INTERVIU Mădălin Ionescu & Cristina Şişcanu: „Mădălin mai mult m-a încurcat“

Au trei copiii de vârste şi caractere diferite, ceea ce ar fi o provocare pentru oricine. Ei, însă, par să se descurce de minune în această ecuaţie.

Undeva, într-un loc plin de verdeaţă din Otopeni, Mădălin Ionescu şi soţia sa, Cristina Şişcanu, şi-au făcut un cămin tihnit, înconjurat de flori, căţei prietenoşi şi o energie aparte. Acolo, departe de agitaţia urbană, dar şi de zgomotul joburilor lor supra-expuse, i-am prins poate în cel mai molcom moment al vieţii lor, când Cristina încă îi supraveghează Petrei primii paşi, când Mădălin nu mai lipseşte zi-lumină de acasă şi are nopţile liniştite şi când Ştefania şi Filip se bucură de toată această armonie familială.

E interesant că ai în casă trei copii de vârste şi personalităţi diferite: 2, 15, 20. Mădălin: Da, ducem o viaţă interesantă. Avem un bebeluş, un adolescent, iar Ştefania e deja la facultate.

Ce studiezi?

Marketingul. E creativ şi se cere foarte mult cam în toate firmele. Iniţial, am vrut să dau la Psihologie sau la Management, ba chiar am avut o tentativă de-a mă orienta spre criminalistică, mai ales că sunt fanul emisiunilor de investigaţii criminale.

Ai stat de vorbă cu Christian Sabbagh despre asta? Ştiu că vă e prieten de familie.

Am vorbit despre asta când eram prin clasa a XI-a, când mă gândeam să dau la Poliţie. Mi-a zis că mă poate ajuta să mă antrenez pentru probele fizice. Nu ştiu de ce n-am continuat... Dar mi se pare foarte interesant. Iar Psihologia m-am gândit s-o fac, de ce nu, ca o a doua facultate.

Cu un tată în presă de-o viaţă, nu te-a tentat în niciun fel să-l urmezi?

Nu, pentru că sunt puţin mai retrasă şi nu cred că aş rezista foarte bine în acest mediu. Nu cred că mi-ar plăcea să fiu atât de mult în centrul atenţiei. Cunosc unele fete cu taţi în televiziune cărora le place să se expună, să profite de numele lor. Eu n-am făcut asta.

A fost şi o chestiune de orgoliu?

Cumva, da. Aş vrea să ştiu că, dacă reuşesc să fac ceva, e datorită mie.

Cum e tata „în civil“?

E foarte OK. E persoana mea de încredere.

A fost vreodată fioros?

Nu-mi aduc aminte să fi fost.

Când ajungi la dezacorduri cu el?

 Să zicem că, dacă avem discuţii în contradictoriu, prefer să tac. Eu sunt mai leneşă de felul meu şi atunci mai ies mici neînţelegeri pe tema asta.

Prieten ai?

Nu.

Vorbeşti cu tata despre băieţi?

Dacă se iveşte să vorbim, vorbim. Nu mă ascund şi nu mi-ar plăcea să-l mint.

Dar cu Cristina?

Am vorbit mai de mult.

Cu ea cred că ai o relaţie ca între fete.

Cam aşa.

Da şi nu! Până la urmă, am un rol de părinte, chiar dacă Ştefania nu e fiica mea. E-adevărat că se spune că mama şi fiica trebuie să fie cele mai bune prietene. Dar intervin, totuşi, nişte diferenţieri, sunt anumite lucruri pe care, până le învaţă, copiii trebuie să le ia ca atare. Nu ai cum să fii pe acelaşi nivel cu copilul tău. Şi cu Petra voi fi la fel.

Dar te-ajută cu Petra.

Ştefania? Sigur că da. Toată casa contribuie la creşterea ei. Nu e simplu, dar e mai uşor atunci când ne împărţim fiecare sarcinile. Fiecare are momentele lui. Şi când a avut Ştefania bacalaureatul, de exemplu, toată casa a pus umărul.

A învăţat toată lumea?

Oarecum.

