alerge, să pună mâna pe căţei, să ia tot felul de flori – am obişnuit-o să ia floricica, s-o miroasă şi s-o ofere. Cade, o ridic, o las să se scuture pe mânuţe şi să meargă mai departe... E normal, e copil, o las să experimenteze.

(zâmbeşte) Îi place să mănânce şi am încercat să o obişnuim să încerce orice. Iar dacă nu vrea să mănânce, n-o forţăm. Cu Andreea are un program de masă, cu mine altul. Ea, de exemplu, îi mai dă ceva dulce, eu îi dau ciorbă. Cu fiecare dintre noi, că e cu mine, cu mami, cu buni sau cu bona ştie că mănâncă altceva.

Dar nu sunt eu şeful bucătar, el e şeful bucătar. (râde)

Hai, recunoaşte acum! (zâmbeşte)

Ştiu să fac doar paste şi un fel de ciorbă şi atât. Sunt norocoasă că ne completăm şi la asta, pentru că el ştie să gătească.

Are ea o reţetă de supă cu găluşte extraordinară!

Da, dar nu vreau să gătesc doar eu. Îmi place să facem amândoi.

Eu mai insist. O să mai facem câteva filmuleţe cu mâncare. (zâmbeşte)

Filmuleţele alea prind cel mai bine, mai bine chiar decât cele din culise cu dansatoarele mele!

Am opt fete, plus Petrişor, plus trupa live.

Da. De când am început cariera solo, mereu am avut trupă mare. Cred că sunt prima şi cam singura solistă de la noi cu foarte multe dansatoare, cu show-uri mari de dans, elaborate, cu multe costume. De-aia eu nu mă consider a fi doar o cântăreaţă, ci un entertainer, adică un om care face show, care oferă o experienţă vizuală, nu doar muzică. Eu, într-o oră de Fantezia Show, spectacolul pe care îl fac oriunde sunt chemată, mă schimb de zece ori, la fiecare şapte minute, şi am alt element conceptual: carnaval, majorete... Mereu e altceva în scenă.

Cred că las cam un kilogram-două pe scenă. Nu doar cântatul live şi dansatul în acelaşi timp e dificil, ci şi du-te-vino ăsta în care eu trebuie să mă schimb şi să revin pe scenă.

Fizic, pot să fac cam patru pe săptămână. Dacă am mai mult de patru, mi-e greu. Şi e şi mai greu după 30 de ani. Înainte nu simţeam efortul, dar acum îl simt. Şi resimt acut şi nopţile pierdute. Dacă înainte puteam să mai stau cu fetele până la 05.00 să povestim, să râdem, acum nu mai fac asta. Dacă nu adorm cel târziu la 02.00-03.00, mi-e foarte greu.

Full, până în septembrie. Vara e plină şi decembrie e iarăşi full. Ianuarie şi februarie sunt mai slabe, iar din aprilie începe iar. Nu e în fiecare lună acelaşi ritm. De obicei, după Anul Nou plecăm în vacanţă, ne odihnim. Dar poate ne mai luăm o mică vacanţă în septembrie. M-aş întoarce în Croaţia...

Da. Eu am ţinut cu ei!

M-au dat de gol ăştia. (râde)

Da, chiar în trei. Cel din 2015, "Singh is Bling", a fost un film uriaş în India, cu doi actori mari de acolo, dintre care unul a luat premiul pentru cel mai bun actor. Al doilea film a fost mai slăbuţ, dar al treilea a fost un film de groază destul de bun şi a fost filmat în Transilvania.

Eee, la câţi indieni sunt acolo! În schimb, eram în America anul trecut şi, pe plajă, când ieşisem să văd răsăritul, în Key West, m-am întâlnit cu nişte indieni care m-au întrebat de unde sunt, le-am spus că sunt din România, că sunt actor, că am jucat în Singh is Bling – la care ei mi-au cerut să fac poză cu ei (râde).

Andreea spune mereu că „legea atracţiei funcţionează“. Eu când eram mic, mă uitam la Sunset Beach şi-mi doream să am o viaţă ca a actorilor din serial, să ajung în Sunset Beach, să mă căsătoresc pe o plajă... Iată că, 20 de ani mai târziu, viaţa şi energiile m-au dus acolo: sunt şi eu actor, am ajuns şi în Sunset Beach, m-am şi căsătorit pe o plajă...

