Interviu exclusiv! Phoenix, după 45 de ani

24 februarie, 2014
dsc 4426 0 jpeg

Nu am trăit „nebunia“ Phoenix şi, poate, de aceea, mă simţeam cum­va nepregătită pentru întâlnirea cu greii Ovidiu Lipan-Ţăndărică şi Mircea Baniciu, undeva într-o mansardă cu aer retro din Centrul Vechi. Tot ce ştiam despre formaţia de suflet a părinţilor noştri era din fotografii vechi, înregistrări de arhivă şi povestirile unor colegi care au trăit fenomenul.

Ovidiu Lipan-Ţăndărică, Mircea Baniciu şi Josef Kappl vor să învie legenda sub numele Pasărea Rock. Ocazie cu care muzicienii s-au reunit împreună cu familiile lor, în paginile revistei noastre, atât de neîncăpătoare pentru nişte amintiri aşa de preţioase.

Nu am trăit „nebunia“ Phoenix şi, poate, de aceea, mă simţeam cum­va nepregătită pentru întâlnirea cu greii Ovidiu Lipan-Ţăndărică şi Mircea Baniciu, undeva într-o mansardă cu aer retro din Centrul Vechi. Tot ce ştiam despre formaţia de suflet a părinţilor noştri era din fotografii vechi, înregistrări de arhivă şi povestirile unor colegi care au trăit fenomenul. Dar cu atât mai fascinantă mi s-a părut povestea rockerilor care, în ’70, sedu­ceau într-un mod atât de occidental, într-o Românie cât se poate de comunistă. Astăzi, după aproape 45 de ani, Ovidiu Lipan, Mircea Baniciu şi Josef Kappl s-au reunit pentru fani fără Nicu Covaci şi, deci, fără dreptul să folo­sească numele Phoenix, care făcea furori pe vremuri. Tocmai despre acele vremuri au po­vestit Lipan şi Baniciu cu detaşarea celor care nu trăiesc doar din amintiri, iar eu, dar şi Ana şi Victor Baniciu, copiii artistului, am ascultat cu fascinaţia celor care ar fi vrut să le trăiască.

image

Ovidiu Lipan-Ţăndărică: „Mă doare supărarea care s-a aşezat în fosta trupă Phoenix“

Pentru un neavenit ca mine, care tot ceea ce ştie despre Phoenix este din citite şi auzite, este interesant să aud de la dumneavoastră ce a însemnat această trupă, ca trăire, ca atmosferă.

Ovidiu Lipan-Ţăndărică Eu am trăit cu acest grup, într-adevăr, o stare de spirit unică, prin muzica care s-a făcut, prin aranjamente, prin stilul de a trăi, că noi am şi trăit aşa, ne-am unit foarte tare unii cu alţii. De aceea, cu atât mai mult, mă simt de parcă un ochi plânge şi unul râde, că nu sun­tem şi acum în aceeaşi relaţie bună. Supărarea asta care s-a aşezat în grup n-a fost prea benefică şi este un lucru care, pe undeva, mă doare. Mai ales acum, că nu mai suntem copii, aproape că nu mai avem timp să ne împăcăm. Şi noi zbur­dăm cu mintea şi avem orgolii şi mai ştiu eu ce. Spun „noi“, pentru că mă includ şi pe mine în ace­eaşi situaţie. Dar eu mai puţin, după cum vedeţi, n-am intrat în polemici cu Nicu (n.r. Covaci), am încercat să menţin o at­mosferă cât mai prietenească şi normală şi mai sper, încă, la un eveniment mare, în care, poate, să fim împreună. E un început cu Pasărea Rock. Este o încercare a unui eveniment, unde se vor cânta piese de pe albumul „Cantafabule“. Astfel, publicul care doreşte să asculte muzica anilor ’70, Phoenix, şi să retrăiască perioada aceea, este invitat cu mare drag la concertul nostru din 25 martie, de la Sala Palatului. Va fi invitat special Mani Neumann, violonistul german al trupei. Numai că publicul va vedea un Phoenix fără Nicu şi, de aceea, eu nu sunt chiar aşa de încântat şi plin de emoţiile care ar trebui să fie.

Revenind la anii ’70, ce însemna să fii un rocker în anii comunismului, fără libertate?

