INTERVIU Andreea Raicu: "Prin toate alegerile, am căutat să-mi confirm că sunt specială"
Gândeşte-te că ai ieşit la cafea cu o prietenă despre care credeai că ştii totul. Şi-ncepe să-ţi povestească deschis, fără a se menaja, lucruri surprinzătoare, incomode chiar, despre ea însăşi. Acesta e sentimentul cu care vei rămâne după confesiunea Andreei Raicu. Şi cu acela că e OK să nu fii mereu OK
Ştiam că Andreea Raicu s-a schimbat mult în ultimii ani. Dar, chiar şi aşa, tot m-a luat prin surprindere deschiderea cu care a vorbit despre subiecte pe care altădată le-ar fi evitat elegant sau ... cu totul. Acţiuni din trecut cu care nu se mândreşte, decizii greşite, idei preconcepute, intervenţii estetice, defecte fizice, viaţă personală, le-a abordat (pe alocuri, fentat) pe toate, cu lejeritate şi chiar cu umor. Trăsătură pe care o are din plin, chiar dacă cel mai adesea nu răzbate din apariţiile sale publice. Şi poate că am fi vorbit mai mult despre asta dacă discuţia ar fi avut loc în vremuri mai bune. Până am reuşit noi să ne vedem, după o lună şi ceva de încercări, s-a terminat o pandemie şi a început un război.
Andreea, înainte ne era foarte uşor să îţi atribuim o etichetă, erai vedetă TV. Acum te rog să mă crezi că nu aş şti cum să te numesc.
Haha, nici eu! (râde) Sunt foarte multe lucruri pe care le fac. Cred că în primul rând antreprenor. Lifestyle antreprenor, pentru că business-ul nostru îşi doreşte să îi facă pe oameni să aibă un stil de viaţă sănătos şi liniştit, să se dezvolte şi să ajungă acolo unde-şi doresc. De foarte multe ori stăm în zona de confort sau nu acţionăm pentru că ne este teamă că nu ne iese şi vom fi judecaţi de oameni. Ai nevoie de curaj ca să fii fericit. Cred cu tărie că fericirea noastră ţine de alegerile noastre.
Ce-ai zice că e mai stresant, să fii vedetă TV sau femeie de afaceri?
E diferit... 20 de ani, în TV, am făcut acelaşi lucru. Practic, în fiecare sezon te pregăteşti două luni, lucrezi două luni, după care pauză două luni. Aici, am pregătit un proiect, l-am lansat şi apoi a venit următorul proiect, apoi a venit un altul. Şi tot aşteptam acea pauză... Atunci când eşti antreprenor nu ai pauză. În general, e un proces care nu se termină. Dar mie mi se potriveşte asta, nu-mi place să fiu controlată, nu-mi place să mi se spună ce să fac şi nu pot să fac lucruri în care nu cred. Pur şi simplu, nu pot. M-am întâlnit de curând cu învăţătoarea mea şi mi-a zis: „Draga mea, ai rămas la fel“. „Cum adică, doamna Preda?“, o întreb. „La fel de multe întrebări pui. Când te scoteam la tablă să faci un exerciţiu, mă întrebai: «Dar de ce trebuie să îl fac?»“. Eu am nevoie să înţeleg de ce trebuie să fac un lucru, îmi e greu să mă subordonez unui sistem pe care nu-l înţeleg. În ultimii ani în televiziune, nu mai înţelegeam de ce fac ce fac. Nu-mi mai plăcea, nu mă mai motiva, simţeam că nu le mai aduc nimic oamenilor şi că nu mă mai dezvoltă nici pe mine în vreun fel.
Ştii ce mi se pare că nu răzbate din apariţiile tale publice? Vorbeşti despre autenticitate, despre curajul de a fi tu însăţi, dar pari mult mai amuzantă faţă-n faţă decât la TV, unde eşti mai rezervată, mai scorţoasă.
(râde) E adevărat. Cred că sunt reminiscenţe din televiziune, pentru că atunci aveam toate condiţionările acelea legate de perfecţiune. În momentul în care se deschide camera, în continuare am acest reflex. Probabil că şi antreprenoriatul a contribuit un pic aici. M-am întâlnit la un moment dat cu unul dintre prietenii mei şi mi-a zis: „Dar ce-i cu tine? Nu mai ştii de glumă, nu mai eşti amuzantă, cum erai tu de obicei.“ M-a speriat foarte tare când mi-a spus asta, pentru că nimic nu mi se pare mai trist decât să devii acea persoană ciufută, apăsată de probleme şi amară. Am stat şi m-am gândit şi mi-am dat seama că are dreptate. Era perioada de început cu business-ul, când aduceam bani de acasă şi mă gândeam cum o să plătesc salariile, a fost o perioadă foarte, foarte grea. Eram în survival mode. Când eşti aşa, nu-ţi prea mai arde de glume, încerci să găseşti soluţii. Iar când încep să vorbesc despre un subiect serios, cum sunt emoţiile, parcă nu-mi vine să râd.