Da, dar e dificil, pentru că ori te duci gratis, ceea ce înseamnă să lipseşti o lună-două de acasă pe degeaba, ori te duci pe bani foarte puţini. Dacă te duci pe 100 de lei şi zici: „OK, merg, îmi fac imagine, lumea mă vede, intru în postul TV cutare“, a doua oară te cheamă tot pe banii ăia, pentru că deja ţi-ai dat preţul. Deci am primit oferte, dar prefer să am propriile proiecte.

Pentru mine, muzica e un business. Eu sunt polivalentă: pot să cânt, să dansez, să prezint, pot să deschid o şcoală de dans, să fac emisiuni, să manageriez o trupă de fete, pot să fac o grămadă de lucruri oricând. Dar nu m-aş duce în alt domeniu niciodată, pentru că nu mi-ar plăcea. În imobiliare e simplu să investeşti. Dar asta e adiacent, o poţi face oricând. Eu prefer să-mi folosesc cunoştinţele pe care le am şi cred că pot avea un loc în televiziune, pot să am propria mea televiziune online – de asta am şi început cu vlog-ul.

Există pentru oamenii care nu gândesc. Să crezi că tu, după ce reuşeşti aici, vei reuşi şi acolo e o nebunie. Nu ştii cum funcţionează piaţa aia, nu cunoşti piaţa aia. Toată lumea merge în America să reuşească. Acolo eşti un peşte mic într-o baltă mare, aici eşti un peşte mare într-o baltă mică. Eu îmi doresc să fiu cât mai longevivă aici şi în fiecare an mă updatez. Şi prefer să fiu un peşte mare într-o baltă mică. Eu am ajuns la un nivel la care nu mai fac asta pentru bani, ci pentru că îmi place. Banii şi faima sunt, de fapt, consecinţe a ceea ce faci cu pasiune. E o chestiune karmică. Trebuie să dai ceva universului, ca să primeşti

ceva.

Păi, universul mi-a cam dat tot ce am cerut. Dar trebuie să oferi înainte de-a primi. Şi nu toţi cei care primesc faima, primesc şi banii ori fericirea. Unii au nevoie de terapie, alţii vor să fie toleraţi de societate... Eu chiar susţin toleranţa de orice

fel, şi vizavi de comunitatea gay, şi de cea etnico-religioasă.

Da, dar e un subiect sensibil, pentru care eşti pus la zid. Până la urmă, fiecare crede în ce vrea şi are libertatea de-a face ce vrea.

Oho, destule! Eu cred că dacă ajungi să atingi celebritatea, trebuie să o şi foloseşti să ajuţi acolo unde este nevoie. Mă implic în campaniile Fundaţiei Salvează o inimă, susţin comunitatea LGBT...

 Stăm cu Ella.

Mergem la plimbare… Uneori, cam de două ori pe săptămână, ne întâlnim după-amiază, pe la 15.00-16.00, şi mergem la mall sau la un loc de joacă, mergem în pădure cu căţeii, mai ieşim la un film sau să mâncăm împreună. E frumos când avem un timp doar al nostru, în trei. Ella e foarte fericită când suntem toţi trei, face tot felul de chestii s-o remarcăm, râde, chiar se vede că se bucură să fie cu noi.

Foarte scump! Iar acum trei săptămâni mi-am dat seama de un lucru: când am desfăcut ţarcul în care stătea Ella de la 6-7 luni şi l-am împachetat, am realizat că, de fapt, am închis şi o etapă din viaţa mea, care nu se va mai întoarce niciodată, indiferent dacă vom mai avea un copil sau vom mai avea zece.

Da, ne mai dorim un copil!

Ştiu că atenţia se va împărţi la doi, dar în acelaşi timp şi lor le va fi mai bine să fie doi, să aibă cu cine să se joace şi să aibă cu cine să împartă, mai târziu, bunele şi relele.

Foto: Sorin Stana; make-up: Elena Ciftci; hairstyle: Alexandra Pătrulescu/Ciftci Elena Beauty Salon; stilist: Madena; Vestimentaţie: Guess, Scotch&Soda/Collective, Musette, garderoba personală; locaţie: Mulţumim Kayo Summer Club, şos. Nordului, nr. 1, Bucureşti.