Dar noi am trăit libertatea pentru că am făcut o muzică de calitate. În cazul meu, începând cu Roşu şi Negru, după aceea, cu Phoenix. Muzica era apreciată, publicul numeros şi nimeni nu pu­tea să interzică un fenomen. Un fenomen mon­dial de altfel, care se răspândise în toată lumea, trecuse de Cortina de Fier. Am beneficiat de o anumită libertate până la un moment dat, când a venit Ceauşescu din Coreea şi începuse toată lumea să cânte numai în româneşte. Acum, sigur că la un moment dat grupul a fost şi interzis, din cauza costumelor speciale, a măştilor, din cauza unor manifestări speciale. Am avut o tinereţe plăcută şi putea să fie sub orice formă politică, nu ne-ar fi influenţat, pentru că noi trăiam în lu­mea noastră.

Cum era lumea Phoenix, mai exact?

Se rupeau schele, scaune. La Sala Palatului, când aveam concerte, săreau oamenii peste scau­ne. Sala Palatului, plină de Securitate, înţesată de microfoane, de camere. Se ţineau congresele lui Ceauşescu acolo şi era o anumită disciplină, nu se mişca în front. Dar la concertele noastre, era ne­bunie, simţeai o stare occidentală absolută.

Eu vă percep a fi fost ca nişte haiduci rock. Este o imagine adevărată? Eraţi revoltaţi?

Nu, eram foarte blânzi, foarte îndrăgiţi. Nu umblam cu săbii... (râde) Eram foarte sensibili, dar şi foarte fioroşi. Noi cântam un rock etno, o muzică destul de intelectuală, destul de grea. O muzică savurată în special de studenţime, de intelectualitate. Şi uite că am ajuns la Pasărea Rock, să cântăm cu plăcere piese pe care le-am cântat în tinereţe, cu colegi cu care am rămas şi prieteni, la o vârstă la care mulţi cred că au agăţat instrumentele în cui.

Ca Rolling Stones. Sau poate mai degrabă am putea spune că sunteţi Beatles-ii României...

Eu sunt încântat şi măgulit în acelaşi timp de această comparaţie. Dar să ştii că publicul te ri­dică şi publicul te omoară. Aşa că trebuie să ai un anumit balans, o anumită conştiinţă şi să-ţi dai seama, într-adevăr, cine eşti. Poţi să cazi în dife­rite ispite sau să te laşi prea măgulit şi clar imagi­nea de integritate se poate pierde foarte repede.

Pentru că a venit vorba de ispite: în trecut, un tânăr avea la fel de multe ca acum? Alcool, droguri, femei?

Nu, la noi nu s-au consumat droguri. Bine, s-a fumat, s-a băut... Sigur, femei erau, era perioada în care îţi exersai plăcerile tinereşti. Erai pe sce­nă şi foarte multe fete te adorau şi voiau să fie lângă tine. Să simtă aerul şi lumea în care trăieşti. Bine, am trecut prin nebuniile tinereţii, fiecare a făcut-o la rândul lui. Şi părinţii noştri au avut perioadele lor.

image

Ştiu că aveţi un fiu, Alexander, care studia­ză la Academia de Jazz din Olanda...

Da, acum este la finalul studiilor şi are mai multe formaţii cu care cântă în diferite turnee în străinătate. Este foarte talentat. E un tip special, care vorbeşte şase limbi străine perfect. Mama lui este profesoară de germană şi teologie şi are trustul ei de presă. Lucrează în media, scrie cărţi pentru copii în Germania.

Alexander vine şi prin România?

Da, îi place în România, se simte bine aici şi cred că o să vină iarăşi în curând să punem un proiect în picioare. Îl iau de fiecare dată cu mine, când are timp, să simtă şi spiritul românesc.

Vă seamănă?

Da. Şi mă bucură. Are aceleaşi mişcări pe care le aveam şi eu pe scenă. E foarte aproa­pe de mine, e incredibil. Are simţul acesta al măsurii, simţul muzical, tact. A luat ce e mai bun de la mine şi a primit o educaţie deose­bită de la mama lui.

Viaţa de artist văd că nu este prea compatibilă cu cea de familist convins. Vorbesc de o căsnicie, chiar una longevivă. De ce anume?

Nu neapărat. Nu poţi şti niciodată. Relaţiile sunt foarte bune, chiar dacă nu trăim împreu­nă. E vorba de un alt nivel de a percepe o căs­nicie. Asta nu înseamnă să stai tot timpul cu un personaj cu care nu mai ai nimic să-ţi spui, cum se întâmplă de foarte multe ori, doar ca să nu râdă vecinul, ăla sau altul. A trecut acel mis­ter… Eu cred că stadiul la care s-a ajuns pentru un om de artă de a percepe căsnicia este mult mai deschis decât să fii într-o închisoare şi să spui: „Nu, cu tine m-am măritat, cu tine rămân toată viaţa!“. Nu te leagă nimic. Viaţa este una singură şi trebuie să ştii să ţi-o trăieşti, să nu stai lângă omul nepotrivit o viaţă întreagă. Eu am o relaţie extraordinară cu mama lui Alexandru. Toţi avem nişte relaţii extraordinare cu femeile care au fost în viaţa noastră, cu copiii noştri. Noi am trăit viaţa, într-adevăr, foarte intens.

