Interviu exclusiv cu actorul Gheorghe Visu: "Eu am fost băiat sărac până în 2007"

După era State de România, actorul a revenit în film cu rolul din Câini, iar acum cu cel din Moromeţii 2. Este singurul personaj nou în Moromeţii 2 - Dimir, cel interpretat de Gheorghe Visu, care s-a alăturat unei distribuţii extraordinare de actori ce au trebuit, însă, să înlocuiască numele mari din primul Moromeţii. 

Filmul eveniment în cinematografia românească regizat de Stere Gulea (care a luat la TIFF Premiul Publicului drept cel mai popular film din Secţiunea Zilele Filmului Românesc) a fost ocazia perfectă pentru a rememora cariera specială a lui Gheorghe Visu, actorul care pe 2 iulie a împlinit 68 de ani.  Acum vreo 2-3 ani spuneaţi că aţi învăţat multe de la regizorii cu care aţi lucrat, dar şi de la cei cu care n-aţi lucrat, precum Stere Gulea. Şi iată că s-a întâmplat să lucraţi. Gheorghe Visu Da, am zis atunci aşa pentru că mă întâlnisem cu Stere la nişte festivaluri, pentru că îl auzisem vorbind despre film. E un proiect riscant continuarea unui film atât de important în cinematografia noastră. Aţi avut îndoieli când aţi acceptat? Nu, nicio îndoială. Am avut, însă, nişte pretenţii legate de scenariu, de parcurs al personajului, pe care Stere mi le-a acceptat. Şi aşa am intrat în film. Am avut norocul să fiu un personaj care nu apare în prima parte. Spuneţi că sunteţi un om temperamental. Cum se manifestă asta în lucrul cu regizorul? Cu Stere Gulea cum a fost? El m-a lăsat în pace. Cred că m-a ţinut în frâu, ca să nu ies prea tare din atmosfera filmului, care este dusă puţin dincolo de conflictul central. A fost una dintre cele mai plăcute filmări ale mele. E în filmul acesta o lume cu care nu prea aţi avut contact în copilărie, fiind bucureştean. Da, sunt bucureştean şi citadin prin naştere. Dar am fost la ţară vara, la bunici, ca orice copil în acea vreme. Şi să ştii că am şi muncit puţin în copilărie la bunici. Dar noi eram copii, ne plăcea să luăm caii şi să-i plimbăm... Tot atunci, în copilărie, aţi luat prima dată contact cu filmul. Aţi început prin a juca în serialul Cireşarii, nu? În primul serial Cireşarii am început să lucrez prima dată ca actor, da. Mă lăsasem de şcoala de muzică, pentru că nu era pentru mine. Şi am fost la casting pentru Cireşarii. Părinţii v-au susţinut? Tata nu m-a susţinut. Cum şi eu acum aş căuta ca fiul meu să facă altă meserie dacă poate. De ce? E o meserie foarte grea şi în care, dacă eşti lipsit de noroc, nu prea se leagă lucrurile. Să-mi fie cu iertare, dar este groaznic să fii tânăr actor, să fii nevoit să te duci la castinguri şi să nu le iei... Nici la reclame măcar, care nu neapărat sunt bine plătite.

Am eu mult noroc. Şi sunt puţin mimetic. Dacă îmi place ce-mi cere regizorul, fac ca el. Şi uneori înfloresc. Asta s-a întâmplat când am lucrat cu Iura Luncaşu, la State de România. Dincolo, cu Bogdan Mirică, la Câini, lucrul a fost altfel. Bogdan era laconic şi în dialog, şi în joc, şi în imagine.

Sunt importante. Dar în acelaşi timp e important şi să nu te aştepţi să le primeşti şi să le ignori după ce le-ai primit. În general, trebuie să ignori competiţia. Eu am făcut nişte roluri foarte frumoase de-a lungul vieţii, care n-au fost băgate în seamă. Nu ştiu de ce, dar nu are nicio importanţă. Nu cred foarte tare, de exemplu, în juriul de la UNITER, dar dacă ăsta este, nu trebuie să stai să-l critici tot timpul. Eu oricum am avut perioada mea plină de sărbătoare în 2016 şi 2017. Am avut şi satisfacţia asta.

Nu ţin cont de asta. Sunt un actor disciplinat. Bine, e adevărat că am lucrat odată cu cineva mai tânăr şi m-am revoltat aşa...

M-am enervat odată, la nişte filmări, când mi se suise mie la cap... (râde) Aveam nevoie de linişte şi n-aveam nici măcar o rulotă la filmările respective. Mă chinuiam să născocesc lucruri pentru personajul meu, pentru că lucrurile veneau de la noi, nu din scenariu. Aşa că aveam nevoie de linişte. Însă oricum, acele certuri n-au pornit de la ideea că nu voiam să fac ca regizorul, au fost legate de lucruri administrative: de ce n-am scaun, de ce e frig...

