Interviu Horaţiu Mălăele: „«Moromeţii 2» mi s-a părut o îndrăzneală!“

La 65 de ani, joacă în continuare tenis în fiecare zi. Desenează. Şi acceptă provocările unor personaje pe care doar el le putea scoate la liman acum. Ilie Moromete e, cu siguranţă, unul dintre ele.

Foto: Vlad Cioplea

Tenisul e felul meu de a da mâna cu viaţa“, mi-a explicat la TIFF Mălă­ele. Pasiunea lui pentru sportul alb nu mai e de mult un secret. Interesant e, însă, că nu se poto­leşte. Să joci zi de zi tenis şi la 65 de ani mi se pare o performanţă frumoasă. Doar una dintre multele performanţe ale domnului Mălăele, care a lansat recent o altă carte despre universul lui: „Cine-i ăsta? De şi despre Horaţiu Mălăele“. Iar la TIFF a venit să prezinte în premieră imagini din Moromeţii 2, regizat de acelaşi Stere Gulea. Pentru mine, primul Moromeţii, cu Victor Rebengiuc, rămâne unul dintre cele mai bune filme româneşti de dinainte de Revoluţie. Nu e lucru uşor să-ţi asumi această misiune. Despre îndrăzneli şi împliniri în viaţa lui Mălăele, în cele ce urmează.

Să vorbim despre proiectul cu care vă aflaţi la TIFF. Cum s-a născut filmul „Moromeţii 2“?

Horaţiu Mălăele A venit de la sine într-un fel. M-am întâlnit cu regizorul, mi s-a părut o în­drăzneală din partea lui la început. Apoi am plecat acasă, am mai rumegat propunerea şi, în cele din urmă, am decis. După părerea mea, cred că a ieşit o treabă bună, pentru că am avut un anturaj bun. Pentru că am avut un de­mers intelectual vizavi de proiect bun. Şi toate lucrurile au concurat spre această finalitate a filmului.

Cum aţi simţit ideea că veţi prelua rolul lui Victor Rebengiuc?

Nu am simţit-o ca pe-o povară. Propunerea mea merge cu totul în altă parte.

Aţi vorbit cu el despre asta?

Cu Victor? Nu mi s-a părut că aş avea de ce, pentru că nu facem un remake. E un film des­pre ceea ce s-a întâmplat până în momentul filmului cu Rebengiuc, deci cu totul altceva. Şi toată compoziţia filmului este cu totul alta, deci nu se punea problema să facem un copy/paste.

Vă sfătuiţi cu fiii dvs. dacă să acceptaţi un rol aparte sau nu, cum a fost acesta?

Mai pun întrebări şi aştept răspunsuri, aşa, pentru reperele mele. Dar, în general, decid singur. Asta vom vedea dacă a fost o decizie bună sau rea.

Cum aţi lucrat cu regizorul Stere Gulea?

Am lucrat formidabil, nu-l cunoşteam aproape deloc. Am descoperit un om extrem de sensibil, extrem de timid, foarte deştept şi cu un umor special. E calitatea oamenilor rari acest umor fin. L-am mai întâlnit la lunga sau scurta (depinde cum vrei să măsori timpul) mea prietenie cu Vlad Mugur. Un umor aparte şi un mod special de-a lucra cu oamenii. A fost o mare bucurie.

Sunteţi şi regizor. Aţi avut tendinţa să modificaţi scene, de exemplu, la filmările pentru Moromeţii 2?

Evident, la un moment dat eşti tentat să dai idei, să faci propuneri. Dar mi le-am repri­mat, pentru că Gulea ştia ce face. Apoi a avut o echipă extrem de autoritară ca să mai ţină cont şi de propunerile mele. Până la urmă, nu ştiu dacă făceam bine sau rău...

Ce vă place la Ilie Moromete, ce nu vă place? Şi cum v-aţi pregătit pentru acest rol?

M-am interesat mult, am citit mult pentru acest rol. Lucrul ăsta poate să fie bun şi, în ace­laş timp, rătăcitor, pentru că mult prea multul ăsta poate să te confuzeze, la un moment dat, şi s-o iei într-o direcţie greşită. Cel care m-a preocupat foarte tare în raport cu personajul Ilie Moromete a fost Tudor Călăraşu, fiindcă el a fost cel care l-a născut pe Ilie Moromete. Cei care nu-l cunosc trebuie să afle că Tudor Călăraşu a fost tatăl lui Marin Preda. Şi de la acest om a pornit acest roman. Ilie Moromete e un simbol al ţărănimii sau al unui fenomen ţărănesc arhaic care a dispărut în împrejurări politice şi economice tragice. Nu e un ideal de om. Nu, este un personaj oblomovian, căruia îi place, cum îi spunea şi nevasta, mai mult să pălăvrăgească şi să bea tutun. Eşuează fantas­tic în raportul lui direct cu familia.

Nu e un părinte ideal.

Exact, îşi bate copiii din când în când, cre­zând că face bine... E un om foarte complicat. Or, ca să creăm acest fenomen ambiguu, a trebuit să citim mult şi să ne decidem asupra situaţiilor pe care le-am născut în film. Rezul­tatul a fost că se vede Ilie Moromete dintr-o altă perspectivă. Asta m-a încurajat într-un fel să iau decizia de a face personajul.

