INTERVIU Julianne Moore, favorită la Oscar: ”Cu toţii ne dorim premiul cel mare!”
Favorita la Oscarul pentru titlul de cea mai bună actriţă în rol principal ne povesteşte despre impresionanta sa interpretare a unui personaj sensibil, care are şanse uriaşe să-i aducă primul astfel de trofeu.
Favorita la Oscarul pentru titlul de cea mai bună actriţă în rol principal ne povesteşte despre impresionanta sa interpretare a unui personaj sensibil, care are şanse uriaşe să-i aducă primul astfel de trofeu.
Are 54 de ani şi o energie copleşitoare. Iar versatilitatea în schimburile de rol i-au adus până acum cinci nominalizări la Oscar, inclusiv cea de anul acesta, concurând cu alte titane ale Hollywoodului precum Marion Cotilard, Felicity Jones, Rosamund Pike şi Reese Witherspoon. Emoţiile însă sunt cu mult mai mari acum, după ce a primit deja al doilea Glob de Aur din carieră, pentru rolul dramatic din „Still Alice“: cel al unei renumite profesoare de lingvistică care descoperă că suferă timpuriu de Alzheimer. „Evident că ne plac premiile. Cui nu-i place să i se spună că a făcut o treabă bună?“, a spus chiar Julianne înainte să-i fie anunţată nominalizarea la premiul Academiei de Film. Despre „Still Alice“, lucrul în echipă cu actriţe tinere precum Kristen Stewart şi Jennifer Lawrence, în cele ce urmează.
Presupun că au existat fani care au sau cunosc persoane care suferă de Alzheimer. Ce reacţii au avut ei şi cum te-ai simţit tu?
A fost ceva remarcabil, chiar am primit un mesaj de la soţia unui prieten care a spus că un membru al familiei sale suferă de Alzheimer şi că s-a simţit aproape de Alice. Ca şi cum a înţeles experienţa sa. Oamenii, în general, cred că sinele dispare odată cu apariţia bolii. „Nu mai e persoana care a fost“ sau „Nu mai e prezent, nu mai pare el însuşi“ spun ei. Însă în toată cercetarea şi comunicarea cu oamenii, am aflat contrariul. Da, ei se schimbă, dar personalitatea lor rămâne. Asta m-a mişcat profund.
Suferă cineva din familia ta de această boală?
Nu, sunt foarte, foarte norocoasă.
Unul din regizorii filmului, Richard Glatzer, suferă de scleroză laterală amiotrofică. A avut vreun impact asupra rolului că ai lucrat cu cineva care duce zi de zi o astfel de luptă?
Pai da, asta-i chestia! Nu-l afectează cognitiv, ci doar fizic, dar ideea că trebuie să continui să rămâi conectat cu sinele tău, cu dorinţele tale, toată viaţa... şi Rich, şi Wash (Westmoreland) trec prin clipe grele, ca cuplu. Practic, zilnic pe platou trăiam povestea! Asta a fost foarte ciudat, foarte rar se întâmplă şi a fost epuizant fizic. Nu am avut căldură, am filmat totul în trei săptămâni şi jumătate, mâncarea a fost oribilă... şi acolo era Rich, care nu mai putea vorbi, comunicam prin iPad, chiar a înfruntat multe şi a fost zilnic acolo să spună povestea mai departe. Ne-a inspirat foarte mult.
Cum ai reuşit să portretizezi atât de bine rolul, într-un timp atât de scurt?
A depins total de cercetarea făcută. Am lucrat la ea patru luni, începând din timpul filmărilor pentru „The Hunger Games: Mockingjay“. Am urmărit orice documentar găseam, orice interviu. Am vorbit cu şefii Asociaţiilor dedicate Alzheimerului despre experienţele lor şi m-au ajutat să vorbesc pe Skype cu trei femei din ţară diagnosticate timpuriu cu boala. Am vizitat şi spitalul Mount Sinai, dar şi grupuri locale de susţinere a bolnavilor. La final, am vizitat un centru unde bolnavii erau în plin declin mental. Oamenii au fost foarte generoşi cu timpul lor. Chiar am devenit prietenă cu una din ele, Sandy, care şi-a petrecut şi aniversarea a 50 de ani pe platourile de filmare!
Te-a speriat în vreun fel experienţa?
A fost chiar invers. Oamenii credeau că voi fi tristă, dar nu. M-am simţit uşurată. Am adus acasă bucurie, dragoste şi speranţă, cât şi ideea că fiecare dintre noi trăieşte o viaţă foarte preţioasă. Am ajuns acasă şi m-am gândit cât de norocoasă sunt că am un soţ şi copii minunaţi, că am lucrat cu persoane atât de creative.
Ai jucat alături de Kristen Stewart, care a avut numai cuvinte de laudă pentru tine. Cum a fost să lucrezi cu ea?
Nu m-a surprins că am jucat cu ea. Puţini oameni ştiu, dar o cunosc de când avea 12 ani! (râde) Făcuse un film când era mică, cu soţul meu, care mi-a zis: „Asta e fata pe care o vreau, e extraordinară. Va fi un mare star“, aşa că nu m-am îndoit o clipă de cât de specială e. A fost o plăcere pentru mine să văd câtă emoţie are în ea.
Iar cu Jennifer Lawrence?
Şi ea e remarcabilă. În inteligenţă, în talent şi în poziţia lor ca femei, amândouă cred c-au făcut alegeri foarte bune în cariera lor.
