INTERVIU Kitty & Ovi Jacobsen – „Avem mereu opţiunea de-a ne întoarce în Norvegia“

Are publicul scandinav de partea lui şi propria galerie de norvegieni acasă, aşa că finala Eurovision de la Copenhaga e doar un nou spectacol „în familie“.

Are publicul scandinav de partea lui şi propria galerie de norvegieni acasă, aşa că finala Eurovision de la Copenhaga e doar un nou spectacol „în familie“. Pentru două ore, m-am simţit ca-n Norvegia. Am avut o întâlnire programată dinainte, am fost primiţi într-o casă cu peluză şi cu design interior aerisit, dar mai mult decât atât, am avut parte de-o discuţie francă şi foarte la obiect. Şi peste măsură de pragmatică! Cei 19 ani petrecuţi în străinătate şi cei 13 de căsnicie cu Kitty şi-au pus amprenta pe felul de-a fi al lui Ovi şi pe mica lui familie româno-norvegiană, obişnuită să trăiască după regulile unei societăţi stabile, foarte organizate şi excesiv de programate. Şi ai spune că artiştii sunt visători. Ei bine, deşi nu se exclud, şi visele au algoritmul lor precis. Cel puţin, în întreaga zonă scandinavă, unde Ovi a învăţat că nu se face muzică doar de amorul artei. Iar prezenţa lui de anul acesta în finala concursului Eurovision de la Copenhaga nu face decât să confirme o dată în plus această matematică complicată a entertainmentului.

OK!: Cred că ai fost întrebat de sute de ori până acum, dar nu rezist să n-o fac şi eu: de ce ai lăsat Norvegia pentru a te întoarce în România?

Ovi: Cu aşa o ţară frumoasă cum avem noi, era păcat să nu mă întorc. Totul s-a întâmplat după Eurovisionul din 2010. Făceam foarte mult naveta între Norvegia şi România. Înainte de evenimentul din 2010, mai discutasem cu soţia mea că ar fi foarte frumos să ne mutăm aici. I-am spus atunci că a trăi zi de zi în România nu seamănă cu vacanţele pe care le făcusem până atunci şi că diferenţele sunt destul de mari, mai ales la capitolul „calitatea vieţii“. Sunt lucruri care ne-au lipsit şi ne lipsesc deja şi şi-a dat şi ea seama în timp, după doi ani şi jumătate de stat aici.

Kitty, cât i-a luat lui Ovi să te convingă să vii să locuieşti aici?

Kitty: Nu a trebuit să mă convingă, pentru că a trebuit să-l conving eu s-o facă.

Cum aşa?

Kitty: Mi-a plăcut România încă de când am venit aici prima oară şi, de fiecare dată când reveneam, vedeam anumite îmbunătăţiri şi modernizări. Mi-a plăcut felul în care vă păstraţi tradiţiile, muzica, identitatea voastră ca popor, faptul că sunteţi mândri de ce aveţi, de cum gătiţi. Apoi, şi clima de aici m-a convins să fac acest pas. În Norvegia, vreo 300 de zile pe an plouă şi bate vântul.

Decizia am luat-o în 2010, când Ovi petrecea deja destul de mult timp în România, iar eu am văzut în venirea noastră aici o schimbare de carieră, de atmosferă. Şi era şi o bună ocazie pentru copiii noştri să înveţe limba tatălui şi a bunicilor lor.

Ce ştiai despre ţara noastră?

Kitty: Ştiam că e o ţară în curs de dezvoltare, mai ales după Revoluţie, şi că e o mare diferenţă între clasele sociale.

Ai avut şi anumite temeri?

Kitty: Nu am avut aşa mari temeri, pentru că ştiam că avem mereu opţiunea de-a ne întoarce în Norvegia, dacă lucrurile nu merg satisfăcător. Marea mea temere era legată de copii, că nu se vor putea integra suficient de repede sau de bine.

Da, la început, a fost destul de greu, pentru că ei nu ştiau limba română deloc. I-am băgat direct într-o şcoală cu limba română – i-am trimis direct pe front, cum s-ar spune

– dar pe de altă parte, ştiam că sunt băieţi isteţi şi că vor prinde repede, mai ales că la vârsta lor asimilează rapid orice.

Iarăşi, faptul că fiica mea a rămas să locuiască în Norvegia cu tatăl ei mi-a dat unele emoţii. Ea avea şcoala şi prietenii ei acolo, îi era dor de noi, apoi tatăl ei a murit... Am trecut prin momente dificile.