A mai ajutat-o Mădălin la Istorie, la Română, a mai făcut meditaţii. Dacă avea examene dimineaţa, o duceam eu, pentru că Mădălin avea emisiuni noaptea şi nu se putea trezi devreme. Împărţim lucrurile de aşa natură încât să fie bine pentru toată lumea. Acum, cu Petra, mai ales că a început să meargă, e destul de complicat să stai cu ochii pe ea. Nu mă plâng, e frumos s-o văd crescând, dar e solicitant.

Când ai intrat în familia lui Mădălin, ai avut automat acest rol de mamă, pentru doi copii gata mari.

Da, aveam 26 de ani când am intrat în familie, Filip avea vreo 6 ani, iar Ştefania 12 ani, adică exact perioada aceea mai dificilă – deşi a fost mai uşor decât mă gândeam că poate fi. Eram un vulcan la 26 de ani, aşa că în relaţia cu ea cred că am învăţat ce înseamnă răbdarea. Iar acum, când a apărut Petra, am avut parte de un alt test al răbdării.

A fost şi timpul în care ai aşteptat apariţia Petrei.

A fost un an şi jumătate, nu a trecut atât de mult timp. Presa a exagerat subiectul ăsta. Cum aveam deja doi copii, ne gândeam cum o să ne descurcăm cu încă unul. Iar în momentul în care am decis să facem un copil, el n-a venit chiar imediat, dar nici n-au fost mari probleme. Totul a fost pe fond de stres, pentru că treceam printr-o perioadă profesională nu tocmai bună, după ce muncisem foarte mult. Nu eram fata aia despre care se spunea că m-am combinat cu Mădălin şi am devenit peste noapte celebră. Nu! Eu am început cu postul de redactor, de prezentator/realizator, am trecut prin toate etapele. Pe mine, relaţia cu Mădălin mai mult m-a încurcat, decât să mă ajute în viaţa profesională. A trebuit să muncesc mai mult, să demonstrez mai mult, ca să demontez toate prejudecăţile.

Cum ai ajuns de la Drept la Jurnalism?

Iniţial, am făcut jurnalism la nivel de revistă de liceu, de radio. La mine, în Republica Moldova, eu prezentam toate sărbătorile şi evenimentele din oraşul meu. Eram un fel de MC. Când am venit la Bucureşti, am vrut să dau la Facultatea de Jurnalism, doar că în acel an nu existau locuri pentru studenţii din Republica Moldova, aşa că a trebuit să mă repliez şi am ales Dreptul, unde am intrat pe locul doi din cele zece puse la dispoziţie pentru moldoveni. Am intrat cu 9,90 şi chiar m-am gândit să devin avocat, dar pasiunea mea pentru jurnalism nu se stinsese. În timpul facultăţii, am lucrat la o firmă de organizări de evenimente şi aveam contact cu cei de la ziare, reviste. Aşa am ajuns să fac o rubrică pe teme juridice în cadrul matinalului de la Antena 1 care era prezentat atunci de Uscat şi Trofin. Dar, pentru că subiectul era destul de rigid, eu am transformat-o în ceva digerabil pentru public, aşa că abordam subiecte de genul adulterului, care era incriminat în codul penal la vremea aceea – puteai face închisoare până la 6 luni, dacă era dovedit prin flagrant sau prin scrisori – bigamia, tot felul de chichiţe juridice. După aceea, m-am angajat ca redactor, ca reporter la „9595“ cu Cristian Andrei, la care ajunsesem să fiu şi co-prezentator, apoi am trecut la B1TV, după care am ajuns la „Acces Direct“, unde l-am cunoscut pe Mădălin.

Ai întâmpinat reticenţe din cauza faptului că veneai din Republica Moldova?

În facultate au fost nişte răutăţi, dar au trecut repede. A fost un moment în care profesorul a întrebat cine ştie să dea un exemplu de referendum, la care eu am ridicat mâna şi am spus despre unul care a avut loc în Transnistria, la care toată lumea a râs, crezând că am spus o prostie. Dar profesorul s-a ridicat şi a zis că cine a râs o să ia nota 2, iar mie mi-a pus nota 10. Şi, din momentul acela, am câştigat un respect deosebit printre colegi.

Sunt două atitudini: prima e vizavi de valul de moldoveni care vine peste România şi a doua, vizavi de valul de moldovence frumoase care vin în România. Ţi s-au făcut avansuri?