Spuneaţi, la un moment dat, că la noi, să faci un film e ca şi cum ai încerca să faci un copil cu o femeie gonflabilă. Şi că avem mai multe premii decât spectatori. Se continuă această relaţie de iubire şi ură cu fimul românesc?

Da! Se continuă. Şi nu doar cu cinema-ul românesc. Cred că şi cu cinema-ul în general. Găsesc că se fac multe lucruri foarte proas­te, adulate de foarte multe ori. Totodată, sunt şi câteva izbânzi certe care ne determină să credem că putem continua. Nu vreau să pun degetul pe nimeni şi pe niciunul dintre filmele de care pomeneam mai la deal. Dar eu cred că dacă aţi face o vivisecţie lucidă asupra feno­menului, aţi ajunge la aceeaşi concluzie. Dacă n-o faceţi, înseamnă că sunteţi subiectivă şi influenţată de nomenclatura nou instalată. (râde)

Şi, până la urmă, marea iubire rămâne teatrul?

În principiu, da. Şi desenul. Am scos un al­bum acum, pe care aş vrea să-l vedeţi pentru că sunt lucruri cuprinzătoare, care-mi explică într-un fel viaţa. Şi lucrurile bine făcute.

Cum e misiunea fiilor dvs. într-o astfel de lume, dat fiind şi numele pe care-l poartă?

E destul de dificilă. Cel mic se ocupă de producţie de film. Celălalt se ocupă de actorie. Şi stând lângă mine, pe de-o parte îi este foarte uşor, pe de alta îi e foarte foarte greu. Poartă şi po­vara acestui nume şi, de obicei, omul e împins mai mult spre prejudecată.

Ce fel de tată le-aţi fost?

Un Ilie Moromete. (

) La un moment dat, am văzut un interviu într-o emisiune TV cu un tip care omorâse câţiva oameni prin America şi se refugiase în Mexic. Cel care-l intervieva îl întreabă, evident acoperindu-i faţa: „Aţi omo­rât mulţi oameni?“. Şi ăla spunea: „Da“. „Au fost oameni buni sau răi?“, „Atunci când i-am omo­rât, credeam că au fost răi.“ Deci atât cât am putut să mă ocup de viaţa copiiilor mei, cred că am făcut lucruri bune.

Ce aţi moştenit de la mama şi de la tata?

Am moştenit umorul de la tata. Şi spiritul practic de la mama.

Şi ce vă place să credeţi că au preluat fiii de la dvs., în afară de talent?

Umorul, în primul rând. Detaşarea. Şi aceas­tă formă de zăpăceală asumată şi, în acelaşi timp, confortabilă.

Mi-a plăcut mult când aţi povestit acel episod cu chiştocul lui Liviu Ciulei aruncat pe fereastră, care v-a picat în cap. Un semn al faptului că urma să luaţi calea actoriei. Credeţi în predestinare...

Evident. De-asta am şi făcut pelicula Nunta mută.

Predestinată a fost şi întâlnirea cu soţia dvs.

Aşa este.

Cum aţi reuşit să conservaţi atât de frumos ideea asta de familie? Pentru că există această preconcepţie despre lumea actorilor...

Nu e adevărat. Sunt foarte multe familii de actori fericite şi împlinite. Numai că divorţu­rile lor sunt gălăgioase şi publice şi lumea are sentimentul că aici se întâmplă mai des fe­nomenul de despărţire. Nu, se întâmplă la fel de tare şi în lumea inginerilor, a arhitecţilor, a tehnocraţilor. Numai că viaţa actorilor este publică şi atunci e mai zgomotoasă şi mai în atenţia publicului.

Aţi avut vreo perioadă în care aţi trăit mai intens această vanitate a succesului?

Cred că n-am avut timp să-l bag în seamă aşa tare. Am muncit în fiecare zi atât de mult, încât m-am bucurat prea puţin de glorie.

Vă deranjează când sunteţi mai degrabă perceput ca un actor de comedie? Pentru că sunt acele scenete TV celebre cu dvs., adorate de public, pe care le numiţi „recreaţiile de la TV“.

Păi, aşa le numesc, pentru că asta şi sunt. Dau exemplul unui actor fabulos: Toma Ca­ragiu. Şi el e perceput mai mult ca mare actor de comedie după aceste recreaţii pe care le-a avut în televiziune. Dar el era un actor mult mai mare! Şi invers: sunt alţi actori foarte buni care nu sunt percepuţi deloc, pentru că, din păcate, nu au avut aces­te ciocniri cu televiziunea, cum ar fi George Constantin. Puţi­nă lume mai ştie de el, el şi cu Toma au marcat ultima jumătate de secol în ceea ce înseamnă arta românească a actoriei.

Şi Amza.

Aşa e. Am amintiri plăcute şi, în acelaşi timp, nenorocite cu ei, pentru că au murit prematur. Şi Amza, şi Toma, şi George.

Sunteţi nostalgic după acea generaţie?

Da şi nu. Fatalmente, cred că nu se întâmplă decât ceea ce trebuia să se întâmple. Mergem înainte cu curiozitate şi vedem ce şi cum.

Vă simţiţi un om împlinit?

Nu mi-am făcut o imagine a omului împlinit, ca să ştiu dacă a mai rămas loc de umplut... Mă întreabă foarte multă lume cum de reuşesc să am atâta timp. Nu, de multe ori mă mai şi plic­tisesc. De multe ori mă şi odihnesc. Cam aşa ştiu să-mi văd de viaţa mea.