INTERVIU Jamie Dornan: cum s-a reinventat starul din „50 Shades of Grey”. Actorul e nominalizat la Globul de Aur pentru filmul „Belfast”
Cu şapte nominalizări la Globurile de Aur şi considerat favorit la Oscar, filmul Belfast îl readuce în prim-plan pe actorul care reuşeşte astfel să scape de eticheta 50 Shades of Grey
Anul în care Jamie Dornan a trecut la nivelul următor. Aşa s-ar putea numi această perioadă, în care actorul se bucură din plin de succesul noului film în care joacă, Belfast. Pentru că pelicula lui Kenneth Branagh se dovedeşte a avea exact efectul dorit: acela de reinventare a lui Dornan, care a fost catapultat la Hollywood de un cu totul alt gen de producţie. Până acum, a purtat colorata etichetă 50 shades of Grey, despre care se spunea că nu şi-o va mai putea dezlipi în veci. Preferinţele sexuale ale lui Christian Grey au făcut ravagii în minţile femeilor din lumea întreagă, bărbaţii au luat peste picior întreaga poveste, iar criticii l-au crucificat pe actorul de 39 de ani. De altfel, Dornan spune că 50 Shades of Grey l-a făcut să simtă cel mai tare valul de ură. Un mic salt în timp şi acelaşi Jamie pare să fie acum printre favoriţii criticilor, odată cu rolul din pelicula Belfast, care are cele mai multe nominalizări la Globurile de Aur – printre acestea, cel pentru cea mai bună dramă, dar şi Globul pentru cel mai bun actor în rol secundar, de care se bucură Jamie. Am putea spune că este o strălucită colaborare a celor doi nord-irlandezi – Dornan şi Sir Kenneth Branagh (foto jos), care la rândul său este nominalizat pentru regie şi scenariu graţie filmului alb-negru despre copilăria lui în Irlanda de Nord. Producţia explorează lupta dintre facţiunile protestantă şi catolică, văzută prin ochii unui băitr de 9 ani, versiunea fictivă a lui Branagh, Dornan interpretându-l pe tatăl lui protestant. Mai mult, succesul acesta are o rezonanţă extrem de profundă în sufletul lui Jamie, care l-a pierdut anul trecut pe tatăl său: profesorul Jim Dornan, obstetrician şi ginecolog, a fost internat în martie 2020 în Dubai pentru o operaţie la genunchi, dar a contractat Covid şi s-a stins din viaţă. Actorul se afla în acea perioadă în carantină în Australia, unde avea nişte filmări – iar acum declară că regretă enorm faptul că tatăl său nu a apucat să vadă acest film, care i-ar fi transmis atâta emoţie, Jamie însuşi crescând în suburbiile Belfastului. Dar poate cel mai mult se bucură de această tranziţie profesională a lui Dornan cea care-i este soţie de opt ani, compozitoarea Amelia Warner, cu care starul are trei copii şi care a declarat că nici măcar n-a urmărit vreunul dintre filmele cu Christian Grey...
Cum ai acceptat rolul tatălui lui Kenneth, ce ai simţit vizavi de acest personaj?
Am simţit că este ca un dar, ca o binecuvântare care s-a revărsat peste mine. Şi m-am simţit cu adevărat liber să lucrez la acest film bazat pe atmosfera creată de Ken. Eu mă trag dintr-un lung şir de bărbaţi originari din Belfast, care s-au însurat cu femei din acea regiune, aşa cum a fost mama mea. Aşadar, aş putea spune că în familia mea nu a existat niciun strop de influenţă exterioară, mă simt 100% irlandez. Altfel spus, o mare parte din munca pe care o depui pentru a intra în pielea unui personaj nu a fost necesară pentru mine în acest caz.
Criticii aplaudă acest film, apreciind totodată chimia dintre tine şi ceilalţi actori din film...
Kenneth şi-a alcătuit foarte inteligent distribuţia. A făcut nişte alăturări aşa cum a simţit el că ar avea sens, bazate pe energia fiecăruia şi pe algortimul din mintea lui. Uneori, trebuie să lucrezi cu nişte oameni cu care e o provocare să faci să pară că sunteţi prieteni. Dar în cazul ăsta, conexunile au venit natural.
Cum a abordat Kenneth ca regizor această poveste, având în vedere că este vorba despre propria lui copilărie?
