INTERVIU Rita Mureşan - "După divorţ, funcţionăm mai bine ca familie"

După mai bine de un an de când s-a retras din vizorul presei, designerul vestimentar ne oferă unele răspunsuri şi poate chiar o lecţie de spiritualitate.

După mai bine de un an de când s-a retras din vizorul presei, designerul vestimentar ne oferă unele răspunsuri şi poate chiar o lecţie de spiritualitate.

De multe ori, oamenii se feresc să discute despre viziunile lor religioase sau să filosofeze pe marginea percepţiei lor asupra lumii. Dar sunt şi unele persoane care vorbesc cu bucurie despre revelaţiile pe care le-au avut şi despre răspunsurile pe care le-au primit de la divinitate în cele mai grele momente ale lor. Un astfel de om este şi Rita Mureşan, care a redescoperit în apropierea ei de Îngeri şi de Dumnezeu o modalitate de-a se cunoaşte mai bine pe sine şi de-a evolua spiritual, altfel ancestrală, dar privită de lumea modernă cu mult scepticism. Rita susţine că ei i-a adus o nesperată linişte şi o relaţie armonioasă cu fiicele sale, Rebeca (17) şi Gloria (14), cât şi cu fostul soţ, Nelu Mureşan.

Nu prea, sincer. Nu am ascuns niciodată cât de mândră sunt de ele, dar nu le-am expus, pentru că n-am vrut să fac paradă cu copiii mei. Ele au nevoie de intimitatea lor şi tot ele vor decide ce vor face în viaţă. Iar a deveni o persoană publică trebuie să fie o opţiune, nu ceva impus.

Rebeca, te-a deranjat vreodată faptul că mama ta e o persoană publică?

Rebeca: Nu, nu mă deranjează, pentru că asta e viaţa ei. Doar că nu-mi place atunci când apar şi eu în ziare. Iar dacă paparazzi ar începe să se ţină după mine, m-ar deranja foarte tare, pentru că nu-mi doresc să fiu o persoană publică.

Ţie, Gloria, ţi s-a întâmplat să atragi prietenii doar pentru că mama ta e celebră?

Gloria: Nu, din fericire.

Prietenii mei nu stau cu mine doar pentru că mama e cunoscută. Sunt prietenă cu câţiva colegi de şcoală, dar am şi prieteni mai vechi, care n-au ştiut la început că mama e o persoană publică.

Dar când aţi aflat că mama voastră a fost manechin?

Gloria: Când eram mici.

Noi am fost crescute în mediul ăsta de la o vârstă foarte fragedă, aşa că nu ne-a surprins prea mult să aflăm asta. Ni se părea ceva normal ca ea să fie model, eram foarte mândre de ea...

Bine, eu nici n-am fost foarte mult în vizorul presei, am fost mai rezervată. N-am dat interviuri, n-am apărut pe copertele revistelor, nu mi-am dorit. Acum, speculaţii din spatele scenei, articole de paparazzi, comentarii, astea sunt inerente. Însă eu, personal, mi-am trăit viaţa cât mai departe de ochii lumii. Şi, dacă stai să te uiţi în urmă, chiar nu sunt o persoană exagerat de mediatizată.

Dar după o viaţă de manechin, ai reintrat în atenţia presei cu cariera de designer.

Rita: Aşa este.

Şi nici nu putem uita faptul că ai fost, în 1993, Miss România.

Rita: Am fost Miss România Top Model. A fost un câştig pentru mine, pentru că mi-a demonstrat ce pot să fac şi, chiar dacă pregătirea mea era cu totul alta, Dreptul, mi-am dat seama că mă regăsesc în modă şi în creaţie, în general. Am avut două mari plăceri în viaţă: lucrul cu copiii şi creaţia.

Voi ce aţi moştenit pe parte creativă din partea mamei?

Gloria: Eu am moştenit vocea şi pasiunea pentru design. Rebecăi îi place mai mult matematica, chimia, mie geografia şi istoria şi am înclinaţii mai mult spre artă, spre pozie... Plus că îmi place să am contact cu oamenii, să dau sfaturi şi cred că am unele aptitudini de psiholog.

