Interviu Ilie Dumitrescu Jr.: „Nu m-ar deranja să mi se spună Jude Law de România!“

Are 19 ani şi a ales o cu totul altă carieră decât celebrul lui tată, un nume cu greutate în fotbal. Iar rolul său din pelicula Un pas în urma serafimilor îl recomandă întru totul pentru drumul ales al actoriei

Toto Dumitrescu: (prea) fermecătorul elev al seminarului teologic.

Preferă să i se spună Toto Dumitrescu şi asta pentru că vorbim de un Junior cu o identitate proprie, pe care şi-o desăvârşeşte acum studiind actoria la Londra – acolo unde vrea să se formeze ca un actor talentat, cu o imagine atrăgătoare. Nu este la prima sa prezenţă pe un platou de filmare: în 2014 apărea în Love by Design, iar în 2015 în filmul lui Bobby Păunescu, Palatul Pionierilor. „Serafimul“ Olah a fost, însă, prima provocare reală pe tărâmul actoriei pentru Toto, fiul lui Ilie Dumitrescu din cea de-a doua sa căsnicie – cu modelul Letiţia Badea. Şi dacă alură de sex simbol e limpede că are (a moştenit sex appealul tatălui, dar şi frumuseţea mamei), ei bine, despre talent vă invit să vă convingeţi, mergând să vedeţi filmul Un pas în urma serafimilor, care rulează acum pe ecrane. Toto interpretează aici excelent rolul lui Olah, un personaj cu tuşe negative care-i dă replica lui Vlad Ivanov. Regizorul Daniel Sandu şi-a făcut, astfel, debutul de succes în lungmetraj, cu o poveste inspirată din experienţa sa ca elev al unui seminar teologic, acolo unde s-a izbit de un sistem complet corupt şi abuziv. Rezultatul cred că este unul dintre cele mai bune filme româneşti de după Revoluţie, unul pe care s-ar putea chiar să vrei să-l revezi...

Cum ai ajuns să joci în filmul ăsta? Ilie Am fost la casting, m-a contactat directoarea de casting Floriela Grapini, ea a lucrat cu regizorul Daniel Sandu pentru a recruta actori pentru acest proiect şi cred că a făcut o treabă minunată. Spun asta uitându-mă la restul distribuţiei. La casting, Daniel m-a impresionat din primul moment, fiindcă era foarte meticulos şi atent la fiecare probă în parte, chiar dacă au fost sute de probe şi oameni foarte diferiţi pentru fiecare rol. Apoi m-au chemat din nou. Iniţial n-am dat probă pentru Olah, ci pentru Aid, rolul arabului. Dar au considerat că sunt prea deschis la ten, nu puteam să păcălim chiar aşa... La a doua probă, cea pentru Olah, Daniel nu a fost hotărât, avea pe altcineva în gând şi m-a chemat şi a treia oară. Iar a treia oară l-am convins. Ai simţit anumite reacţii, să spunem rezervate, anumite prejudecăţi pentru că eşti Ilie Dumitrescu Junior? Nu. Mi-a plăcut că nu am simţit asta la Daniel. El nu a încadrat pe nimeni în vreo stereotipie. Am discutat mult şi înainte şi după casting despre viaţă, în general... A vrut să mă deschid puţin să vadă dacă sunt pe tipologia personajului. În general, mă mai lovesc de reacţii de genul celor despre care ai spus, legate de numele meu. E un fel de ignoranţă înţeleaptă, ca s-o numim elegant. Oamenii te cataloghează fără să te cunoască... Dar nu neapărat te cataloghează rău. Pentru că a fi Ilie Dumitrescu Junior poate însemna nişte lucruri bune. Ca dovadă... (râde) Zici că regizorul a vrut să vadă dacă eşti pe tipologia personajului. Ce ai tu din Olah? Am inteligenţa, sper. Aşa mi s-a „reproşat“.

Da, da, bad guy ca look. Dar dacă-mi dau barba jos, voi avea faţa de the good guy next door.

Da. Dar sunt şi foarte deschis în faţa ideii de diversitate a credinţelor. Fiindcă, de fapt, pentru mine Dumnezeu înseamnă iubire. Şi odată ce iubeşti oamenii, înseamnă că-L iubeşti pe Dumnezeul din oameni, iar Dumnezeu înseamnă şi înţelegere, şi iertare. Sunt pasionat de misticism, teoriile conspiraţiei şi de tot felul de doctrine pe care, aparent, oamenii nu le cunosc fiindcă sunt după cortină. Poate greşesc, dar eu sunt de părere că nimic nu e întâmplător şi totul e interconectat.

