INTERVIU Paula Seling: „Sunt oameni care spun că o căsnicie înseamnă şi compromis...“

Anul acesta, va trece pragul celor 40 de ani, vârstă pe care nici n-o simte, nici n-o arată.

Ne-am reîntâlnit la început de primăvară, când pe radiouri se aude „Ploaia în luna lui Marte“, o piesă sensibilă, pe versurile lui Nichita Stănescu, care a devenit o marcă a repertoriului ei. Ca de fiecare dată, în prezenţa ei, am avut senzaţia că timpul trece insesizabil şi că Paula trăieşte cumva în afara lui. Poate pentru că muzica ei este atât de specială. Ori poate pentru că Paula se bucură de fiecare clipă, fără să numere anii. Am întrebat-o dacă are emoţii la schimbarea prefixului. „Am tot ce am nevoie pentru a zâmbi, zilnic, la anii pe care îi adun“, mi-a spus.

OK!: Te-ai integrat perfect în echipa „Duelul pianelor“, la TVR 2, şi pare că vă distraţi copios. Paula Seling: Ne distrăm încă de la pregătirea momentelor şi de fiecare dată ne pare rău când se termină înregistrarea pentru că, în timp, ne-am apropiat şi am devenit o gaşcă de prieteni care munceşte pentru a crea momente memorabile. Emisiunea este un suflu de aer proaspăt într-o perioadă populată cu artişti cam prea promovaţi pentru ce au de oferit în concertele live. În emisiunea noastră avem invitaţi oameni valoroşi, care nu numai că îşi pot susţine momentele fără dificultăţi, ci creează momente de adevărată artă, cu încărcătura emoţională sau cu umor de calitate.

Te-ai vedea realizând propria emisiune de televiziune?

Nu m-am gândit la asta până acum, însă dacă tot ai adus vorba, de ce nu?! Lifestyle, nutriţie, sport, preocupări ce aduc echilibru, mi-ar fi mai la îndemână. Pe viitor vreau să fac câteva schetch-uri pe propriul canal de Youtube (

), acolo unde găsiţi şi toate cântecele mele şi unde voi lansa şi noua mea piesă, „Ridică-te“.

Te-ai „lecuit“ de Eurovision sau te gândeşti să revii în alt an în concurs?

Concursul Eurovision e ademenitor atât pentru atenţia ce ţi se acordă în perioada aceea, cât şi pentru ceea ce simţi pe scenă, la toate evenimentele legate de acest concurs, senzaţii ce se compară prea puţin cu alte evenimente din viaţa de artist

. Nu mi-am propus să redevin concurent Eurovision, însă am învăţat să mă abţin în a-mi face planuri sau a presupune că ştiu mai bine decât Dumnezeu de ce am nevoie.

Dar în Norvegia ai mai fost cu Ovi?

Sigur, am mai avut câteva spectacole legate de Eurovision, însă nu pot să spun că am fost mai mult plecaţi în străinătate decât în ţară. Imediat după concursul Eurovision se organizează diverse evenimente pe această temă, în diverse ţări europene, unde am avut destul de multe invitaţii. Odată cu trecerea timpului, alţi concurenţi din anii în curs şi-au făcut locul în playlist-urile acestor spectacole. Noi suntem onoraţi că am putut să reprezentăm România de două ori şi ne-am bucurat să-i facem mândri pe toţi românii care ne-au fost alături.

La fiecare început de primăvară, aud pe radiouri „Ploaie în luna lui Marte“. Ţie ce-ţi trezeşte această piesă? Îţi plac ploile, te inspiră?

