Interviu Horia Brenciu: "Atunci când sunt liniştit, soţia mă întreabă dacă mă simt bine"
Pentru cine are nevoie în acest moment de un boost de optimism, Horia Brenciu aduce doza de bună dispoziţie care îţi poate schimba ziua.
Şi o poveste de viaţă fabuloasă, inspiraţională, din care nu lipsesc detaliile neaşteptate.
Interviu de Oana Popoiag
Îl ştim de aproape 30 de ani şi, indiferent de vremuri, a reuşit mereu să-şi păstreze pofta de viaţă. Care răzbate şi din podcastul său Lucruri simple, şi din concertele sale cu HB Orchestra, dar şi din viaţa sa de familie efervescentă, ce numără patru copii de vârste diferite: Andreea şi Maria, fiicele lui Alice Dumitrescu, Mina, fetiţa pe care Horia şi Alice o au împreună şi Toma, băieţelul lor adoptat. Ah, şi să nu uităm, cinci pisici, a căror cifră e în creştere.
Horia, una dintre atracţiile podcastului tău, „Lucruri simple”, este momentul în care tu şi invitatul tău cântaţi anumite melodii. Cum alegi piesele pe care le cânţi cu fiecare, care e criteriul?
Criteriul e invitatul meu. El nu are nici cea mai mică idee în legătură cu ce va cânta. Singura melodie ştiută în prealabil e Lucruri simple, cea care dă şi titlul podcastului, dar în rest nimic. Fie că e vorba de muzică, mâncare sau de alte surprize, invitatul meu nu ştie absolut nimic despre momentele pe care i le pregătesc. Aflu înainte, de exemplu, din surse variate, ce i-ar plăcea să cânte şi în timpul podcastului îi dau versurile. Plus de asta, încerc să intuiesc, alături de echipa mea muzicală, şi tonalităţile pieselor. Zâmbetul pe care îl are, după ce află piesa pe care trebuie s-o interpreteze, e de nepreţuit. Asta şi urmăresc. O reacţie super-naturală. N-o pot uita pe Feli, când, în clipa în care i-am dat versurile, a pupat foile. Era o piesă de-a Mariei Tănase. Ştiam că îi place la nebunie. De fiecare dată când plănuiesc strategia asta, urmăresc bucuria celui din faţa mea, pentru că ea mi se transmite automat mie şi implicit celor care ne urmăresc. Varianta asta e de trei ori câştigătoare sau cum se zice, „win win win situation“!
Dintre ceilalţi colegi de breaslă care fac podcasturi, de cine îţi place? Pe al cui îl urmăreşti cu cel mai mare interes?
Am urmărit câte puţin din toate care s-au făcut în România şi parte din cele americane. Sunt un consumator de YouTube... Am apreciat munca tuturor şi intuiţia unora. Acum, dacă aş mai avea timp de urmărit şi alte podcasturi, aş fi genial. Nu sunt. (zâmbeşte) Uitasem să-ţi spun că tot eu mă ocup şi de montaj.
Ce muzică asculţi când vrei să te relaxezi? Nouă ce melodii ne recomanzi pentru vremuri grele?
Sunt cine vreau să fiu, asta ar fi una dintre recomandările mele. E o piesă pe care am scris-o cu patru ani în urmă, dar care se potriveşte cu vremurile pe care le trăim, în special acum. Nu de puţine ori am primit mesaje de la oameni care îmi scriau că piesa asta le-a schimbat viaţa. În rest, ascult multă muzică scrisă şi de alţii. E esenţial. Mi se pare formidabil că descopăr lucruri noi în fiecare zi, iar de ceva vreme, o fac şi împreună cu copiii mei. Alegem muzică extrem de variată, iar ai mei apreciază, de cele mai multe ori, alegerile mele. Deh, n-am gusturi prea rele. (râde)
La vară împlineşti 50 de ani. Ce soundtrack ai alege pentru viaţa ta de până acum?