Mi-a atras atenţia următoarea frază din noua ta carte: „Au fost foarte mulţi ani din viaţă în care m-am considerat foarte urâtă“. Ce era în capul tău când toată lumea îţi spunea mereu că eşti frumoasă?
Nu credeam absolut deloc, ştiam eu mai bine.
Dacă eşti crescut cu ideea perfecţiunii şi-ţi creezi nişte repere ale frumuseţii care n-au nicio legătură cu realitatea, vrei să atingi ceva ce nu există. La vremea respectivă, doar revistele lucrau cu photoshop, nu toată lumea avea acces la asta. Eu, evident, mă uitam la modelele de pe copertă şi mă gândeam că uite, eu am cearcăne, pungi sub ochi, şoldurile mele nu sunt la fel de subţiri ca ale lui Naomi Campbell. Îmi creasem un standard de frumuseţe şi trebuia să mă raportez la el. Cel puţin la pubertate, când se produc tot felul de transformări, chiar nu consideram că sunt frumoasă deloc.
Te tachinau copiii cu vreo trăsătură fizică pe atunci?
O, Doamne Dumnezeule! Mi se spunea că sunt schiloadă, apoi că am buzele prea mari, apoi că am genunchii prea mari. Când am crescut, chiar mi se părea că am genunchii şi şoldurile prea mari, nu-mi plăceau cearcănele şi pungile de la ochi. Cu buzele a fost absolut îngrozitor. „Scheleţel“ îmi mai spuneau, nu am cum să uit cuvintele, mi-au marcat copilăria şi adolescenţa. Băieţii, în special, mă chinuiau. Băieţeii, când vor să-ţi arate afecţiunea, te trosnesc. Ei bine, m-au chinuit foarte mult. Un băieţel nu poate să admită că te place, nu poate să vină să-ţi spună: „Uite, ia o floare!“. Nu, vine şi-ţi spune „Aaa, ce buze mari ai!“.
Şi când ai început să te prinzi că eşti frumoasă, că ai succes la sexul opus?
Cred că prin liceu. Ştii, întotdeauna am considerat că am ceva special, percepţie susţinută şi de felul în care mă îmbrăcam, de lucrurile pe care le aveam. Mama mea, fiind însoţitoare de bord, mi-aducea în perioada comunismului lucruri pe care ceilalţi nu le aveau. Ghiozdan special, haine speciale, penar special, totul era special de când eram mică. E foarte interesant, în terapie am descoperit că de-a lungul vieţii mele tot timpul am căutat acest tipar. Pe lângă tot ce ţi-am povestit, în liceu am şi câştigat Elite Model Look, dintr-odată eram specială faţă de toţi ceilalţi copii. Apoi mi-am ales o ocupaţie „specială“. Prin toate alegerile mele, am căutat să-mi confirm că sunt specială.
Şi ce trădează asta?
O identificare puternică cu un tipar din copilărie. Uite, o să-ţi dau un exemplu: atunci fumam şi cumpăram ţigări care nu se găseau în România. Aveam nevoie să fumez ţigări care nu se găseau la noi, pentru că asta mă făcea specială. Când mi-am comandat o maşină, era prima de acel fel din România, nu mai avea nimeni ca mine. Doar acele alegeri erau bune, restul nu, pentru că mă făceau să mă simt ca toată lumea. Iar mie mi s-a spus din copilărie că sunt un copil special, prin urmare şi alegerile mele trebuie să fie la fel. Am lucrat mult cu mine...
Nu e cel mai comod lucru să recunoşti aşa ceva.
Normal că recunosc, pentru că mi-a pus piedici de multe ori. N-am ales multe lucruri, nu am ales mulţi oameni sau ocupaţii doar pentru că nu se încadrau în categoria specialului.
Ai zice că ai trăsături narcisice?
Acum nu, probabil că la momentul respectiv, da. Îţi dai seama câtă muncă în terapie ca să ajungi la concluziile astea? Şi câte lucruri ajungi să pierzi în viaţă, doar pentru că ţi se pare că ai deveni comun dacă le-ai face?
În perioada în care nu erai mulţumită de tine, ai luat în considerare ideea de a face modificări de ordin estetic?