Cel mai mult îmi plac ploile calde de primăvara/vară şi mirosul special pe care îl lasă în aer. Aflând că acel miros este rezultatul acţiunii unei bacterii, şi-a mai pierdut din romantism

. Nu îmi displac nici furtunile „rezonabile“, ce aduc puţine fulgere şi o doză mică de „suspans“. Şi da, mă inspiră măreţia naturii, fragilitatea omului în faţa naturii, măreţia sentimentelor umane, abilităţile omului în a „îmblânzi“ natura, dar mă şi întristează modalitatea greşită prin care omul înţelege să-şi exercite puterea şi inteligenţa faţă de beneficiile naturii şi faţă de inocenţa animalelor. „Ploaie în luna lui Marte“ este primul cântec ce mi-a adus iubirea publicului, cântec pentru care îi voi rămâne veşnic recunoscătoare lui Nicu Alifantis şi alegerilor pe care le-a făcut domnia sa în ce mă priveşte prin albumul cu 10 piese „de dragoste“. Încă mai primesc mesaje prin care oameni frumoşi îmi spun că au avut acest cântec drept coloană sonoră în unele dintre cele mai importante momente din vieţile lor.

Cum e pentru tine acum, înnorat sau senin?

Nu există vreme total senină sau mereu înnorată, există echilibru şi puterea interioară care te ajută să alungi ceaţa. Despre asta am scris în cel mai recent cântec pe care îl lansez primăvara asta. Fiecare dintre noi avem probleme care pot părea nimicuri pentru celălalt sau dimpotrivă, pot părea probleme mult mai mari. Totul depinde de context, de perspectiva şi de forţa cu care ştim să le confruntăm.

Pentru că în piesele tale cânţi foarte mult despre timp, trebuie să te întreb cum simţi tu trecerea timpului.

Depinde de perioadă. în principal, timpul îmi e prieten şi înţeleg că fiecare zi din restul vieţii tale te mai învaţă ceva. Nu privesc cu panică momentul când îmi voi lua vacanţă, nici pe cea definitivă, nici pe cea care o precede. Mi-a plăcut foarte tare filmul „Strania poveste a lui Benjamin Button“ şi metafora din spatele său, chiar cred că, la final, dacă trăim frumos, ne reîntoarcem la inocenţa copilăriei, pe care o asşept cu braţele deschise.

Dar emoţii în privinţa schimbării prefixului ai?

De ce aş avea? Aş fi putut să fac ceva să împiedic asta? Ştie cineva o reţetă să nu treacă prin viaţa lui? Sunt bucuroasă şi recunoscătoare că am tot ce am nevoie pentru a zâmbi, zilnic, la anii pe care îi adun.

Când, în aceşti 40 de ani, te-ai plăcut cel mai mult pe tine?

Azi. Şi matură, şi frumoasă, şi deşteaptă, şi modestă!

Cred că fiecare zi ne aduce o versiune mai bună, spiritual şi intelectual, a noastră. Fiecare zi, cu întâmplările ei, ne dă posibilitatea să ne cunoaştem mai bine şi să schimbăm lucrurile ce nu ni se potrivesc, să ajustăm din defectele noastre şi să îmbrăţişăm calităţile, extinzându-le pe toată suprafaţa inimii. A fi om înseamnă a avea calităţi şi defecte, înseamnă a înţelege de unde vin şi unele, şi altele, înseamnă a înţelege că eşti suma tuturor trăirilor emoţionale generate de întâmplările din viaţă, a toleranţei la acestea, dar şi de amintirea lor şi a felului în care ai reuşit să le asimilezi la momentul respectiv.

Anul acesta, tu şi soţul tău, Radu, împliniţi 13 ani de mariaj. Cum se simte dragostea după atâta timp?

Radu şi cu mine suntem oameni mari acum şi înţelegem cât de important este să accepţi că, aşa cum sufletul omului evoluează pe parcursul vieţii, aşa şi iubirea evoluează pe parcursul ei, fiind un echilibru între minte, suflet şi trup. Sunt oameni care spun că o căsnicie înseamnă şi compromis... Dar folosirea acestui cuvânt depinde de perspectiva şi de felul în care, interior, reuşeşti să îţi reglezi intersectarea dintre compromis şi dăruire. Mulţi ani am evitat să vorbesc despre relaţia noastră din aceleaşi motive pentru care, iubind şi înţelegând fragilitatea unei flori, nu o laşi în bătaia vântului şi a prafului, oricât de frumoasă ar fi şi chiar dacă un sentiment de împlinire te-ar putea păcăli să o expui.