Pffff… uitasem complet… Soundtrack? Chitara aia nebună a lui Steve Stevens din Top Gun, pe muzica lui Harold Faltermeyer. Mamă, mamă ce piesă! Chiar vă rog s-o căutaţi şi atunci când o găsiţi daţi-i un play. Poţi să ai ce vârstă vrei tu, 10, 20, 50 sau 90 ani, după ce-o asculţi îţi vine să zbori, pur şi simplu. Asta e puterea muzicii. Şi Tom Cruise ştie asta foarte bine…
Partea mea preferată în emisiunile la care eşti invitat este aceea când faci introducerea în locul moderatorilor. Nu toţi par încântaţi. Ţi se spune vreodată că eşti un invitat… dificil? Ţi-ar plăcea să ai un invitat ca tine?
Dacă aş fi gazdă, mi-ar plăcea enorm să am un invitat dezinvolt, plin de idei năstruşnice, zâmbitor şi cu vorbele la el. Nu ştiu dacă astea mă definesc pe mine, neapărat, dar cred că telespectatorii au nevoie de zâmbet când se uită la o emisiune TV. De zâmbet, de sfaturi, de idei, de motivaţii pozitive pentru a le face viaţa mai frumoasă. Nu cred că mai e loc pentru îngâmfare, suficienţă, patetism exagerat, scandal, destrăbălări inutile sau alte lucruri de genul ăsta. Când eşti în faţa unei camere TV, în direct, fiecare secundă e importantă. Personal, când sunt acolo, vreau să le fructific pe toate. Până acum, nu s-a plâns nimeni de mine, ca invitat, din câte ştiu. Poate pentru că îi şi scot puţin din ale lor… Şi le dau idei, câteodată. (zâmbeşte)
Te ating criticile, observaţiile negative?
Da. Critica sănătoasă, dezinteresată, poate genera un progres remarcabil. După orice spectacol, întreb lumea ce a fost rău, nu cât de mult le-a plăcut. Pe mine mă macină greşeala, nu succesul. În anii ’90, am primit o scrisoare cu o observaţie de la cineva care urmărea Robingo. Pronunţasem greşit un nume străin. După ce am citit rândurile respectivului, m-am ruşinat de boacăna mea, apoi am realizat că trebuie să fiu mai atent la pronunţia oricărui nume străin. Altfel, mă fac de râs în faţa celor care mă urmăresc. Faptul că mi-am asumat şi corectat greşeala a constituit pentru mine un progres. E unul dintre motivele pentru care ciulesc mereu urechile la criticile constructive.
În 1993, acum aproape 30 de ani, ai apărut prima dată la TV ca prezentator. Ţii minte în detaliu acele clipe?
Ţin minte tot! Costumul meu încropit, vânzoleala din studioul 1 al TVR, colegii mei care erau precum furnicile, pregătind ultimele întrebări, publicul de pe gradenele din platou, cei trei concurenţi, grila de lumini orbitoare, operatorii, cu camerele lor greoaie, din anii aceia, Doru Dumitrescu, redactorul-şef al redacţiei Jocuri şi Concursuri, care îmi spunea mereu să n-am emoţii şi, nu în ultimul rând, speranţele şi emoţiile tatălui meu, rămas la Braşov... Şi toate acestea se întâmplau înainte de a da „acţiune“ emisiunii concurs Robingo, prima licenţă internaţională din România, filmată la început de septembrie şi difuzată, ulterior, pe 3 octombrie 1993.
Cum au fost începuturile tale în televiziune, în perioada Robingo? Ai fost tratat ca o vedetă TV din prima?
Vedetă? Neee. Pe vremea aceea nu exista conceptul ăsta. În televiziune, oamenii cunoscuţi erau etichetaţi drept personalităţi, nu neapărat vedete. Ţin minte că în perioada respectivă munceam de dimineaţă până seara, pe „brenci“, ca să zic aşa. (râde) Realmente, nu apucasem să cunosc deloc capitala. Să-ţi dau doar un exemplu. Doar prin ’95, după doi ani de Bucureşti, am văzut unde e Piaţa Romană. Efectiv, nimeni nu mi-a arătat locurile, iar partenerii mei erau mersul pe jos sau metroul, depinde unde stăteam în gazdă.