Spuneaţi că nu vă doriţi nepoţi. Mai în glumă, mai în serios.

Îmi doresc nepoţi, Doamne fereşte, cum să nu! Dar Alexander are doar 23 de ani, trebuie să îşi trăiască viaţa. Vrea să cânte, să facă lucruri mari.

Aveţi un băiat foarte chipeş. Ana, fiica domnului Baniciu, este şi ea foarte frumoasă. Nu v-aţi gândit să le faceţi cunoştinţă?

Nu, să se gândească ei. Şi oricum, când va mai veni Alexander în România şi ne mai întâlnim, poate că o să facă şi o experienţă muzicală îm­preună. Au potenţial. De ce nu?

image

Mircea Baniciu: „Nu ştiu dacă eram un Casanova, dar primeam multe scrisori“

Când priviţi fotografiile vechi cu Phoenix, care este primul sentiment care vă încearcă?

Mircea Baniciu Un sentiment superb, pe care îl ai atunci când regăseşti nişte momente pozi­tive. În astfel de fotografii se vede Phoenix în adevăra­ta sa splendoare. Au fost cei mai frumoşi ani ai noştri. Ani pe care nu este uşor să-i uiţi. Între noi s-a copt o legătură care ne-a construit, pe toţi, ca oameni.

Aveţi nişte amintiri nebune, presupun.

Mircea Nebunia era, doar că partea tehnică nu era ace­eaşi ca azi. Şi nici modelul de impresariere. Noi n-am fost mediatizaţi aproape deloc. Eram auziţi doar pe radio. La televiziune s-au ferit să ne invite pentru că aveam ţinuta pe care o aveam. Singura filmare în care să fim arătaţi aşa cum am fost era „Andrii Popa“, clip făcut de Viorel Sergovici, în ’73. Ne-a spus că ne va fil­ma, dar filmarea asta nu se va da niciodată pe televi­ziune. A fost primul clip autentic făcut de o formaţie românească, care îndrăznea pe vremea aceea să apară aşa cum eram noi. Ăştia erau şocaţi când ne vedeau.

Vă priveau ca pe nişte răzvrătiţi…

Mircea Eu am fost privit ca un răzvrătit o bună peri­oadă, după ce colegii mei au plecat din ţară, iar eu am rămas în Timişoara. În ceea ce mă priveşte, nu se mai întâmpla nimic, pentru că toţi spuneau: „Aha, ăla de la Phoenix! Închide!“. Şi atunci am venit la Bucureşti, unde au fost mai eleganţi cu mine, cu mai mult respect pentru ceea ce am făcut eu şi noi. În definitiv, ce con­tează că au plecat unii? Nu cred că ăsta a fost cel mai important moment Phoenix.

Cum îşi umplea timpul un tânăr, în România anilor ’70?

Mircea Se citea mai mult, se mergea la teatru, în ex­cursii, ne întâlneam mai des. Eram mult mai priete­noşi unii cu alţii. Nu aveam atâtea tentaţii, cum există acum. Nu erau nici atâţia bani. Cântam la mare, cân­tam la munte, în turnee.

Dar în turnee bănuiesc că se mai dădeau ceva petreceri dezmăţate.

Mircea Mai puţin, nu prea aveam timp de aşa ceva. Aveam câte două spectacole în fiecare zi, de la 5 la 7 şi de la 8 la 10. Nici nu aveam unde să mâncăm, că resta­urantele se închideau la ora zece. Şi atunci ajungeam la hotel cu pacheţele, deşi uneori ne mai aşteptau cârciumarii cu masa. Nu era timp pentru decădere. Altfel, s-au mai întâmplat, că a mai povestit Covaci în cartea lui. În pauzele dintre turnee era timp şi pentru prostii. Dar în niciun caz nu eram la fel de avansaţi ca cei de azi. Nu erau droguri. Alcool era. Şi mai era şi multă inventivitate şi multă imaginaţie.

image

Ana, ce comentariu ai face pe seama fotografiilor din tinereţea tatălui tău?

