INTERVIU CU ANTONIO BANDERAS: "Am privit moartea în ochi!"

La 58 de ani, după atacul de cord suferit, spaniolul este un alt om, după cum el însuşi mărturiseşte. Cum arată noua lui viaţă?

Mai profund, mai sincer, mai sensibil, mai înclinat spre introspecţie, Antonio Banderas este un interlocutor fantastic în acest interviu prilejuit de noul său film realizat sub bagheta regizorală a lui Pedro Almodóvar, cea de-a opta colaborare a sa cu celebrul regizor spaniol. O dramă introspectivă a lui Almodóvar cu Antonio în rolul unui Almodóvar fictiv, pelicula Dolor y Gloria a fost primită la Cannes ca cea mai bună realizare a regizorului din ultimii ani. Un dialog despre un film pe care aşteptăm să-l vedem din toamnă pe marile noastre ecrane (va rula din 18 octombrie). Şi o discuţie care trebuie să te pună pe gânduri, despre felul în care actorul spaniol a redescoperit viaţa.  Cât de dificil a fost să construieşti un personaj principal inspirat chiar de cel care te regizează? Antonio Nu a fost aşa de dificil odată ce ne-am apucat de treabă. Am construit împreună personajul la început, apoi m-a lăsat să-l definitivez. Pedro m-a condus cu blândeţe şi calm, şi-a deschis inima în faţa mea aşa cum nu a mai făcut altădată pe platouri. L-am văzut vulnerabil şi am ştiut că i-a fost greu să se dezvăluie, mai ales când am filmat scenele cu Penélope Cruz, care a interpretat-o pe mama lui. Ai avut vreun moment când ai simţit că ai trecut în subconştientul lui Almodóvar? Au fost câteva momente în care am simţit că mă pierd în el. De fapt, asta este partea cea mai frumoasă a actoriei. Iar la acest film, mi-am dorit să încerc să dau totul, să sap cât mai adânc în mine, să ofer mai mult decât am oferit vreodată unui personaj. Salvador seamănă mult cu Pedro, dar nu e identic, e şi ceva din mine în Salvador. Sunt multe întâmplări de viaţă pe care Pedro le-a luat exact din propria poveste, alte aspecte au fost inventate însă. Dar pentru mine a contat să pot transmite emoţiile pe care Pedro şi le-a dorit să ajungă la public. Ai trecut şi tu prin nişte momente dificile în anii recenţi, după atacul de cord suferit, în urma căruia ai fost operat pe inimă. Cum te-a schimbat această experienţă? A fost un moment marcant în viaţa mea. A fost ca şi cum m-am reinventat, iar acum totul mi se pare fresh şi nou. Mi s-a dat o nouă şansă se regândesc anumite lucruri şi am şi schimbat multe lucruri din viaţa mea. Nu doar ca stil de viaţă – am renunţat la fumat şi fac sport regulat – ci şi ca mod de gândire. Îmi amintesc cum stăteam pe patul de spital după atacul de cord, când a venit la mine o asistentă mai în vârstă şi mi-a spus: „Antonio, de ce crezi că oamenii spun «Te iubesc din toată inima» sau «Mi-ai frânt inima» şi nu «Te iubesc cu tot ficatul sau creierul»? Oamenii spun asta fiindcă inima, dincolo de faptul că pompează sânge în tot corpul, este depozitul sentimentelor. Iar tu acum vei fi trist câteva săptămâni. Şi a avut dreptate. Cicatrice nu am. Dar undeva înăuntru există o stare ca de cicatrice. Şi uite, acum câteva zile mă uitam la un film şi am început să plâng. Mi s-a părut ciudat pentru că eu nu prea plâng. Acela a fost un semn că, trecând pe lângă moarte, am devenit mai sensibil la tot. Şi Pedro mi-a spus că m-am schimbat. „Nu ascunde latura asta a ta nouă“, mi-a zis la filmări. „Scoate-o la iveală“, şi am ştiut la ce se referă. Acum te gândeşti la plecarea din această lume în termeni mai profunzi? Da. Prea des alunecăm în iluzia