Nu pot să nu remarc forma fizică de invidiat. Când te-ai apucat de sală?

Eu am lucrat cu Florin Uceanu, multiplu campion naţional la culturism, încă din 2004, cu diferite perioade de pauză, când programul încărcat nu mi-a permis să ajung în sala de fitness atât de des cât aş fi vrut. Iar ultimii patru ani, cât am studiat compoziţia la Conservator, m-au determinat să-mi schimb puţin priorităţile şi să mă îndrept spre studiu.  Obţinând licenţa, însă, în ultimul an am reuşit să mă reîntorc în sală şi să reiau lucrurile de unde le-am lăsat,  iar acesta... este rezultatul. Deci sunt „veterană“ şi la capitolul acesta.

Te ajută şi căţeii tăi la alergare?

Prea puţin!

Sami, Khaleesi şi Luna, cei trei muschetari, doi samoiezi şi o metisă, sunt responsabili cu trezitul mult prea devreme, uneori şi în miezul nopţii. Dar nu ne plângem, o casă fără căţei e plictisitoare, pentru noi.

Recent am văzut câteva fotografii mai vechi de-ale tale, una chiar din copilărie, şi mi-am dat seama că părul tău lung e o marcă a imaginii tale. Ai fost vreodată tentată să-ţi schimbi look-ul?

O dată, când eram mică şi am văzut o poză de-a fratelui meu care mi-a plăcut mai mult. Din dorinţa de a fi ca el, le-am spus părinţilor să mă tundă scurt, însă am regretat. Nu mă mai tund scurt de atunci.

Se apropie Paştele şi presupun că familia se va reuni la Baia Mare. Ce miros au aceste revederi în Maramureş?

Întotdeauna Paştele vine cu amintiri care mă fac să retrăiesc perioada copilăriei, de la plimbările nesfârşite pe dealuri după măcriş, pentru supa de Paşte, sau după diferite plante cu formă interesantă, de aplicat pe ouăle roşii, pentru model, până la mirosul puternic de pâine caldă, făcută  în cuptorul din curte, sau alte bucate pe care bunica şi mama le făceau în preajma sărbătorii. Exista, atunci, o anumită energie în aer pe care o mai simt uneori primăvara, ca o vibraţie a  naturii, energie pe care sufletul meu a tradus-o în fericire pură. Părinţii mei sunt oameni simpli, un inginer constructor şi o profesoară de matematică şi fizică, care ne-au învăţat pe mine şi pe fratele meu ce înseamnă valurile vieţii şi cum să obţii ce îţi doreşti fără să abdici de la principii. Tot ei ne-au demonstrat că se poate să porneşti de la zero, să pui bazele unei afaceri în industria lemnului folosind doar lemn exploatat responsabil, adică folosind doar acele exemplare ce trebuie înlocuite de puieţi pentru ca pădurea să rămână tânără şi viguroasă. Îmi amintesc că, atunci când eram copii, fratele meu şi cu mine nu am simţit multe lipsuri, pentru că părinţii mei au făcut tot posibilul să avem tot ce ne trebuie. Cu trecerea anilor, am înţeles de ce mama ne punea socată în sticle de şampon urzica la şcoală, după ce i-am povestit că ceilalţi copii beau suc Brifcor de la chioşcul din colţ, iar noi nu ne permiteam… Mi-ar plăcea ca fratele meu, Paul, să se hotărască să scrie o carte despre viaţa şi copilăria noastră. El scrie excelent, având un talent nemaipomenit la scris şi nu numai – a absolvit arhitectura şi face proiecte incredibil de rafinate şi cu bun-gust, proiectează mobila, face design interior, dar are şi o latură artisticăa: cântă la saxofon, pian şi trompetă şi a scris multe dintre cântecele mele de succes.

Ce-ai adăuga la starea de bine de acum?

Mai multe călătorii. Vreau să văd cat mai mult din lume, până când nu va apuca să se facă tot mai mică şi mai mică.

Foto: Radu Bucura