Dar chiar nu a fost cazul! Oricum, nu prea sunt eu genul pe conexiuni. Acum studiez actoria la Londra, sunt anul doi la Goldsmiths, care aparţine de University of London. Goldsmiths e una dintre cele mai vechi instituţii de învăţământ de acolo, specializată pe arte, pictură, dans, actorie, dramă în general. Iar înainte, am studiat şi aici, în paralel cu liceul, cursul de actorie al lui Bobby Păunescu, la Mandragora. Şi când am început să studiez la el, am lucrat şi cu Ivana Chubbuck. Tehnica ei m-a învăţat foarte multe despre faptul că aparenţele înşală şi că, de fapt, nu trebuie să abordezi cu superficialitate nimic în actorie.

Am fost... Când eram mic, refuzam să mă duc oriunde fără echipamentul de fotbal pe mine. Şi a trebuit să-mi facă o operaţie la doi ani, iar eu n-am vrut să intru în sala de operaţie fără echipament pe mine, cu tot cu crampoane. Îmi plăcea fotbalul foarte mult, însă tata nu m-a încurajat în direcţia asta. Cred că şi pentru că a văzut că nu eram atât de talentat pe cât s-ar fi aşteptat el să fiu sau la înălţimea pretenţilor care ştia că există având numele lui. Mi-a spus că sunt multe sacrificii, uzură fizică foarte mare, tinereţe pierdută.

Am jucat într-un spectacol la şcoală, când eram în clasa a doua. Clasa mea trebuia să facă povestea lui Rama, un zeu indian. Chiar m-am distrat pe scenă. Şi mi-a spus mama că s-a văzut cât de tare mi-a plăcut: „Te-ai simţit foarte bine şi interpretarea a fost impecabilă...“. Aşa am început să fac legăturile. Ea cumva mi-a deschis ochii... Mi-am dat seama că fusese o experienţă şi un sentiment pe care nu le mai avusesem. Am zis că-mi place chestia asta şi ulterior s-a dezvoltat.

Nu sunt un băiat de bani gata. A fi de bani gata nu înseamnă că ai bani în buzunar, ci dacă tu eşti tipul de persoană care nu preţuieşte valoarea banului şi care nu s-a confruntat cu nevoi. Faptul că eu nu m-am confruntat cu nevoi nu mă face vinovat de treaba asta. În plus, eu am o putere de empatie foarte mare, ceea ce mă şi ajută în actorie. Încerc să explorez personaje diferite, tipologii de oameni diferiţi din jurul meu. În felul ăsta eu şi apreciez mai mult ce am şi mă simt norocos. Iar dacă ştii să profiţi şi să construieşti ceva frumos cu resursele pe care le ai, nu văd de ce ai fi judecat.

Sincer, când eram mai tânăr eram foarte impresionat de chestia asta. Mă gândeam că wow, pot să fiu şi eu un donjuan. Îmi plăcea ideea asta de cuceritor. Dar acum mi se pare că o persoană de care aş fi eu cu adevărat interesat nu s-ar uita doar la asta şi ar încerca să caute mai mult decât oferă latura asta foarte puţin profundă a persoanei mele.

Da, dar poate m-am maturizat puţin mai repede, m-a schimbat mult şi anul ăsta departe de casă, trăit la Londra. Deşi eram şi înainte, prin comparaţie cu alţi tineri, puţin mai matur. Poate şi fiindcă sunt open minded. Dacă nu eşti open minded, nu poţi evolua mai repede.

Am fost cu tata de mai multe ori în vacanţă. Dar pe la 15 ani îmi amintesc de o astfel de vacanţă în care am stat noi mai mult de vorbă despre fete, în general. I-am arătat Facebook-ul meu, ne mai sfătuiam. Adică el pe mine, eu n-aveam ce sfaturi să-i dau... (râde). Şi mi-a spus că cel mai important e să nu-ţi fie jenă de sentimentele tale sau de limbajul corpului tău, oricât de pasionale sau evidente ar fi reacţiile trupului, ca bărbat, când, să zicem, eşti într-un dans prea excitant cu iubita. Nu ar trebui să-ţi fie jenă de asta, înseamnă că ai fost sincer cu tine însuţi şi corpul tău a reacţionat în consecinţă. Mi-a plăcut acea discuţie de atunci.

Nu.

Da, dar, din păcate, nu au funcţionat lucrurile aşa cum trebuia şi am mers mai departe. Am hotărât să-şi vadă fiecare de drumul lui.

Nu-mi doresc familie devreme. Primordial pentru mine e să construiesc o carieră, să mă dezvolt pe partea actoricească. Apariţia unui copil înseamnă sacrificiu. Aş vrea să am copii atunci când chiar voi fi pregătit pentru asta...

Da. E un lucru foarte bun. Jude Law e un actor foarte bun. Am auzit că a fost în România şi chiar că ar fi intrat într-o altercaţie pe aeroport. M-a amuzat. Foarte tare. E şi în el un fel de Olah. (râde) Are şi Jude Law ceva de la mine. Poate eu semăn cu el pe partea fizică. Deşi mie nu mi se pare... Dar Jude Law de România să fie!

Foto: Cornel Lazia