Daaa! Mai aveam câteva colege din Moldova şi ne-am dat seama că păream exotice, pentru că aveam un stil de îmbrăcăminte apropiat de cel al rusoaicelor, mai decoltat, cu fuste mai scurte... La noi, era ceva firesc, chiar şi la facultate – eu intrasem şi la Chişinău la universitate, nu doar la Bucureşti. Dar aici, lucrurile stăteau altfel şi a trebuit să dau multe genţi în cap primele două luni.

Tu, Mădălin, cum ai ajuns de la Istorie la Jurnalism?

Eu am avut propriul ziar pe care-l distribuiam în şcoală. Mereu am visat să am un ziar al meu, un mijloc media al meu. Istoria a fost un fel de refugiu, eram pasionat de vederea de ansamblu, de cauze, efecte. Mi-a folosit foarte mult ce am învăţat, dar n-am renunţat la visul de-a face presă.

Acum ai propria emisiune online.

Da, „Mădălin Ionescu Show“.

Trebuie să te întreb: ai mai sta acum pe aceeaşi canapea cu Leo de la Strehaia?

Aici e o chestiune legată de ipocrizia majoră în care trăim.

Sunt personaje mult mai ridicole, dar bine pudrate, care ajung pe canapele în studiourile de televiziune.

El şi-ar fi găsit loc într-un reality show american. America e plină de personaje care sunt sub Leo de la Strehaia şi la care lumea se uită şi care generează averi. România s-a scandalizat la venirea lui Leo de la Strehaia, dar s-a şi uitat la el. Şi trebuie să spun că, odată ce am ieşit cu el, am fost sunaţi de toate staţiile mari din România care voiau să facă un reality show cu el. Dacă aş mai sta pe aceeaşi canapea cu Leo de la Strehaia? Cel puţin în forma în care a fost, nu.

Emisiunea ai gândit-o special pentru online sau ai ajuns la formula asta, aşteptând ca cineva s-o cumpere?

Este strict pentru online, deşi poate fi transformată şi în altceva. Dar am gândit-o pentru online, poate fi extinsă, în permanenţă voi aduce îmbunătăţiri. Este destinată unui public care îşi doreşte să vadă oameni de succes, modele. Până acum, am un public majoritar între 18 şi 35 de ani, foarte dinamic şi care se va schimba pe măsură ce voi veni cu subiecte sau invitaţi noi.

Cum a fost în această pauză, pe care i-ai dedicat-o cumva Petrei?

Nu din cauza Petrei m-am retras, deşi a contat şi venirea ei. Era o chestie la care mă gândeam de câteva luni. Îmi doream să fiu acasă, alături de Petra şi asta a fost ocazia perfectă. Eram la un pas să mor de extenuare. Am muncit 17 ani câte 11 ore zilnic. Am fost ca un kamikaze, am fost dependent de muncă la toate joburile, am dormit şi câte o oră şi jumătate pe noapte.

Cu Petra câte ore ai dormit? Ai schimbat scutece?

Trebuie să recunosc că n-am schimbat-o prea mult. Dar a avut, din fericire, un univers emoţional foarte echilibrat, cu o familie numeroasă alături de ea, spre deosebire de ceilalţi doi copii ai mei.

Mai ţii minte cum a fost la primele nopţi cu Ştefania?

Ţin minte că se trezea de 6-7 ori pe noapte şi pentru mine, care ajungeam de la serviciu târziu, era extrem complicat. Iar eu eram cel care se trezea, eu am crescut-o pe Ştefania. Când nu aveam emisiune, îi făceam sendvişuri de dimineaţă.

Şi la Filip?

Filip a avut o neşansă, a fost un caz special. Cu el am făcut mari eforturi, deşi când ai un copil care trece printr-o dramă, nu poţi spune că ai făcut suficient.

Totuşi, n-ai făcut o temă din asta!

Şi aş avea multe de spus! Am încercat să transmit nişte mesaje legate de persoanele cu dizabilităţi. E crunt ce se întâmplă în ţara asta, în care nimănui nu-i pasă. Nu există niciun fel de ruşine! M-am întâlnit cu nişte oameni care promiteau construirea unor centre pentru copiii cu dizabilităţi şi n-au făcut nimic. Ştii la ce sumă ajunge tratamentul pentru un astfel de copil? La vreo 5.500 de lei. Ce fac părinţii care n-au aceşti bani?