Ai vrea să faci psihologia?

Gloria: Nu ştiu încă. Pentru psihologie trebuie să înveţi mult, să dedici mult timp studiului şi durează vreo opt ani până îţi iei definitivatul. Iar eu am mai multe în plan, printre care şi modellingul.

Şi pe tine, Rebeca, te-am văzut cochetând cu modellingul.

Rebeca: Nu, eu defilez doar pentru mama.

Ea cochetează cu modellingul doar când îşi doreşte ea, iar ultimele două colecţii ale mele i-au plăcut mult şi i s-au potrivit şi costumele de baie, şi conceptul colecţiei „Going Out With My Friends“... Asta nu înseamnă că trebuie să-şi pună limite. Cine ştie, poate că în facultate se va întreţine făcând modelling.

Pe Gloria o văd topmodel şi cântăreaţă.

Mi-ar plăcea să ajung la Victoria’s Secret.

Eu o văd lucrând în industria asta, în advertising sau în fashion. Dar să nu uităm că eu am făcut Dreptul şi sunt designer. Aşa că totul e posibil. Şi în afara de asta, uitaţi-vă la ultimii doi ani din viaţa mea, care mă duc într-o nouă direcţie. Asta nu înseamnă că am de gând să abandonez fashionul. Ba chiar vreau să fac un proiect dedicat Mamei Natură, dar un proiect care să fie comun mai multor artişti. Şi, bineînţeles, voi continua seria seminariilor din ţară în care le vorbesc oamenilor despre experienţele mele, despre faptul că nu suntem singuri, că avem ajutor, despre iubire, iertare vindecare şi, bineînţeles, despre Îngeri şi Arhangheli.

Cum s-a produs declicul ăsta, când te-ai hotărât să vezi viaţa altfel?

Rita: Ceea ce nu înţelege lumea e că eu nu m-am trezit acum doi ani într-o lume spirituală şi că până atunci trăiam într-o ignoranţă totală. De mică, am crescut într-o familie cu valori spirituale, bunica mea m-a învăţat foarte multe lucruri, de la valoarea şi puterea cuvântului, la iubire, credinţă, ce înseamnă post, mers la biserică... Nu habotnic! Pur şi simplu, au fost etape de conştientizare şi de conştiinţă, zic eu, prin care am trecut din copilărie. În ultimii doi ani, doar am accentuat aceste lucruri şi le-am văzut din altă perspectivă.

rii iniţiatice în Brazilia şi Peru?

Rita: Da. Am avut şi vise premonitorii, şi semne, şi persoane care mi-au dat anumite informaţii în anumit timp ca eu să ştiu ce să fac cu ele... Dar asta ni se întâmplă tuturor, doar că nu toţi le băgăm în seamă. Nici eu n-am băgat ani de zile în seamă toate semnele. Le-am conştientizat şi m-am oprit să le aprofundez doar în momentul în care mi-am dat seama că n-am reacţionat cum trebuia vizavi de întâmplarea cu Rebeca (care şi-a zdrobit mâna sub un blat de masă din granit, încercând să salveze un copil care se juca sub ea, în holul unui hotel). Atunci, n-am înţeles de ce s-a întâmplat aşa. Dar, cu ajutorul lui Jon of God din Brazilia şi în urma experienţei cu şamanii din Peru, acum înţeleg.

Dar tu, Rebeca, ai înţeles ce s-a întâmplat atunci?

Rebeca: Pentru mine, a fost o întâmplare şi atât. Nu caut semnificaţii. Pe mine, una, nu m-a marcat la fel de mult cum a marcat-o pe mama. A avut un impact mai mult fizic, pentru că a trebuit să trec prin mai multe operaţii, dar emoţional n-a avut niciun fel de repercursiuni asupra mea.

Nu mai am nicio problemă, nici nu se observă. Joc şi baschet...

Ultima dată mai trebuia să mai facă o operaţie, dar doar din considerente estetice. Şi mi-a spus că dacă o mai operez o dată, o fac numai pentru vanitatea mea.