Mi-a fost foarte frică să fac modificări la faţă, pentru că m-am gândit că ar putea să iasă prost. Cred că nu mi-am dorit atât de mult asta, de fapt. Una e să corectezi, alta e să modifici. Sunt lucruri pe care am vrut să le corectez, dar când a fost vorba de modificat, nu am făcut-o.
Poţi fi împăcată cu tine şi să apelezi totuşi la intervenţii estetice?
Dacă faci cum fac cele mai multe fete în ziua de astăzi, cred că ai o problemă cu tine... Îşi pun pozele în aplicaţiile de editare, creează o persoană diferită şi se duc cu poza la doctor, cerând să arate aşa.
Tu ai postat de mai multe ori pe Instagram fotografii fără filtru, fără machiaj. Ajung să te rănească observaţiile oamenilor?
Am înţeles că oamenii, când spun ceva, vorbesc despre ei înşişi, nu despre ce văd şi nu, nu mă deranjează. Fetele de la social media îmi mai sugerează să şterg anumite comentarii, dar eu cred că fiecare om este liber să spună ceea ce simte. Dacă este agresiv, îl invit respectuos să iasă de la mine din casă, în rest eu nu am o problemă cu feedback-ul negativ, atâta vreme cât este argumentat. Cred foarte tare că nu putem învăţa decât atunci când avem şi alte perspective. Nu aştept să spună toată lumea cât de frumoasă şi de minunată sunt.
Ai avut mereu această toleranţă la critică?
Nu, n-am avut-o mereu. Dacă primeam zece laude şi un comentariu negativ, numai asupra lui mă concentram. O luam atât de personal, eram atât de supărată şi de necăjită pentru un singur lucru care nu mergea bine! Probabil că mă credeam atât de specială, încât orice lucru care contrazicea ce consideram eu că sunt era în neregulă.
Ştii ce am mai observat, de când cariera ta de speaker motivaţional a luat avânt? Ceva care sigur te bucură foarte tare. Nu prea mai primeşti întrebări despre viaţa personală. Cum ar spune psihologii, cum te face asta să te simți?
Nu ştiu ce s-a întâmplat, de ce au dispărut. Mă bucur că atenţia s-a dus în altă parte, poate că oamenii au considerat că am ceva mai bun de spus decât să explic dacă am sau nu iubit, dacă m-am măritat sau dacă mă mărit sau dacă fac copil sau nu fac.
Chiar spuneai cândva că, la 30 de ani, toată lumea te întreba când te măriţi şi când faci copii. După 40 de ani, cum s-au schimbat întrebările?
Ştii cum e, cărui lucru îi dai energie, ăla creşte. Probabil că, la momentul respectiv, şi pentru mine era o problemă foarte mare. Abordarea mea fiind diferită apoi, atenţia s-a dus într-o altă direcţie. Nu ştiu... Uite, te întreb pe tine, de ce crezi că nu mă mai întreabă lumea?
Poate pentru că acum te percep mai puţin ca vedetă TV şi mai degrabă ca specialist în zona dezvoltării personale. Bine, de ce să te mint, nu că n-am mai fi curioşi de viaţa ta personală...
Acum, ca să fiu sinceră, ca vedetă nu aveam foarte multe de spus. Lucruri care să-i poată ajuta pe oameni sau să-i poată influenţa într-un mod pozitiv.
Consideri că expunerea mediatică ţi-a afectat relaţiile? Mi s-a părut că mult timp ai fost într-un război cu presa, erai defensivă.
Eram foarte controlată, pentru că orice situaţie neplăcută mi-ar fi stricat imaginea perfectă pe care o aveam. De fapt, chiar aveam o imagine perfectă şi nu voiam să fie afectată. Acum, de exemplu, trebuie să fac un interviu cu cineva şi mi-a zis: „Hai să-ţi trimit întrebările pe mail, poate e ceva care nu-ţi place“. I-am zis că nu e nevoie, ne vedem şi vorbim şi, dacă e să nu îmi placă ceva, spun pe loc. Înainte eram foarte stresată. Acum nu mai simt nevoia să ascund absolut nimic. Pur şi simplu, pot să aleg să protejez o zonă sau să aleg să vorbesc despre ea, dar nu mai am această teamă că intri în viaţa mea şi descoperi ceva în neregulă. Efectiv am acceptat că am făcut greşeli, că am trecut prin momente grele. Nu ştiu, probabil că nu aş fi venit niciodată la un interviu nemachiată şi cu părul necoafat şi obosită, dar asta sunt eu. Cu momente în care sunt bine şi cu momente în care sunt obosită.