Au fost cele mai fericite zile de lucru, pentru că mergeam într-un loc unde era verde, unde când ieşeai din iarnă şi plecai la 8 dimineaţa şi te opreai să bei o cafea până să ajungi la filmare, era altceva. Nu stăteai între zidurile oraşului unde aveai slujbă. Te duceai acolo. Era foarte frumos.

Nu. Acea perioadă trebuia să se încheie. Până unde să te duci? Orice are o dezvoltare şi o decadenţă. Dar e adevărat că atunci când te obişnuieşti cu nişte bani, care nu erau mulţi, dar erau siguri, care mă ţineau în clasa mijlocie, era mai greu să renunţ. Însă când am văzut că gata, s-a terminat, am zis: „Asta e, Doamne ajută!“. Şi am avut noroc cu Câini, care să mă scoată din acea zonă.

Da. Iar eu devenisem State. Mulţi ziceau: „Nu pot să-l iau în filmul ăsta, că el e State!“. Iar lumea încă n-a uitat. Nimeni nu zice de Câini. Tot de State...

Mă deranjează cam cum mă deranjează o ploaie mai rece. (râde) Dar le răspund tuturor care mă strigă pe stradă State. Şi mă întreabă: „Dar n-aţi mai făcut nimic?“. „Eh, mai ieşi din casă, mai du-te la teatru“, le zic. Am tot felul de discuţii, şi cu taximetriştii. Acum toată lumea se uită la Las Fierbinţi. Dacă eu ies pe stradă cu Toma Cuzin, nu se mai uită nimeni la mine... (râde)

Te rog să mă crezi. Veneam de la un spectacol de la Sibiu cu el, toţi buluc să facă poze cu Toma.

Eh, lasă că nu cravata conta. (râde)

Andreea Grămoşteanu, colega mea de distribuţie, era gravidă şi era ultimul ei spectacol înainte de a naşte. Iar eu am scris pe Facebook: „Probabil ultimul spectacol“. Şi lumea de pe Facebook a început să întrebe: „Dar de ce e ultimul?“. Şi uite-aşa, informaţia a ajuns eronat în presă. Am fost sunat trei zile.

Eu acasă sunt un băiat oarecare. Viaţa mea a stat între pauze de lucru şi aglomerări de proiecte pe care le-am făcut. Aglomerările mă speriau întotdeauna. Pauzele nu mă sperie. Iar echilibrul... Deja la vârsta asta nu mai am ce dezechilibru să mai am. Sunt însurat de vreo 20 de ani şi totul e stabil.

Aşa e. E normal să fie aşa. Dar e un răsfăţ şi cu fricile astea. Mă răsfăţ. Nu cred foarte mult în ele în realitate. Dar le defulez pur şi simplu şi trecem peste ele împreună.

Sunt poate puţin cum era tatăl meu faţă de mine. Destul de sever, de fapt inhibant. Dar acum nu mai am ce să inhib, că fata mea are 42 de ani... (râde) Acum există o relaţie în care ea zice „Bine, bine“ şi face cum vrea ea. M-am bucurat că mi-a dat Dumnezeu rolurile din telenovele şi aşa am putut să o ajut financiar. Eu am fost un băiat sărac... M-am tot întrebat cum ar fi fost dacă nu prindeam telenovelele. Eu am fost băiat sărac până în 2007. Abia în 2008 am început să câştig mai bine şi mi-am permis să-mi schimb maşina şi să mă ocup de casă.

Am părăsit un singur spectacol, acum un an, din motive profesionale. Atât. În rest, chiar dacă nu mi-au ieşit lucrurile aşa cum doream, a trecut. Şi au fost spectacole bune în care eu m-am simţit în largul meu, deşi nu eram vioara întâi. Le-am acceptat şi am aşteptat viitorul proiect. Am avut întotdeauna încredere - şi asta de la început, de când eram nimeni – că şansa vine. Întotdeauna am privit lucrurile aşa. Deşi au fost ani şi stagiuni în care nu am repetat un rol nou. Şi au fost ani în care nu am făcut ceva notabil în cinematografie. Cum a fost când am avut doar rolişorul din "Balanţa"...

Mai mult mi-a plăcut acel rol decât când am avut un rol important în "Terminus Paradis". Dar întotdeauna am ştiut că vor veni rolurile dorite. Şi ele au venit.

Satisfacţiile le găseşti în felul în care te privesc alţii. Iar aceste satisfacţii plătesc totul. Chiar şi în film, unde n-ai priza aceea directă cu publicul, n-ai scânteia aia care se naşte la un spectacol. Dar mai ales în teatru.

Da, dar eu n-am fost niciodată un om asaltat de proiecte. Şi cred că ăsta a fost norocul meu. Altfel m-aş fi consumat repede. Aşa simt eu acum.