Ana Baniciu Cunosc foarte multe poveşti legate de acele timpuri şi de fotografiile lui vechi. Este istorie în acele poze. Şi mai ştiu ceva! Toate fetele erau înne­bunite după domnul din imagine.

Mircea Nu numai după mine, şi după Ovidiu, după Nicu Covaci, Ioji. Fiecare dintre ele îşi alegeau pe câte unul dintre noi.

Cine era cel mai mare Casanova?

Ana El!

Nu ştiu dacă eram Casanova, dar cred că pri­meam cele mai multe scrisori.

Ce părere are domnul Mircea Baniciu despre LaLa Band, unde activează Ana?

Eu mă bucur pentru Ana, că a ajuns într-un context ca ăsta, un context mult mai avansat celui în care am fost noi cu Phoenix. Ei fac şi film, fac şi tele­novela asta, „O nouă viaţă“. Fac televiziune, stau prin studiouri. Ana continuă să facă şcoală în acelaşi timp şi asta mă bucură foarte tare. Îşi ocupă timpul util, nu aiurea, cu Bamboo şi alte fiţe şi figuri. Ana a umblat prin toată lumea, are mai multe vize pe paşaport de­cât mine. A văzut toată lumea, începând cu Venezuela şi până în Siberia, Canada, Statele Unite, Italia, Tur­cia, Egipt, Germania, Franţa, toată Europa. Ar fi mai simplu să povestească în ce ţări n-a fost.

Dacă ar întâlni Ana un tânăr aşa cum eraţi dvs. acum 40 de ani, v-aţi îngrijora?

Atât de frumos ca mine… (

) Nu, m-aş bu­cura! Viaţa ei şi-o concepe tot ea. Şi eu am fost lăsat liber de maică-mea, când am fost în acea perioadă in­certă, ca să zic aşa. Asta m-a pus în situaţia de-a avea grijă de mine, de-a gândi fiecare pas pe care îl fac.

Adică iubiţii Anei nu trebuie să treacă testul dvs.?

Niciodată. Nu m-am băgat niciodată în viaţa ei, doar atunci când mi-a cerut sfatul. În rest, are toa­tă libertatea. Ana este matură, un copil cuminte şi nu cred că aş putea avea probleme vreodată cu ea. Dai o bere pe chestia asta! (

)

Ana, în LaLa Band sunt mulţi băieţi frumoşi, ca Dorian Popa. Nu s-au legat poveşti de iubire?

Nu s-au legat. Iar dacă s-au legat, au fost chestii fugitive. Tocmai azi a apărut într-o publicaţie ceva de genul ăsta, o informaţie falsă. Evident că suntem mul­ţi tineri frumoşi într-un spaţiu mic şi este normal să se lege unele chestii. Dar înainte de toate suntem pri­eteni. Ne bucurăm de succes şi, într-un fel, retrăiesc ceea ce a trăit tatăl meu, deşi nu la anvergura aceea. Îmi povestea de locurile pline cu mii de oameni, ve­niţi la concertele lor. Am văzut un filmuleţ, pe TVR, şi am rămas impresionată. Era un deal plin de lume. Am mai văzut asta doar pe net, la Robbie Williams.

Am observat că şi dvs., şi domnii Lipan şi Kappl aveţi aceeaşi atitudine faţă de mariaj. Fără acte…

Da, deocamdată, nu ştiu ce-o fi mai încolo. În ce mă priveşte, eu am avut acte odată, am avut o experienţă nefericită. Şi mi-am propus să nu mai fac. Dar cine ştie ce aduce viitorul. Oricum, pentru copii aş face-o.

Să înţeleg că este posibil să aflăm curând că v-aţi căsătorit?

Tot ce este posibil. În orice caz, dacă o s-o fac, o fac fără zarvă. Şi o s-o invit pe Ana să fie domnişoară de onoare.

Cum este să aveţi copii cu vârste aşa diferite: Victor, nouă ani, şi Ana, de 21?

Nu cred că este o diferenţă foarte mare. În curând, cred că o să aibă subiecte comune de discutat. Victor se uită în fie­care seară la televizor s-o vadă pe Ana. Se sună, ştiu unii de ceilalţi. E important să ai un frate sau o soră, să mai ai pe cineva.

image

Josef Kappl: „Viaţa de muzician seamănă cu cea de marinar“

De cât timp sunteţi stabilit în Germania?