Şi dacă eu te întreb acum ce ai primit cadou de la iubitul tău de 1 martie?
(râde) Păi vezi, de la un specialist eşti interesat să afli aşa ceva?
Ţi-am zis că sunt, totuşi, curioasă.
(Mai ia o gură de apă şi zâmbeşte în semn că nu are nimic de adăugat)
Povesteşti adesea cum ai pus limite când ţi-a greşit cineva. Dar tu ai fost vreodată personajul negativ în povestea cuiva?
Stop, stop! Eu nu pun limite pentru că mi-a greşit cineva. Eu pun limite când nu sunt OK cu o situaţie. Asta nu înseamnă că omul respectiv greşeşte.
Dar ai pus, totuşi, punct unor legături, nu?
Da, dar asta nu înseamnă că omul respectiv a greşit. Pur şi simplu, consider că omul respectiv sau ceea ce făcea nu mai era potrivit pentru mine. Nu e personajul negativ, negativ e în percepţia mea. Gândeşte-te că eşti într-o relaţie cu cineva gelos sau agresiv. E un personaj negativ? Nu, e un personaj al cărui comportament este acesta. Îl tolerez sau nu îl tolerez, e simplu. Nu omu-i toxic, ci comportamentul lui e toxic. Un om nu e definit de comportamentul lui.
După podcastul Fain şi Simplu cu Mihai Morar, s-a vorbit mult de fraza în care spuneai că îţi luai genţi Chanel crezând că asta te va face fericită. Mai simţi nevoia să investeşti în branduri de lux?
Dacă-mi plac, da. La fel cum pot cumpăra şi branduri mass market, dacă-mi plac. Nu mai cred că dacă nu am geantă Chanel nu fac parte dintr-o categorie anume. Înainte credeam că dacă eu port lucrurile pe care le poartă categoria la care eu aspiram şi care aveam impresia că e fericită, şi eu o să fiu ca ei.
Înseamnă că şi tu îi judecai pe ceilalţi după asta?
Normal. De exemplu, mă uitam fascinată la Camelia Şucu, la Iulia Dobrin şi la multe femei foarte frumoase şi realizate, care făceau business. Eu, o fetiţă de 20 de ani, naivă şi inocentă, mă uitam la ele şi-mi spuneam că vreau şi eu să fiu aşa. „Cum pot fi ca ele?“, mă întrebam eu cu mintea mea superficială de la momentul respectiv. Să am şi eu ce au ele: tennis bracelet, ceas nu ştiu de care, geanta X. Cam acela era nivelul meu de înţelegere la momentul respectiv. Credeam că dacă o să am şi eu aceste lucruri o să fac şi eu parte din lumea bună a celor la care aspiram. O nebunie!
Şi, până la urmă, ce urme lasă succesul? Am văzut o postare a ta cu acest titlu.
Să ştii că m-am gândit mult la asta. Cât am fost în televiziune a lăsat nişte urme foarte adânci. Dorinţa mea de a arăta că sunt perfectă mi-a dăunat mult. Îţi imaginezi ce înseamnă ca ţie să-ţi plângă sufletul, să fii mereu nefericită şi deprimată şi să vrei să arăţi extraordinar şi să etalezi numai lucruri minunate? Pe lângă faptul că eşti nefericită, trebuie să mai şi depui efort ca să mimezi fericirea. Am trăit aşa foarte mulţi ani. Iar oamenii voiau să vadă de la mine fericire, pentru că vedetele aşa sunt, nu? Gândeşte-te că acum 20 de ani, când lucram în televiziune, nu exista social media, era prezentată doar partea strălucitoare, nimeni nu vorbea despre depresie, momente grele, perioade complicate, anxietate. Mi-aduc aminte când am vorbit prima dată despre depresie, la un TEDx în 2015, unde am spus cât de mult m-am minţit pe mine şi cum asta m-a dus la depresie. A fost neaşteptat pentru oameni. Toată lumea credea că eu am viaţa perfectă şi dintr-odată am spus: „Nu, eu sunt, de fapt, depresivă“. Îmi doream cu orice preţ, cum văd şi la foarte mulţi oameni în jur, să fiu plăcută de toată lumea, să nu mi se strice în niciun fel imaginea. În mintea mea, imaginea îmi păstra jobul, îmi aducea tot ceea ce credeam eu că mă face fericită. În realitate, e un preţ foarte mare pe care eu una nu am mai fost dispusă să îl plătesc. Foto: Alex Gâlmeanu, Creative Art Works