Dar ştiu că şi cu Gloria ai trecut printr-o încercare şi ai operat-o la şold.

Rita: Da, dar şi ea s-a recuperat total, şi ea joacă baschet... Noi am avut noroc, pentru că ultimul doctor care a operat-o pe Rebeca în Germania ne-a pus în legătură cu un medic de la care am luat nişte cuie necesare operaţiei Gloriei, care nu se găseau şi pe care le-am luat pe ultima sută de metri. Deci nimic nu e întâmplător!

Şi el m-a inspirat să vreau să devin doctor.

Ce detalii găseşti în fetele tale, altele decât cele fizice, din tine?

Rita: În primul rând, Rebeca e născută în zodia Săgetătorului ca şi mine, are personalitatea mea, e perfecţionistă, iar Gloria este o artistă. Eu m-am împărţit, cumva, în două şi cred că şi tatăl lor s-a împărţit tot în două. Ce-mi place mie e că la cât de mult le iubesc, le pup, le spun şi le demonstrez iubirea mea, ar fi putut să devină răsfăţate, îngâmfate sau poate chiar lipsite de bun simţ. Pentru că mulţi copii înţeleg greşit iubirea părinţilor şi profită de ea. Ele sunt minunate ca spirit şi eu sunt tare bucuroasă că m-au ales pe mine să fiu mămica lor. Pentru că, înainte să ne întrupăm, spiritele îşi aleg părinţii.

Dar s-a întâmplat să fiţi şi în dezacord făţiş?

Gloria: Nu prea, pentru că mama s-a consultat mereu cu noi şi cred că toate deciziile ei au fost bune.

Cum ai reuşit să manageriezi momentul în care le-ai spus de divorţul vostru?

Rita: Am considerat că este cea mai bună soluţie şi în continuare consider că a fost cea mai bună decizie a mea de până acum, pentru că a schimbat definitiv relaţia mea cu tatăl lor şi a noastră, în general. Pentru că, dacă până atunci aveam tendinţa de-a avea aşteptări de la soţul meu, imediat după divorţ l-am privit pe Nelu dintr-o altă perspectivă, din afara cuplului. Acest divorţ a schimbat datele problemei în a relaxa foarte mult relaţia dintre noi. Şi eu consider că şi relaţia dintre noi, şi familia ca atare au avut de câştigat, pentru că acum nu suntem un cuplu, dar suntem o familie. Funcţionăm mai bine ca înainte. Nu mai avem aşteptări, nu mai avem reproşuri şi ne bucurăm de fiecare moment, de fiecare lucru, pentru că nu mai are nimeni nicio obligaţie. Pentru a fi o familie, chiar nu contează actul, iar noi chiar suntem o familie.

Suntem prieteni şi părinţi egal familie. Nu suntem mai mult decât prieteni şi părinţi. Dar odată ce relaţia dintre mine şi el s-a relaxat, s-a relaxat totul.

Pare un mod fericit de-a soluţiona lucrurile.

Rita: N-ai cum altfel. Pentru că, deşi la început au existat anumite orgolii şi ambiţii, imediat după finalizarea divorţului am realizat amândoi că fetele sunt cele mai importante pentru noi. Şi imediat ne-am repliat priorităţile, am început dialogul... Mie îmi place să cred, dar numai ele pot spune asta, că eu şi cu Nelu ne-am descurcat şi ne descurcăm OK ca părinţi. Am ţinut foarte mult cont şi de sentimentele lor şi, de dragul lor, am încercat să păstrăm un echilibru.

Rebeca, tu eşti la vârsta la care ai un prieten. Despărţirea părinţilor tăi ţi-a schimbat percepţia asupra iubirii?

Rebeca: Nu, deloc.

Mai crezi că poate exista o uniune pe viaţă?

Rebeca: Sunt convinsă că poate exista, dar depinde de ambii parteneri. Până la urmă, de ce n-ar fi?

La 17 ani, ştii în linii mari ce vrei de la viaţă?