Din 1977, după evadarea noas­tră spectaculoasă din sistemul de teroare al acelor timpuri, totuşi frumoase şi de neuitat. Plecaserăm din ţară în culmea succesului, lăsând în urma noastră pe cei dragi, pierzându-ne publicul, care ne înţe­lesese mesajul şi căruia-i datoram succesul enorm de care avuseserăm parte. Mai mult de-atât, plecaserăm fără Mircea Baniciu, greşeala capitală a lui Covaci, care ne „vân­duse gogoaşa“, spunându-ne că Mircea nu venise pur şi simplu la întâlnirea dinaintea plecării. Păi cum să pleci fără vocea princi­pală a trupei? Covaci ne promitea concer­te, turnee, festivaluri cu trupe cunoscute în toată lumea. Minciuni gogonate. În loc de asta, stăteam în căsuţa aceea închiriată, izolaţi de lume ca nişte prizonieri. La un moment dat, ajunseserăm într-o situaţie precară. Prin faptul că nu aveam concerte, nu aveam bani să ne plătim chiria, curen­tul, apa, telefonul, ba chiar ajunseserăm să nu avem ce mânca. În fine, după o ceartă straşnică în care Covaci îmi declarase că aportul meu la Phoenix este egal cu zero şi sărise la mine cu gânduri de răfuială, am hotărât să părăsesc imediat trupa. După ce le-am relatat şi lui Ovidiu Lipan şi lui Erlend Krauser cele întâmplate, aceştia au luat şi ei hotărârea de a pleca, pentru a nu fi înghiţiţi definitiv de mocirla mizeriei.

Cum aţi împăcat muzica cu femeile din viaţa dumneavoastră?

Să zicem că nu-i uşor. Dar te descurci foarte bine dacă te orientezi după vorba franţuzească „Cherchez la femme“. Totul e ca partenera să accepte meseria ta. Via­ţa de muzician seamănă, printre altele, şi cu cea de marinar, care la rândul lui e nevoit să plece cu lunile de-acasă, pentru a-şi câştiga existenţa proprie şi pe cea a familiei sale.

S-a întâmplat să nu fiţi prezent la evenimentele importante ale familiei?

Vai, foarte des! Un muzician adevărat nu cunoaşte sărbători, vacanţă şi conce­diu, din moment ce-i vorba de un turneu sau un concert, pentru că el poartă răs­punderea faţă de o întreagă infrastructu­ră. Îţi dai seama că, dacă un concert s-ar anula, pentru că tu preferi să participi la ziua de naştere a fratelui tău, atunci co­legii tăi, publicul, organizatorii ar suferi daune mari, deci ar fi o catastrofă.

Sunteţi căsătorit?

Nu sunt căsătorit şi, totuşi, îmi consider partenera de viaţă drept soţie. Prefer să închei contracte cu colaboratori. Căsăto­ria nu-ţi garantează încredere şi loialitate. Am cunoscut-o pe soţia mea, Lisa, nu prin internet, deci nu digital, ci ana­log, şi, chiar şi fără căsnicie, suntem de 25 de ani fericiţi împreună. Avem patru copii, dintre care doi comuni, şi avem şi doi nepoţei. Din partea Lisei provine Marcella (37), iar din partea mea, Iulian-Erlend (36). Împreună îi avem pe Laura (23) şi pe Danny (20). Nepoţeii noştri sunt copiii Marcel­lei, Chantall (9) şi Maurice (7). Co­pii mei, deşi sunt muzicali, n-au ales muzica drept meserie.

Foto: Sorin Stana, arhiva personală. Make-up: Marina Chiorean. Mulţumim În Pod La Historia, str. Sfântul dumitru nr.3, Bucureşti



Recente pe Ok! Magazine

Roman și Elisei PNG
vladimir putin profimedia 0691860588 jpg
Campioni români la Sportivul Anului 2022 jpg
Pamela Anderson despre placerile in 3 ale lui Jack Nicholson   Profimedia jpg
Corina Ungureanu jpg
Cindy Crawford, Getty (2) jpg
Damian Drăghici 2 jpg
Pamela Anderson, Getty (1) jpg
Angelina Jolie  sursa   Profimedia jpg
GettyImages Pique jpg
echipa gimnastelor Diana Bulimar si Larisa Iordache a fost eliminata de la America Express   Antena 1 (3) jpg
premiile oscar jpeg
Paris Hilton copil  sursa   Instagram, GettyImages jpg
Jenna Ortega GettyImages 1442142599 (3) jpg
WRS (2) jpg
Kylie Jenner si Naomi Campbell in show ul de moda Schiaparelli jpg
INNA  WHITE7799 jpg
Riley Keough și Lisa Marie GettyImages 862165928 jpg
{{#unless context.content.custom_fields.ads_disabled}} {{/unless}