El are parte de un tratament constant, să înţeleg.

El nu prea mai poate fi ajutat. Când ai neuronii prăjiţi, ce să mai faci? Filip s-a născut perfect sănătos, normal, dar a luat virusul varicelei la vârsta de două luni, iar vaccinul nu exista la noi.

În mod normal, vaccinul ăsta se face la vârsta de doi ani, doar că, atunci când a fost Mădălin în Germania, medicii i-au spus că ar fi trebuit să îi fie administrat lui Filip imediat după infectare.

În România nu era, nici medicii nu erau suficient de informaţi... Acum, fizic vorbind, el are încă foarte multe din abilităţile unui om normal. Dar mi-e foarte greu să-mi imaginez că va fi integrat.

Totuşi, înţeleg că se exprimă creativ.

Este extrem de creativ! Are o imaginaţie incredibilă! Desenează inimaginabil, fotografiază, scrie, a ajuns să descarce programe de pe internet înainte să ştie să citească. Are o memorie vizuală excelentă. Neputând să vorbească, a trebuit să-şi dezvolte alte abilităţi.

Crezi că va fi vreodată 100% pe picioarele lui?

Eu îmi doresc asta, dar la modul realist spus, e greu de crezut, pentru exact centrii vorbirii sunt afectaţi, are limba pe jumătate paralizată.

Noi acum încercăm să ne dăm seama cam ce activitate ar putea avea ca să poată obţină un venit, o colaborare. Când l-am întrebat ce vrea să se facă, mi-a spus că i-ar plăcea să prezinte meteo, pentru că de mic e foarte pasionat de hărţi.

Da, îi place geografia, a şi mers cu noi peste tot, a văzut toată Europa. Cumva şi el poate să aducă o utilitate societăţii, mai ales în domeniul creativ, prin noile tehnologii.

De când te-ai retras, cine dintre mamuţii media ţi-a bătut la uşă sau ţi-a dat un telefon?

Multă lume. Am primit oferte şi de la staţii de nişă, m-am întâlnit şi cu oameni de la marile televiziuni.

Te-ai gândit să investeşti şi în altceva decât în media?

Bineînţeles, dar n-aş vrea să le dau idei altora.

Să zicem că e vorba despre sectorul alimentar.

Mă gândeam că poate ai investit în imobiliare.

Da. Uite, când ne-am mutat aici nu era nimic, era ca la ţară, doar că era linişte. Iar acum zona a crescut foarte mult, preţurile sunt şi ele pe măsură, dar încă avem norocul să fie linişte, încă e bine.

Eu aş vrea să luăm o casă mai mare, pentru că suntem deja foarte mulţi. Am ratat aici un teren, chiar lângă noi, cu care voiam să ne mărim curtea.

Dar nu trebuie să stăm neapărat în Otopeni, putem locui oriunde în lumea asta. Doar există atâtea „Românii“. Din păcate, la ora asta, peste 7 milioane de români trăiesc în afara graniţelor ţării.

Te simţi şi tu gonit de ţara ta?

Nu ţara mă goneşte. Politicienii poate. Dar n-o să ajung niciodată aă vorbesc urât despre România, cu toate că am sânge italian – din partea mamei, suntem jumătate italieni, italieni de pe lângă Napoli care au ajuns în Oltenia, prin secolul al XVIII-lea, în zona Brezoi-Olăneşti şi lucrau în construcţii, la drumuri şi poduri.

Tu ce vrei să construieşti durabil pentru copiii tăi?

Nu contează averea sau bunurile materiale. Copiii ar trebui să vadă în mine o poveste, că m-am luptat pentru fiecare idee, pentru fiecare pas pe care l-am făcut. Un părinte trebuie să le lase copiilor un univers emoţional echilibrat şi să le explice din timp ce este cu adevărat important. Sigur că cel mai mult contează propriile căutări. Dar eu am căutat mai mult decât aş fi vrut.

Foto: Sorin Stana; make-up: Laura Perian; hairstyle: Ilina Dumitru.