INTERVIU Roxana & Paul Gabor-Iliescu - „Cu siguranţă nu e prima dată când ne-am întâlnit“

O vacanţă de iarnă la munte a fost prilejul perfect pentru a-l cunoaşte mai bine pe soţul vedetei de televiziune, care a făcut-o să spună prima oară „Da“ la 38 de ani.

O vacanţă de iarnă la munte a fost prilejul perfect pentru a-l cunoaşte mai bine pe soţul vedetei de televiziune, care a făcut-o să spună prima oară „Da“ la 38 de ani

Am petrecut alături de ei o zi chiar înainte de Valentine’s Day, când se pregăteau să sărbătorească doi ani de iubire şi 17 de când s-au cunoscut. A trecut o jumătate de an de la căsăto¬ria lor, se poartă ca doi tineri însurăţei şi ştiu să se bucure de-o bătaie bună cu zăpadă ori de-o tură cu ATV-ul. Practic, sunt doi adulţi care au luat viaţa de la capăt şi care par că şi-au găsit, în sfârşit, calea. Că aşa trebuia să fie, că aşa le-a fost scris, cert e că această „călătorie“ a lor are o semnificaţie aparte, pe care au decriptat-o cu ajutorul maestrului spiritual Brandon Bays – femeia care a devenit celebră după ce s-a vindecat singură de o tumoare gigant şi a cărei filosofie de viaţă au îmbrăţişat-o. 

În România încă pare un act de curaj ca un bărbat să preia numele de familie al soţiei. 

Paul: Eu n-am avut altă şansă. (râde) Am mai fost o dată căsătorit şi atunci ar fi existat două doamne Gabor, datorită mie, iar asta dădea cu virgulă. Un al doilea motiv a fost că amândoi suntem cunoscuţi, în domeniile noastre, după numele de familie. Aşa că am convenit să adoptăm soluţia asta, de-a prelua fiecare numele de familie al celuilalt.

Roxana: Exista şi varianta să ne păstrăm fiecare numele. Dar unde mai exista familia? Aşa că acum suntem amândoi Gabor-Iliescu, în care se regăsesc toţi copiii noştri.

Spuneai că asta vă schimbă, cumva, şi karma. 

Se spune că atunci când o femeie preia numele soţului, la nivel energetic, se înscrie în karma familiei soţului. În cazul nostru, preluând fiecare numele celuilalt, energiile nu se întrepătrund, vin de-a valma.

Şi iese cu scântei? 

Paul: Pentru noi, perioada de acordaj a fost una foarte laborioasă. Fiecare are personalitatea lui, iar ca să te mulezi pe nevoile şi dorinţele celuilalt e nevoie de efort.

Dar rezultatele sunt pe măsură!

Păi, pentru cineva care a aşteptat 16 ani... 

Roxana: Aproape 17 ani!

Şi ăsta e, cumva, un act de curaj, să aştepţi atâta să-i spui că-l placi sau că-l vrei lângă tine, nu? 

Da şi nu. Ultimii doi ani au venit, pentru mine, după alţi patru-cinci de educaţie în spiritualitate, ezoterism ş.a.m.d. Iar atunci când te îndepărtezi de ceea ce ştie toată lumea, eşti privit ca un sectant. De exemplu, două persoane dragi nouă ne-au întrebat din ce sectă facem parte. Au înţelegerea lor şi e clar că lumea aşa vede lucrurile. Pe de altă parte, noi ştim ce simţim, ce vedem la noi, ce vedem la alţii şi este o cu totul altă lume.

Cum ai ajuns să te intereseze astfel de lucruri? 

Un pic forţat de împrejurări, de o boală. Dar de boală ca şansă, ca semnal de alarmă asupra unor necongruenţe ale tale cu tine, care se somatizează în timp şi dau tot felul de cancere, de afecţiuni incurabile. La un moment dat, am avut o necroză la un cap femural, ceva ce a apărut din senin. N-am vrut să ajung la chirurgie şi am apelat la medicina alopată, în care aveam foarte bune conexiuni. Nici acolo n-am găsit răspunsul pe care-l căutam. În schimb, am găsit nişte răspunsuri uluitor de sim¬ple şi extrem de coerente în medicina alternativă, ceea ce se cheamă abordare holistică.

Roxana: Iar acum amândoi practicăm „Călătoria“ („The Journey“, program al terapeutei Brandon Bays, n.r.) şi de personal coach.

Drumul ăsta iniţiatic l-aţi început împreună sau v-aţi convins unul pe celălalt? 

Am început în paralel, dar ne-am întâlnit pe acelaşi drum, acum vreo trei-patru ani, pentru că ne interesau pe amândoi aceleaşi lucruri, mergeam la yoga, ne interesa aceeaşi filosofie de viaţă... Iar când a venit Brandon Bays în România, am mers împreună la seminarul ei, care a avut loc chiar de ziua mea, în 2013. Ne-a plăcut ce am văzut acolo, am făcut împreună programul de practicieni, iar acum mergem în India tot cu un program al lui Brandon Bays.

Aţi avut prieteni sau cunoştinţe care v-au privit ca pe nişte ciudaţi? 

Ne critică şi acum!

Sunt puţini cei care n-au făcut-o! Pe faţă sau mai discret.

Ţine de unde se situează fiecare, ca nivel de cunoaştere.