Ken a făcut de la bun început un lucru foarte simpatic la repetiţii: ne-a adunat pe toţi şi am stat ca la un fel de şezătoare, el întrebându-ne pe fiecare diverse lucruri despre copilăria noastră. Unel dintre întrebări au fost destul de intruzive. Dar acea vulnerabilitate la care ne-a provocat a fost o modalitate fantastică de a sparge barierele dintre noi şi de a ne face să ne simţit mult mai relaxaţi unul cu altul. Printre noi au fost şi oameni care au plâns, spunând: „Doamne, n-am mai vorbit aşa de când am fost la terapeut”.
Chiar aşa, tu ce amintiri ai din copilăria ta în Belfast?
M-am născut în 1982, aproape în mijlocul unui conflict pe care nimeni nu şi l-a dorit. Dar care a evoluat, ajungând o bestie în mişcare la acel moment. Îmi amintesc că am crescut într-un mod similar cu Ken, fără să înţeleg, însă, prea bine de ce eram în acea situaţie de conflict între protestanţi şi catolici. Oamenii din jurul meu aveau tot felul de idealuri stranii despre motivele luptei, pe care un copil nu le pricepe. Pe de altă parte, eu am fost foarte norocos, pentru că am studiat la o şcoală integrată, jumate protestantă, jumate catolică, cu mulţi elevi din străinătate. Aşa că am avut acces la un spectru foarte larg de idei. Cu toate astea mi-a fost în continuare greu să înţeleg ce se întâmpla pentru că mi se părea firesc ca oamenii să-şi dorească să trăiască în pace.
Cum a fost experienţa ta personală să iei parte la acest proiect, fiind originar chiar de acolo?
A avut nişte reverberaţii emoţionale foarte puternice. Oricine a crescut în Belfast în acele timpuri ştie despre ce vorbesc. În anii ‘80 nu exista săptămână în care o bombă să nu explodeze la Belfast sau în care IRA (Armata Republicană Irlandeză) să nu apară în ştiri. Dar toţi cei ca mine au găsit atunci o forţă interioară de a merge înainte. A fost o experienţă care a testat tăria oamenilor şi a construit perosnalităţi puternice. Bărbaţii şi femeile care vin din Belfast au o rezistenţă uluitoare, iar pentru ei, familia este esenţa a tot. Trăieşti pentru familia ta.
Umorul este, de asemenea, prezent în film – şi face parte din personalitatea oamenilor din Belfast. Cum ai descrie umorul irlandez?
Am avut nevoie de acest umor pentru a face faţă istoriei zbuciumate a Irlandei, represiunii şi felului cum această ţară a fost tratată de cei aflaţi la putere. Deci aş spune că e un umor negru, sarcastic, dar necesar – în acelaşi timp, un umor care nu călătoreşte. Care în alte părţi ale lumii nu prea e înţeles şi nu prea fucţionează. (râde)
Spuneai că pentru oamenii din Belfast familia e totul. Şi se dovedeşte că aşa e şi în cazul tău: duci o viaţă fericită şi retrasă cu soţia ta (vezi galeria foto) şi cele trei fiice ale voastre, în ciuda succesului tău la Hollywood.
Când creşti trei copii la modul responsabil oricum nu prea îţi mai rămâne timp să ieşi în oraş să te distrezi. Iar nouă ne place să stăm împreună şi să ducem o viaţă cât se poate de normală şi liniştită. Pe mine nu m-a interesat niciodată să am un stil de viaţă glamouros – nu mă atrage deloc. Cât mai cu picioarele pe pământ, ăsta e genul meu. Am avut destule nopţi sălbatice când eram mai tânăr, împreună cu colegii mei de la rugby, mergând dintr-un pub în altul până-n zorii zilei. Dar acele vremuri au apus demult pentru mine.
Aşa e, tu iniţial ai vrut să devii jucător profesionist de rugby...
Am fost un copil slăbănog, iar rugby-ul a fost modalitatea mea de a-mi construi un fizic mai puternic. Însă adevărul este că am iubit la nebunie acest sport, dar nu am fost suficient de bun pentru a deveni jucător profesionist. Asta şi câteva oaase rupte pe parcurs m-au făcut să mă gândesc că poate ar trebui să fac altceva cu viaţa mea. Iar acum pot spune că urmăresc rugby-ul cu aviditate şi sunt un fel de atlet frustrat... (râde) Interviu: WENN, Foto: Profimedia