Rebeca: Momentan, mă concentrez asupra facultăţii şi, pentru că sunt la Şcoala Americană, cel mai probabil voi face o facultate în Statele Unite sau în Anglia.

Da, Rebeca a fost în toamnă la Londra cu tatăl ei să vadă oferta universitară de acolo, iar în vară va merge cu noi să vadă şi universităţile din America, pentru a decide până la sfârşitul anului pentru ce facultate optează.

Amândouă sunt la Şcoala Americană. N-o să-ţi fie greu când vor pleca în străinătate?

Rebeca: Păi, o luăm cu noi.

O să te duci?

Rita: Sigur.

Normal că vine, că va fi impresarul meu.

Deci viaţa ta e programată pentru următorii 20 de ani, cel puţin.

Rita: Vezi? Şi ce bine!

Eu o să fac tot ce trebuie ca ele să ajungă acolo unde vor.

Dar, în afară de planurile pentru viitor, vorbeşti cu ele şi despre băieţi?

Rita: Da, mai povestim, sfaturi le dau doar dacă e nevoie. Dar n-a fost nevoie până acum, poate pentru că n-a venit încă perioada. Ele sunt momentan concentrate pe şcoală, deocamdată e linişte.

Dar la tine câtă linişte sufletească e? Cum stai cu iubirea?

Rita:

Nu iubirea e liniştea sufletească. Am căutat şi eu himere de-asta mult timp. Liniştea sufletească e starea dinăuntrul tău, dar asta nu înseamnă că nu sunt iubită şi din afara mea.

M-aduc aminte că ai spus odată că vei slăbi când te vei reîndrăgosti.

Rita: Da. Şi m-am îndrăgostit de mine.

După cât timp?

Rita: Ooo, mult mi-a luat! 40 de ani!

De ce aşa de mult?

Rita: Pentru că aşa suntem noi, oamenii. Niciodată nu suntem mulţumiţi, nu vedem lucruri frumoase la noi sau în jurul nostru, ne concentrăm întotdeauna pe negativ. Cu toate că eu am fost şi sunt o persoană extrem de pozitivă. Eu nu m-am schimbat foarte mult, am schimbat doar liniştea dinăuntrul meu şi percepţia pe care o am asupra mea şi asupra lumii. Eu am avut mereu încredere în ajutoarele mele divine şi am simţit tot timpul că am o protecţie şi un noroc, datorită acestei comunicări ale mele cu divinitatea.

Asta ţi-a dat forţă să treci şi peste decesul mamei tale.

Rita: Noi tocmai i-am făcut pomană mamei de trei luni, iar tata are nevoie de toată forţa şi tot echilibrul meu, şi atunci încerc să mă redresez. În general, ceea ce e înăuntru nostru îi afectează foarte puternic pe cei din jur, prin ce emitem şi pe ce nivel de vibraţie transmitem. Iar eu am plâns două luni şi, culmea, de data asta, organismul meu a reacţionat altfel. Am slăbit 17 kilograme, după moartea mamei mele. Şapte, doar în primele trei zile!

Asta că toată lumea voia să ştie „dieta minune“.

Rita: Nu e vorba de-o dietă. Pe mine mă deranja că în fiecare săptămână, ba un ziar, ba altul, descoperea că m-am îngrăşat. Acum descoperă că am slăbit. Dar eu aş vrea să descopere faptul că eu, şi cu multe kilograme în plus şi fără ele, sunt tot eu şi că sunt un om frumos pentru că am un suflet frumos, nu pentru că am doar un corp frumos. Şi nu sunt ipocrită, că şi eu mă uit în oglindă, doar cu asta m-am ocupat toată viaţa. Dar lumea a crezut că am suferit şi că m-am băgat cu capul în frigider. Nimic mai greşit!

Când ţi-e foarte greu, ca acum, de unde îţi tragi energia?

Rita: Copiii mei au fost sprijinul meu întotdeauna. Când a murit mama, copiii mei au făcut şedinţă cu mine şi fac în fiecare zi.

Aşa cum şi eu am fost sprijin pentru alţii, e normal să primesc şi eu sprijin din partea altora.