că nu vom muri. Ne spunem că nu acum, ci mult mai încolo. Dar mai devreme sau mai târziu se va întâmpla, iar eu am devenit foarte conştient de asta după ce am trecut printr-un atac de cord. Am privit moartea-n ochi şi am realizat cât de fragil sunt. Nimic nu e mai final decât moartea. Acum mi s-a dat o a doua şansă. Şi am ajuns la concluzia că trebuie să folosesc fiecare secundă din viaţă pentru a iubi oamenii importanţi pentru mine şi a face lucrurile care-mi plac şi la care mă pricep. Şi asta fac: o iubesc pe femeia minunată din viaţa mea, Nicole. Ea călătoreşte cu mine peste tot. (n.r. din 2014, după divorţul de Melanie Griffith, Antonio are o relaţie cu olandeza Nicole Kimpel, consultant financiar, cu 20 de ani mai tânără decât el). Îţi împarţi timpul între Londra şi Malaga, după ce ai trăit 25 de ani în Los Angeles. E greu să fii departe de copiii tăi din America? La început a fost ciudat, mai ales când mi-am dat seama că nu mai petrec atâta timp cu Stella ca înainte, însă Dakota (Johnson) şi Alexander (Bauer) (n.r. copiii fostei lui soţii, Melanie Griffith, din relaţiile ei anterioare, cu Don Johnson şi Steven Bauer) erau deja maturi când m-am mutat din L.A. Şi, deşi nu sunt copiii mei biologici, îi consider ai mei la fel cum Stella e fiica mea cu Melanie. Suntem în continuare apropiaţi. Melanie nu mai este soţia mea, dar ea va face mereu parte din familia mea, suntem prieteni foarte buni şi va fi mereu în sufletul meu. Fiica ta vitregă, Dakota, are deja o carieră actoricească de succes. Stella îşi doreşte să urmeze acelaşi drum? Stella a studiat actoria vara trecută, însă deocamdată nu ştiu dacă vrea să lucreze în faţa sau în spatele camerei. Anul viitor va absolvi cinematografia la Universitatea California de Sud. Dar are doar 22 de ani şi urmează să-şi dea seama exact ce vrea să facă cu viaţa ei. Eu îi pot oferi dragoste şi înţelegere, însă ea trebuie să-şi găsească drumul propriu. Oricum, are o gândire foarte liberă. (zâmbeşte). Acum reconstruieşti un teatru în oraşul natal, Malaga. Cât de amplu e procesul? E cel mai nebunesc lucru pe care l-am făcut vreodată. Să cumperi şi să restaurezi o clădire poate fi un mod măreţ de-a da faliment, dar trebuie să fac proiectul ăsta. (râde) Teatrul a fost prima mea iubire, înainte s-o abandonez pentru o altă iubită, cinematografia. Însă cariera mea actoricească o datorez teatrului, iar acum returnez ceea ce am primit. Am înfiinţat şi Fundaţia de Teatru Antonio Banderas. Chiar lângă teatru va fi o şcoală de actorie care va primi anual 60 de studenţi. Teatrul se va deschide în octombrie şi deja am selectat scenarii pentru a le pune în scenă la iarnă. Când nu voi fi la filmări, acesta va fi proiectul în care îmi voi investi energia. Când priveşti înapoi la viaţa ta, ai vreun regret? Nu trăiesc cu sentimente de vină sau regrete. Am făcut greşeli, ca oricine, dar nu rămân blocat în ele şi nu le las să mă doboare. Şi nici nu le-am îngropat adânc undeva în subconştientul meu, fiindcă ele mă ajută să mă gândesc cum pot face ca să fiu un om mai bun. Mereu am fost un om foarte deschis şi direct, nu m-am ascuns în spatele unei măşti, nu am ascuns ce gândesc. Atunci când dai piept cu problemele în loc să le ignori sau să fugi de ele te simţi un om mai liber. Când nu-mi place ceva în viaţa mea sau ceva nu merge bine într-o relaţie a mea, nu aştept ani de zile ca să rezolv problema. O rezolvi imediat. Îmi place să am conştiinţa curată şi gândurile liniştite. (râde)