Ai pierdut vreodată un casting important?
Da. Două. La un film de lungmetraj şi la un desen animat. Cred că nu eram pregătit pentru rolurile respective... În rest, le-am luat pe toate celelalte. Ideea e că nu e musai să iei toate castingurile din viaţa ta. Sigur, e important să le iei pe cele mai importante, dar nu-i bai dacă nu treci o selecţie de genul ăsta. Tocmai asta te face mai ambiţios pentru următorul test al vieţii tale. Viaţa continuă cu o versiune mai puternică a ta.
Care a fost cea mai dură lecţie din viaţa ta, din care ai învăţat cele mai multe lucruri?
Am învăţat că nu trebuie să aştepţi de la alţii să se schimbe. Am mai învăţat că dacă te schimbi tu, ai cele mai mari şanse să se întâmple asta şi cu cei din jurul tău. Am avut încredere în câţiva oameni care m-au trădat, dar asta nu înseamnă că nu mai am încredere în cei din jurul meu, doar că sunt mai atent la intuiţia mea. Ea mă înşală din ce în ce mai rar...
Înainte de a deveni celebru, ai apucat să ai şi un alt job? Din ce-ţi câştigai banii înainte să devii cunoscut?
Am fost curier. Duceam plicuri multor firme mari din Braşov. Alergam în fiecare zi ca nebunul pentru câţiva lei, dar erau primii mei bani câştigaţi. Experienţa aceea mi-a făcut foarte bine. Următoarea slujbă a fost cea de reporter, la TVR. Acolo am alergat şi mai mult. Puteam să devin maratonist, dar am ratat momentul. (râde)
Dacă acum ai atâta energie, nu-mi pot închipui ce descărcări electrice aveai cand erai copil. Ceva îmi spune că ai putea scoate o carte cu amintirile din copilărie.
Nu ştiu dacă merită o carte, dar o broşură tot aş scoate... (râde) Glumesc. Eram inventiv, prietenos, plin de bune intenţii şi doldora de imaginaţie. Vă daţi seama ce copilărie iese din combinaţia asta?
Te striga cineva când erai mic pe numele tău mai puţin cunoscut, Augustus? De unde acest nume rar ales pentru tine?
Nu e greu de intuit... M-am născut în august. Dincolo de asta, datorită prenumelui, am avut încă o motivaţie să fiu pasionat de istorie. Până acum, nu m-a strigat nimeni Augustus, însă am doi copii pe care i-am botezat cu acest nume: Augustus şi Augusta. Asta înseamnă, probabil, că şi altora le-a plăcut numele meu…
În copilărie plecai adesea la cules de ciuperci, probabil eşti printre puţinii oameni care diferenţiază ciupercile comestibile de cele otrăvitoare. Ai deprins şi la oameni capacitatea de a detecta ciupercile otrăvitoare?
N-am întâlnit multă lume care să se priceapă la culesul ciupercilor, aşa că mă mândresc cu asta de câte ori am ocazia. (zâmbeşte) Cât despre oameni, otrava unora va pune în evidenţă antidotul altora.
Aceeaşi energie pe care o vedem noi o ai tot timpul şi acasă? Fac faţă ceilalţi membri ai familiei?
Sigur că am aceeaşi energie! Cum ar fi să o „joc“ în public?! (râde) Copiii sunt cei care se bucură cel mai tare de energia mea. Ne jucăm şi ne alergăm mai tot timpul. Pe soţia mea nu ştiu sigur dacă o deranjează energia mea. Ce ştiu e că, atunci când sunt liniştit, mă întreabă dacă mă simt bine... (râde)
Una din primele tale activităţi în zona divertismentului a fost participarea la o emisiune de seducţie. Ţi-a ajutat acest skill la a-ţi cuceri soţia sau a fost de furcă?
