INTERVIU Laura Badea: „Timpul e adversarul meu acum“

16 octombrie, 2012

După o carieră sportivă încununată cu succes, fosta campioană mondială şi olimpică la scrimă ne-a vorbit despre adversarii ei din viaţa de zi cu zi şi despre bucuriile pe care i le aduce viaţa de familie.

E una dintre cele mai plăcute persoane pe care le-am întâlnit vreodată. Fără urmă de aroganţă, în ciuda dobândirii unor realizări profesionale răsunătoare, cu un bun simţ rar întâlnit în zilele noastre. Iar discuţia pe care am purtat-o cu Laura – în incinta Comitetului Olimpic Român, unde ocupă, în prezent, funcţia de director al departamentului Educaţie olimpică pentru sportul şcolar şi universitar – a fost cât se poate de revelatoare: fericirea nu e condiţionată de câştigarea unor competiţii de renume mondial, ci poate veni la pachet cu un stil de viaţă simplu, dar pe deplin satisfăcător, pe care fosta sportivă şi l-a însuşit alături de soţul său, Adrian Cârlescu, şi fiica lor, Maria (10).

Cum a fost trecerea de la viaţa activă, de sportiv, la munca de birou? Laura Badea: Prima jumătate de an a fost mai grea, dar, cum fac adesea şi teren, e OK.

Menţii o viaţa activă în continuare?

Nu merg săptămânal la sală, dar fac destul de multă mişcare fac când ies în parc cu fetiţa mea, cu rolele.

Ea practică vreun sport de performanţă?

Nu. A practicat atletismul, tenisul de masă, dansurile de societate, dar nu a aprofundat. Îi place să schieze, să patineze, dar are mai degrabă vocaţie pentru artă: muzică, actorie, pictură.

Şi tu ai început cu alte sporturi, până să rămâi fidelă scrimei...

În copilărie, n-aveam calculator, jocuri video şi prea multe alternative la joaca în faţa blocului, aşa că, la şcoală, am jucat handbal. Am cochetat şi cu atletismul, dar am hotărât, într-un final, să merg la scrimă. Însă am zis că renunţ de multe ori...

Cum aşa?

Iniţial mi-a plăcut, după care m-am plictisit, apoi iar mi-a plăcut, doar că am descoperit că nu era atât de uşor precum crezusem. Antrenoarele mele au insistat să fac performanţă.

Părinţii tăi nu provin din domeniul sportiv...

Nu. Tata a fost maistru constructor, mama – lăcătuş, dar m-au susţinut cât au putut. Am încercat să mă ţin şi de şcoală, să nu am absenţe, dar să şi mă perfecţionez la scrimă.

Că veni vorba de şcoală, la ce-i trebuie unui sportiv studiul?

Poţi fi autodidact, să citeşti câte o carte, să înveţi o limbă străină...

Avem exemplul celor mai mulţi fotbalişti, care de-abia se pot exprima verbal...

Dar există şi unii cu facultăţi.

Tu ai chiar doctoratul în sport. La ce-ţi foloseşte?

Mie îmi foloseşte, copilului meu, de asemenea, pentru că trebuie să aibă un exemplu de urmat. După ce-ţi închei cariera sportivă, poate îţi doreşti să ajungi într-un loc unde să lucrezi şi unde să fii înconjurat de oameni instruiţi. În acest caz, contează pregătirea.

Am înţeles că ţi-ai descoperit pasiunea pentru scrimă citind o carte, nu?

În acea perioadă, citeam „Cei trei muschetari“, l-am descoperit pe Dumas, iar, când mergeam la joacă, ne duelam cu beţele. Eram băieţoasă, mă înţelegeam oricum mai bine cu băieţii decât cu fetele. În general, fetele erau mai invidioase.

Odată cu succesul tău profesional, şi-au schimbat cei din jur atitudinea faţă de tine?

Eu plecam în deplasări, în cantonament, şi celelalte fete stăteau mai mult acasă şi-atunci poate exista un sentiment de invidie. Eu am rămas, însă, la fel. Sunt Laura, nu scrimera şi în niciun caz campioana. Şi asta pentru că, atunci când îţi închei cariera sportivă, trebuie să cobori. Dacă tu ai trăit până atunci numai pe podium, ajungi să şi cobori.

Cum a fost pentru tine retragerea?

La început mi-a părut rău, dar apoi am perceput cariera ca pe o etapă frumoasă din viaţa mea şi-atât. Nu mă gândesc să mă reîntorc în sala de scrimă, nu mi-am dorit niciodată să fiu antrenoare. Cât am fost însărcinată, am antrenat, dar mi-am dat seama cât e de greu să fii antrenor. Plus că, după naştere, am descoperit cât e de important să fii alături de copilul tău.