Şi acum Sofie ce va face, va veni să locuiască şi ea aici?

Kitty: Nu, va rămâne să locuiască în Norvegia cu fosta parteneră de viaţă a tatălui ei. E vorba despre o persoană foarte drăguţă, care are la rândul ei o fiică de aceeaşi vârstă cu Sofie şi cu care s-a obişnuit să stea împreună.

Ea ce părere are despre România?

Kitty: Îi place să vină aici. Vine des la noi, s-a obişnuit să călătorească singură, iar asta e un lucru bun, pentru că are parte de altfel de experienţe.

Ce-ţi place şi ce nu-ţi place legat de România?

Kitty: Acum, m-am obişnuit cu toate.

Dar, la început, mă supăra foarte tare să văd câini vagabonzi şi aglomeraţie în trafic. În timp, am început să mă obişnuiesc cu lucrurile astea. În schimb, nu-mi place cum sunt trataţi oamenii aici, nu-mi plac discrepanţele dintre săraci şi bogaţi ori diferenţele de statut între femei şi bărbaţi. Noi avem o altfel de cultură socială şi nu punem atât de mult preţ pe statut ori pe ce fel de maşină conducem.

Ţi-ai făcut prieteni aici?

Kitty: Da, destul de uşor. Şi ăsta e un lucru care-mi place la români, că sunt foarte sociabili. Ne-au primit foarte bine şi nu m-au făcut niciodată să mă simt o străină.

Ai învăţat câteva cuvinte în română?

Kitty: Da, dar doar câteva. Când sunt singură cu mama soacră, reuşesc să comunic cu ea, chiar dacă mai folosim şi limbajul semnelor. Dar m-au mai ajutat şi desenele animate la care se uită băieţii, de unde am mai prins câteva cuvinte.

Cine v-a sugerat să vă luaţi o casă în Paradisul Verde?

Ovi: Eram în avion, în 2010, şi am nimerit acelaşi zbor cu Adi Sînă de la Akcent şi, când decolam, mi-a spus: „Dacă vrei vreodată să te muţi în România, uite, aici e un cartier foarte frumos, aici am stat şi eu“. Şi după aceea am venit o dată cu soţia mea, cu un an înainte de-a lua decizia de-a ne muta, i-a plăcut foarte mult şi a contat faptul că aveam parte de condiţii similare cu cele din Norvegia. Oricum, eu aveam în minte să vin şi să fructific capitalul de imagine dobândit la Eurovisionul din 2010.

Deci te-ai mutat conjunctural, nu definitiv.

Ovi: Conjunctural şi pe o durată relativ nedeterminată. Dar suntem OK. Mai nou, am pornit şi un business de turism dentar, Top Dental Travel, cu o clinică foarte bună de aici, prin care vrem să aducem norvegieni şi scandinavi, în general, să folosească serviciile dentare de aici, pentru că sunt la jumătate de preţ.

Înţeleg că a meritat să te întorci.

Ovi: Da, doar că trebuie să munceşti mult mai mult aici pentru lucruri care acolo vin firesc. A trebuit să mă reobişnuiesc cu mentalitatea românească. Nordicii sunt mai reci, dar sunt mai serioşi, aici se vorbeşte mult şi se face puţin.

A fost vreun moment în care te-ai simţit mai mult norvegian decât român?

Ovi: Nu, în schimb eu m-am integrat foarte bine în Norvegia, inclusiv faptul că am reuşit ca artist să pătrund în branşa lor. Eu am şi acum contract cu casa de discuri de acolo, contactele importante sunt active şi fac în continuare naveta, dar asta mai ales pentru că se întâmplă nişte lucruri frumoase acolo şi pentru că sunt foarte multe beneficii pe care nu pot să le ignor.

Dar  în România ce-ai descoperit frumos de când te-ai întors?

Ovi: În primul rând, natura şi ospitalitatea oamenilor, pe care mai ales soţia mea o apreciază foarte mult. Cât am timp, încerc să-i duc să vadă cât de frumoasă este ţara asta şi chiar şi eu am văzut multe locuri pe care nu le mai vizitasem până acum. Sunt o grămadă de peisaje superbe, pe oriunde te duci, şi pe care nu le vezi în altă parte.

Crezi că ar putea deveni ţara de suflet a copiilor tăi?