Seducţia de la început s-a transformat, de-a lungul timpului, în înţelepciune şi mult respect faţă de partenera mea de viaţă. Cu soţia mea eram prieten înainte să ne îndrăgostim unul de celălalt, aşa că nu am apelat prea tare la seducţie. M-a cunoscut aşa cum cunoşti un prieten. Fără „machiaj“, îmbunătăţiri sau ascunzişuri. Dacă m-a plăcut aşa, înseamnă că sunt chiar seducător. (râde)
Spuneai cândva pe Instagram că soţia ta te-a învăţat că „viaţa de cuplu e o aventură continuă“. În ce constă partea aventuroasă?
Aventura noastră comună este să ne facem viaţa minunată. Să fim liniştiţi, încrezători şi liberi. Aventura noastră comună este să ne îndrumăm copiii, să-i ascultăm, să-i înţelegem şi să le facem un început de viaţă frumos. Aventura noastră comună este despre iubire, respect şi empatie. Cu fiecare zi care trece, povestea noastră prinde noi şi noi aventuri.
Viaţa voastră de familie e ca desprinsă dintr-un sitcom, cel puţin asa se vede de pe Instagram. Cum faceţi tu şi Alice slalom printre atâtea vârste şi personalităţi?
Viaţa noastră de familie e ca un set de teste la Survivor… Scapi de înot, dai de alergare, scapi de alergare, dai de tot felul de obiecte care trebuie aruncate la ţinte precise. Şi după o iei de la capăt. Nu e uşor, dar e al naibii de frumos. Şi când ne strângem toţi şi vezi în ochii copiilor tăi o sclipire, simţi fericire şi că a meritat orice ai făcut. Încercăm să creăm un spaţiu sănătos în care Andreea, Maria, Mina şi Toma să se simtă în siguranţă. Scopul este să poată să aibă încredere în noi, părinţii, şi să ne spună ce probleme au. Asta e valabil pentru toate vârstele… Există şi momente super-tensionate. Câteodată, ne şi certăm cu aceeaşi intensitate cu care ne iubim. Ce e important e că nu rămane nimeni supărat, la sfârşitul zilei!
Cum revezi momentul adopţiei băieţelului, la opt ani de la decizie? Cum s-au aşternut amintirile peste momentul care v-a schimbat viaţa?
Toma a fost una dintre deciziile vieţii noastre care a generat un univers nebănuit de fericire. Amintirile legate de procesul adopţiei s-au estompat. Toma este băiatul nostru. Şi suntem recunoscători pentru Darul acesta pe care l-am primit.
Viaţa cu patru copii şi cinci pisici presupune că sunt mereu lucruri de făcut prin casă. La ce treburi gospodăreşti iei parte, ce ştii să faci?
Ştiu tot ce mă pune Alice să fac. (râde) Mai mult decât atât, fac nişte poze senzaţionale când plantează ea roşiile. Şi încă un amănunt... Cred că numărul de pisici va creşte anul ăsta.
Ai o academie de arte care-ţi poartă numele. Copiii tăi spre ce cursuri s-au îndreptat? Iar tu, de exemplu, ai fost la vreun curs de yoga sau de dans din propria academie?
Toma şi Mina sunt cursanţi la pian şi actorie pentru copii, iar Toma urmează şi cursurile de tobe, la care m-am înscris şi eu. N-am avut nicio reţinere, ca adult, să mă duc la ore şi să ascult de un profesor ceva mai tânăr decât mine… Din contră! Chiar mi-a folosit asta foarte mult. În episoadele de podcast utilizez din ce în ce mai mult instrumente de percuţie. Şi încă ceva… Soţia mea frecventează cursurile de actorie pentru adulţi. A învăţat să leşine. Na, breaking news! (zâmbeşte)