Cum te-a schimbat maternitatea?

Îmi place foarte mult! Sarcina a fost uşoară şi plăcută, m-am simţit foarte bine, am şi câştigat un campionat naţional, ca antrenor, când eram gravidă. Nu înţelegi ce înseamnă să fii mamă decât când ţi se întâmplă şi ţie. Mi-am dorit mult fetiţă şi asta am. Este extraordinară!

Un băieţel nu e şi el în plan?

El ar fi fost, dar n-a mai fost să fie. Acum e prea târziu, am 42 de ani...

La Hollywood, la 40 de ani încep vedetele să-şi plănuiască copiii...

Ei, ele îşi fac o carieră bănoasă înainte. Eu nu m-am gândit să acumulez sume mari de bani...

Chiar aşa, nu te-ai îmbogăţit de pe urma carierei sportive?

Am reuşit să am o casă în Bucureşti, alta de vacanţă, am maşină, nu trăiesc de pe o zi pe alta, încerc să-mi mai ajut şi familia, când pot. Dar nici nu arunc cu banii. Un titlu olimpic, unul mondial îţi aduc nişte bani, nu foarte mulţi, pentru că sumele acordate acum două-trei ediţii de Olimpiadă au fost mult mai mici decât la cele de anul acesta.

Îţi permiţi extragavanţe?

Da, dar sunt adepta stilului clasic şi nu ţin să-mi înoiesc garderoba de la an la an. Ne facem mici plăceri şi eu, şi fetiţa mea. Ne luăm câte o încălţăminte mai altfel, bijuterii, dar nu de aur, poate doar de aur alb, ne permitem câte o ieşire în străinătate de câteva zile. Nimic ieşit din comun.

Soţul tău e tot fost scrimer. V-aţi duelat vreodată?

În sportul nostru, există un pas numit „ţinerea la distanţă“, ceea ce înseamnă să te deplasezi pe planşa de scrimă fără a te apăra. Şi am făcut cândva asta cu el.

Dar n-ai continuat să-l ţii la distanţă...

Ne-am întâlnit într-un cantonament, acum 18 ani, dar nu prea l-am băgat în seamă, deoarece sunt cu trei ani mai mare decât el şi am considerat că n-am nevoie de cineva mai mic. Treptat mi-am dat seama că are diverse calităţi şi s-au legat lucrurile între noi. Suntem căsătoriţi de 13 ani acum...

Cum aţi reuşit să menţineţi relaţia frumoasă după atâta timp?

Foarte simplu! Trebuie să existe empatie, să mai laşi de la tine din când în când. Ne facem reciproc surprize simple, dar plăcute.

Cum te-a cucerit?

El este foarte atent. Mă iubeşte foarte mult! Şi eu îl iubesc. Ne respectăm mult şi mă ajută. Face şi mâncare, curăţenie, mă bazez pe el. Ne împărţim atribuţiile, deşi nu e corvoadă pentru mine să am grijă de casa noastră.

Care e adversatul tău din viaţa de zi cu zi?

N-am niciun adversar. Şi, dacă aş avea, ar însemna că sunt un om puternic, nu? Timpul e adversarul meu acum. Mi se pare tot timpul că ziua e prea scurtă.

Cum te percepi tu?

Sunt omuleţul lui Gopo, simplu: linie, linie, punct şi punct, linie, linie şi-un rotund... (râde) Am încercat să-mi fac treaba în domeniul în care am activat, dar nu înseamnă că, dacă sunt campioană mondială şi olimpică, sunt superioară cuiva.

Ce-ţi propui pe mai departe?

Să-mi petrec mai mult timp cu familia mea, să nu mă plafonez, să învăţ lucruri noi, poate şi o limbă străină...

Eşti deja fluentă în patru limbi străine!

E o plăcere să învăţ lucruri noi! Vreau să descopăr oameni noi, locuri noi...

Ai văzut întreaga lume până acum. Cum de nu te-ai stabilit peste graniţă?

Niciodată n-am visat la aşa ceva! Sunt ceea ce sunt şi datorită românilor. Banii pe care i-am primit după competiţii sunt de la statul român.

Dar munca a fost depusă de tine!

Dar tot datoare mă simt. Consider că trebuie să ofer ceva în schimb. Plus că aici mă simt cel mai bine. Mă simt legată de România.

Ultima curiozitate: ce carte ai acum pe noptieră?

Acum citesc „În căutarea fericirii“, a lui Bertrand Russell.

Tu ai găsit fericirea?

Sunt mulţumită cu ceea ce am: n-am niciun handicap, am un loc de muncă, am un salariu decent. E simplu să fii fericit cu puţin, dar depinde de noi să percepem lucrurile aşa. Sunt o favorizată a sorţii!