Ovi: Aşa sper să fie. Noi vrem să locuim în continuare aici, mai ales că şi oamenii sunt mult mai apropiaţi. Dincolo, totul e mai steril, totul trebuie programat. Dacă vreau să vin în vizită trebuie să te sun de mai multe ori, pentru ca mai apoi tu să-mi spui că nu ai timp. Aici, pot să vin după orele de serviciu, să mă opresc la o trattoria, să beau o bere cu oricine şi să stau la poveşti. E un alt fel d- a socializa. Iarăşi, clima e cu totul alta. Acolo ne cam chinuiam, cel puţin eu, care eram obişnuit cu temperaturile de acasă, de la Botoşani. Şi în zona Bucureştiului e o climă foarte plăcută, iar vara, pentru că noi stăm foarte aproape de pădure, o luăm cu asalt în fiecare zi.

Dar e ceva ce-ţi lipseşte din Norvegia?

Ovi: Da, îmi lipseşte foarte mult branşa muzicală, care la noi e, în general, presărătă cu oarece doză de amatorism. Îmi lipsesc muzicienii de-acolo, acel fairplay care există la nordici şi anumite lucruri care nu sunt atinse de clişee şi de kitsch. La noi, scara de valori e inversată, din păcate. Când mă duc la norvegieni, mă întâlnesc cu oameni care fac muzică de calitate. Am fost şi în promovare în Olanda cu piesa pentru Eurovision şi am sesizat diferenţa atunci când mergi şi auzi ce se difuzează la radio. Sau la televizor. Sunt programe de calitate.

Băieţii tăi realizează cât de cunoscut eşti, că apari la televizor, în reviste, pe scenă?

Ovi: Cum să nu? E inevitabil. Dar eu sunt un om foarte normal, în viaţa de zi cu zi.

Ai identificat la ei anumite înclinaţii?

Ovi: Pe cel mic îl suspectez că m-ar putea urma în muzică. Îmi seamănă foarte mult. E un fel de mini-me şi se transformă într-un golănaş mic, poznaş şi foarte isteţ. Cel mare seamănă cu Kitty, e mai practic, mai înclinat spre inginerie.

Dar când lipseşti prea mult de-acasă, nu-ţi reproşează?

Ovi: Ba da, există şi astfel de momente. E un stil de viaţă cu care ei s-au obişnuit, dar sunt şi perioade când călătoresc intens. Noroc cu Kitty care e o mamă foarte bună şi ştie să-mi ţină locul.

Cum ai o cucerit-o? Care e povestea voastră?

Ovi: Noi am luat o decizie foarte rapidă.

Eu veneam după mulţi ani de călătorit peste tot, cu umblat prin hoteluri, prin aeroporturi şi îmi doream foarte mult o familie. Am cunoscut-o pe Kitty în 2000, când fiica ei, Sofie, avea trei ani – acum e ca şi fiica mea, pentru că a crescut cu mine cât eram în Norvegia. Şi, ştiu că sună a clişeu, dar când am cunoscut-o pe Kitty, semăna foarte mult cu o fostă prietenă de-a mea din copilărie.

Şi ai avut un déjà-vu.

Ovi: Da, un mic déjà-vu. Dar după ce ne-am cunoscut mai bine, am descoperit un om deosebit, o femeie foarte hotărâtă şi foarte practică, cu un gust aparte pentru lucrurile frumoase, pentru design interior, cu un rafinament chiar şi pentru muzică, unde are păreri foarte pertinente.

Că vorbim de muzică, ce te face să revii la Eurovision, iar şi iar? Pare că devine o rutină.

Ovi: Da, sunt un adevărat veteran, din 2006 încoace. Pentru mine, Eurovisionul s-a dovedit a fi culoarul norocos şi e o platformă foarte mare de expunere. În 2009, m-a propulsat la nivelul profesionist. Eu începusem să şi compun şi să înţeleg, cumva, fenomenul, să ştiu cam ce se cere. După aceea, am fost prezent constant: în 2011 am avut o piesă în finala din Norvegia, în 2012 era să şi câştig cu o piesă scrisă de mine şi de Thomas G:son, un suedez care a semnat piesa lui Loreen, „Euphoria“, în 2013 am făcut o pauză, dar tot am fost implicat în prezentarea Eurovisionului. Deci n-a fost an în care să n-am de-a face cu Eurovisionul, din 2009 încoace, fie că m-am implicat ca autor, fie ca solist ori ca prezentator.

Ar trebui să te angajeze cu contract permanent.