Tentaţia oamenilor este să pună etichete, înainte să înţeleagă despre ce e vorba. Aşa funcţionează lumea. „Eşti nebun“, „Eşti sectant“, „Eşti sub papucul ei“, „Eşti sub papucul lui“, ş.a.m.d.

În familie vă loviţi de etichete? 

E o rană care doare! Vom vorbi de ea când se va vindeca.

Credeţi şi în suflete pereche, vieţi anterioare? 

O, da!

Paul: Cu siguranţă nu e prima dată când ne-am întâlnit, la un nivel pe care nu-l putem pricepe.

Dar reîntâlnirea asta n-a complicat lucrurile? 

Ba da şi totul cu o viteză uluitoare.

Dar uite că, după atâţia ani, ceva te-a făcut să spui „Da“ pentru prima oară în viaţa ta.

Nici cu asta nu a fost atât de simplu, pentru că au existat tot felul de frici. În toţi anii ăştia, ce am văzut în jurul meu că înseamnă căsnicie nu se potrivea cu ce voiam eu în căsnicia mea. Când eram mică, într-un moment cheie al vieţii mele, mi-am promis că n-am să divorţez niciodată. Şi-atunci m-am gândit dacă nu cumva, făcând acest pas spre altar, nu intru voit într-un soi de cuşcă, aşa cum am văzut că li s-a întâmplat altora. Dar după unul dintre cele mai puternice seminarii ale lui Brandon, „No Ego“, când ne-am văzut pe amândoi dezbrăcaţi de bune şi de rele şi că ne iubim aşa cum suntem, am prins curaj. Şi-atunci am spus „Da“ din tot sufletul.

Şi ai făcut-o de trei ori, la cele trei cununii. 

Da, am făcut cununia civilă, cununia religioasă şi ceremonia lui Brandon, care era de nerefuzat. Cununia civilă am făcut-o la cazinoul din Sinaia. Căsătoria religioasă a fost oficiată de un preot care ne sfătuieşte de ceva vreme, iar la nunta noastră i-am rugat pe prietenii noştri să se îmbrace în costume populare. Iar în Olanda am fost în centrul unei „familii“ care ne acceptă şi ne iubeşte aşa cum suntem.

Sunteţi aproape de majoratul relaţiei voastre. Mai e loc de teste între voi? 

Încontinuu.

Să definim „teste“. Nu sunt teste de tipul „Hai să-l văd cum se comportă când se întâlneşte cu altă femeie“. Aia e lipsă de încredere. Între noi încrederea e totală. La noi, testele vin ca şi problemele de matematică pe care le primeam la şcoală în copilărie şi trebuia să le rezolvăm. Numai că acum le rezolvăm împreună.

Şi când sunteţi toţi patru, ce rezultat dau? 

Aoleu, acolo e mai dur.

Fetele îţi mai dau teste? 

Încontinuu, la fiecare pas. E foarte greu. Când vii din afară şi găseşti nişte copii gata crescuţi, te aştepţi ca ei să se comporte într-un anume fel. Mai ales pentru cineva ca mine, care avea standardele unui părinte de copil ajuns la 17 ani.

Fiica ta te-a supus unor astfel de teste? 

Acum câteva luni mi-a pus în faţă oglinzi extrem de dure, necruţătoare chiar.

Numai că ea ajunge la majorat, dar cele mici abia acum vor avea primele crize adolescentine. 

Sunt, într-adevăr, aspecte calde şi reci. Dar frumuseţea vârstei mai mici e că, deşi fetele te contestă cu înverşunare, vin apoi să-ţi spună tot felul de drăgălăşenii cu care te cuceresc definitiv. Şi-atunci îmi dau seama din nou cât de important e pentru copii să trăiască într-un mediu în care adulţii se iubesc, indiferent dacă sunt părinţii lor naturali sau nu. În cazul nostru, fetele au ajuns să se mândrească cu faptul că noi ne iubim.

Mai sunt, uneori, şi mici gelozii.

Mai dură e gelozia fiicei tale, cred. 

Ea e influenţată constant şi absolut parşiv. Fiica mea e un om sensibil, vrea să studieze regia, a citit tone de cărţi, a văzut milioane de filme. Dar, pe lângă asta, îmi place să cred că e şi un om inteligent şi, probabil, cândva, se va integra şi ea.

Aţi fi pregătiţi să fiţi cinci? 

De dorit, ne dorim să mai vină un copil. Dar aşteptăm o „permisiune“. Eu trebuie să-mi rezolv anumite blocaje. În trecut, am pierdut nişte sarcini, aparent din cauze inexplicabile, dar cărora le-am găsit explicaţia în cadrul seminariilor lui Brandon Bays. Până la urmă, un copil e o binecuvântare. Dar îmi place să discut despre anumite probleme atunci când ajung să le rezolv.

Călătoria în India are şi ea un rol în asta? 

Nu neapărat.

Dar vă deschide pofta să faceţi încă o cununie? 

Şi dacă am face şi o ceremonie hindusă, ce-ar fi? Cum ar fi să fim căsătoriţi în toate religiile lumii? N-ar fi nicio problemă.

Foto: Sorin Stana; Hairstyle: Damiela Toma Studio-Sinaia; Bijuterii Kabbalah by Thea Haimovitz;

Mulţumim Villa Oblique, drum Cota 1400 nr. 3A, Sinaia; Mulţumiri speciale Viorica Vasile