Ce crezi că lipseşte din ecuaţia fericirii tale?

Rita: Cred că lipseşte faptul că încă mă străduiesc şi nu-mi vine tocmai natural ca ceea ce gândesc, ce spun şi ce fac să fie pe aceeaşi linie.

Ar trebui să fii un călugăr tibetan, în cazul ăsta.

Rita: Nu, nu trebuie să fii un călugăr. Adevărata luptă se dă afară, aici trebuie să vezi situaţiile şi să reacţionezi. Călugării au şi ei rolul lor, pentru că ei izolându-se şi concentrându-se pe rugăciune ne dau nouă o energie pe care noi o folosim pentru a trece peste diversele situaţii.

Energia ta la ce nivel e acum?

Rita: Energia mea e acum spre vindecare şi în creştere. De-asta nici n-am mai ţinut seminariile şi abia din martie mă reapuc de ele. Am considerat că am nevoie de această perioadă de doliu. Încă n-am ieşit nici ca haine din ea, nu pot încă... Mama avea diabet, dar îl avea de 20 de ani! Ideea e că în trei zile s-a dus totul. Aici e durerea cea mare. Eu am făcut tot ce am putut să fac, inclusiv am trimis pe cineva în Brazilia cu poza mamei mele la Jon of God, chiar când mama mea era în operaţie. Doar că ea a folosit toată energia asta pe care eu am creat-o în jurul ei ca să se desprindă de lumea asta. Eu am avut încredere că se poate produce un miracol, până în ultima clipă. Chiar şi la ziua mea, când am primit telefonul după 12 noaptea, am sperat până în ultima secundă că e ea şi că mă sună să-mi spună „La mulţi ani!“. Şi acum, eu ce-ar fi trebuit să fac? Să mă supăr pe Dumnezeu? Foarte mulţi asta fac.

Ai fost tentată să abandonezi credinţa?

Rita: Nu. O singură dată m-am supărat pe Dumnezeu când a murit prietena mea, acum 20 de ani, într-un accident de maşină, cu toată familia ei. Atunci am greşit. Când o să înţelegem că am venit pe Pământ ca la şcoală şi că toate situaţiile în care ne aflăm sunt doar examene, vom înţelegem că nu suntem singuri şi că avem ajutoare divine. Iar când vom pricepe că totul e exact aşa cum trebuie să fie şi că tot ce ni se întâmplă, oricât de tragic ar fi, e spre binele nostru, poate că o să începem să ne fie mai puţin frică de noi, de alţii şi de viitor. Pentru că frica înseamnă lipsa credinţei. Iar îngerii sunt mesagerii lui Dumnezeu. Însă nu pot interveni decât dacă le cerem ajutorul.

Voi îmbrăţişaţi ideea terapiei cu îngeri?

Rebeca: Îngerii fac parte din religia creştină, iar noi suntem creştine. Nu înţelegem atât de multe lucruri cum înţelege mama şi, pe alocuri, le vedem diferit, dar dintotdeauna am crezut în îngeri şi în Dumnezeu. Noi nu vorbim foarte mult despre asta, iar mama nu ne ţine prelegeri pe tema asta asta. Pur şi simplu, ne orientează să vedem ce e bine şi ce e rău şi ne învaţă să gândim pozitiv.

Relaţia mea cu îngerii a fost dintotdeauna, acum doar am făcut-o publică. Asta nu înseamnă că dacă am ieşit să vorbesc despre asta m-am întors în lumea mondenă. Acum apar la anumite emisiuni şi poate la câteva evenimente, unde am un aport pozitiv. Dar nu m-am întors în lumea mondenă.

Dar ai fugit de ea?

Rita: Nu. M-am retras pentru că am simţit că am nevoie de un timp al meu în care să studiez, să călătoresc şi să găsesc unele răspunsuri. E adevărat că acum am unele întrebări şi mai multe şi mai mari, dar noi învăţăm în fiecare zi, iar munca cu mine e ca un job, în fiecare zi lucrez cu mine.

Foto: Sorin Stana

Make-up : Marina Chiorean

Locaţie: Casa Vernescu