Ovi:

Nu, că e ultima oară. Mi-am luat doza de Eurovision. Ca artist, după ce am rămas cu o mică părere de rău că am fost la un mic pas să atingem locul întâi în 2010, am zis că dacă e să revenim, să ne întoarcem în următorii trei-patru ani, ca să nu treacă prea mult timp, şi conjuntura să ne fie iar favorabilă, adică finala să aibă loc într-o ţară scandinavă. Ştiam de anul trecut, de când a câştigat Danemarca, că putem să facem iar o echipă de promovare foarte puternică care să ne aducă voturi, în special din zona aia, de la suedezi, de la danezi, de la norvegieni, pe care de obicei nu le luam. Pasul următor a fost să fac o piesă cel puţin la fel de bună ca precedenta. Am scris-o în 2013 cu un danez foarte talentat, Philip Halloun.

Deci e mai puţin o ruletă, cât o matematică.

Ovi: Da, această revenire a noastră în concurs e plănuită în detaliu şi, dacă pui totul cap la cap, mai ales că Scandinavia lucrează ca o singură ţară, n-avem cum să dăm greş.

Bun, dar ce şanse reale are piesa voastră, „Miracle“?

Ovi: Şansele reale încep să se vadă deja din reacţiile pe care le avem. Am fost să promovăm piesa la două evenimente importante, la Amsterdam şi la Londra, şi suntem printre favoriţi, iar impactul la public s-a văzut imediat. Hopul mare a fost să trecem de finala din România, unde foarte mulţi au fost reticenţi. Dar odată ajunşi în finală, totul urcă la alt nivel profesional. Iar cu sprijinul financiar obţinut în premieră de la Guvern, ne permite să facem un show foarte fain la Copenhaga. Eu zic că putem spera la un loc foarte bun, iar eu îmi doresc să aduc trofeul acasă.

Tu pari foarte relaxat şi pragmatic, spre deosebire de Paula.

Ovi: Da, sunt mai pragmatic, e adevărat. Pe Paula încerc s-o susţin, s-o îmbărbătez tot timpul şi să-i spun că nu e totul să fii artist, trebuie să fii şi pragmatic. Ea însăşi este exemplul artistului foarte bun, dar prea puţin promovat. Eu am dobândit gândirea asta din toţi anii în care am stat într-o ţară scandinavă, unde totul e mai structurat şi unde lucrurile nu sunt lăsate la voia întâmplării.

Dar Paula a început să prindă şi la publicul scandinav?

Ovi: Da, este foarte bine văzută ca prezenţă şi ca voce.

Ai încercat s-o atragi şi pe ea în branşa scandinavă?

Ovi: Da. Chiar discutam că trebuie să lansăm un album cu duete cu ea. Iar planul cel mare este aplicabil după Eurovision, când vreau să manageriez capitalul acesta de imagine mai bine decât în 2010. În 2010 nu prea am ştiut ce ne-a lovit, ca succes. Am învăţat multe în ăştia patru ani, relaţiile mele din afară s-au extins mult mai mult...

Prietenia cu Paula se extinde şi dincolo de profesie? Vă vizitaţi cu familiile?

Ovi: Da, suntem apropiaţi, suntem ca fraţii. Am trecut prin foarte multe împreună, am călătorit mult din 2010 şi până acum...

În afară de bucătăria industriei muzicale, am înţeles că eşti şi un bun bucătar.

Ovi: Sunt nişte exagerări.

Am oarece talent culinar, dar timpul nu-mi permite să-mi dezvolt valenţele de gastronom. În ultima vreme n-am mai avut timp să pun mâna pe tigaie. Aşa, fiind moldovean, fac mai mult ciorbe. Ciorba de coadă de vacă sau de viţel, îmi iese excepţional.

Tu, Kitty, ai învăţat să găteşti româneşte?

Kitty: În mare, da. Mai fac supe, ciorbe, sarmale. Dar, în general, mixez bucătăria românească cu cea internaţională.

Pare că aţi găsit reţeta unei vieţi satisfăcătoare. Cu ce aţi mai condimenta-o, ca să fie perfectă?

Ovi: Totul e relativ. E o alergătură mare pentru a ajunge cât mai sus în carieră, la fel şi ca să obţii relaxarea financiară ori să alte lucruri pe care ţi le-ai pus în minte. Dar câteodată trebuie să te opreşti şi să te uiţi în jurul tău, să observi ce ai făcut în timpul acesta, iar tezaurul cel mai mare rămâne familia. Acolo trăieşti bucuria cea mai autentică. Restul e o fugă constantă după himere.

Foto: Sorin Stana