INTERVIU Sasha, Violeta & Marcel Pavel – „Ne-ar plăcea să ne mutăm în Canterbury“

E oraşul în care Sasha a ales să studieze managementul artistic. Din fericire pentru noi, familia Pavel va rămâne în ţară, pentru că o are de crescut pe mezina Iuvenalia, care a schimbat un pic regulile casei.

După decizia lui Sasha de-a pleca la studii în Anglia, Marcel Pavel a rămas cu o oarecare tristeţe în suflet. Aceea a părintelui care, după ce a investit ani întregi de muzică în fiul său mijlociu, trebuie să-l lase să-şi deschidă aripile spre alt orizont. Totuşi, fiul său cel mare, Richard (21), îşi continuă cu stoicism drumul în muzica clasică, studiind pianul, în timp ce Iuvenalia (3 ani şi jumătate), mezina casei, îşi demonstrează timid şi treptat talentele artistice. Poate nu va fi balerină ca mama sa, Violeta (45), şi nici cântăreaţă ca tatăl său, Marcel (57). Poate că picturile ei naive de acum vor exploda artistic ori vor rămâne la stadiul de joacă. Dar poate tocmai asta e frumuseţea vieţii: să laşi ca faptele să te surprindă.

Văd că Iuvenalia e şefa casei deja! Marcel: Da, aşa e!

Acum, mult mai puţine. În ultimul timp, am tot fost plecat. Lipseam două zile, eram acasă una, iarăşi plecam trei...

Contractele sunt ofertante, e-adevărat. La Rio de Janeiro am cântat la Gala Campionilor, cu două seri înainte de încheierea oficială a Jocurilor Olimpice. Am fost invitat de domnul Marius Vizer, preşedintele Federaţiei de Judo, un om care chiar îşi păstrează onoarea şi prietenia faţă de oamenii pe care îi cunoaşte. Noi, cel puţin, ne ştim de vreo 20 de ani şi suntem nedespărţiţi ca prieteni.

Probabil s-a creat un anumit respect...

Pot să spun că da, pentru că acopăr şi partea de clasic. A fost dorinţa mea de-o viaţă să fac acest lucru şi sunt singurul artist din România, pe segmentul pop, care a reuşit să facă un dublu album de muzică clasică.

Ambele îmi sunt cerute. Din păcate, evenimentele clasice sunt cam rare, pentru că necesită o investiţie mai mare. Dar mi-aş fi dorit ca în fiecare an să susţin un concert de Crăciun. Eu am reuşit să fac două concerte în acelaşi an, de Paşte şi de Crăciun, ceea ce a fost extraordinar. Mi-aş fi dorit să fiu o alternativă la ce se întâmplă astăzi în showbizul românesc. Dar organizatorii care fac spectacole clasice sunt un grup restrâns, greu de străpuns.

Bineînţeles! Şi cu fraţii mei – sora mea, Gina, şi cei doi fraţi, George şi Micky – , dar şi cu prietenii mei din branşă: Luminiţa Anghel, Monica Anghel, Nico, Vlad Miriţă.

Da, a apărut în viaţa noastră Iuvenalia.

Da, o surpriză pentru mine! Mi-aş fi dorit să continue pe plan artistic, pentru că a fost o investiţie de 13 ani şi pentru noi, şi pentru el. Dar el şi-a dorit ceea ce face acum şi îi respect opţiunea.

După părerea mea, destinul nu a vrut să continuu astfel, eu am considerat că trebuie să schimb ceva în viaţă şi să plec să fac ce cred eu că e bine. Am foarte mare încredere în mine şi în ce mi-am propus.

Pur şi simplu, m-am uitat pe internet la diferite şcoli, profile, m-am gândit cam ce aş vrea să fac...

Violeta: El de mic a fost cu făcutul banilor. Când avea patru ani, zicea aşa: eu o să plec în America, la Empire State Building, şi o să fac saci de bani acolo.

Acum nu, dar prin tatăl meu pot cunoaşte persoane din domeniu. Sau, poate cine ştie, o să cunosc eu pe cineva acolo.

Da.

Chiar el mi-a zis că vrea să-şi facă mâna cu mine. Deocamdată îl las să studieze, dar sunt sigur că va face treabă bună. Îi mai spun ce vreau să fac, îi dau să asculte piese noi, dar lucrul serios va începe după ce va termina facultatea.

Generaţia de tineri şi cea de copii talentaţi de acum vor fi artiştii de mâine, artiştii viitorului. Ei vor fi pe radio, pe iTunes, peste tot.

Apar copiii ăştia meteoric cu zecile, cu sutele, care sunt uşor de coordonat şi de manevrat de către producători. Producătorii au devenit, între timp, şi compozitori, dar ei nu ştiu să cânte nimic, nicio notă.

Cel nevăzător? El continuă cu muzica, are doar 12-13 ani, mama lui are grijă de traseul lui şi bine face.

Unii ar merita, dar acum n-am timp să ofer mai mult de un sfat. N-am timp de meditaţii. Unii s-au făcut profesori, dar nu toţi ştiu ce înseamnă pedagogia muzicală.

N-am fost solicitat niciodată pentru aşa ceva, dar cred că mi-ar plăcea.

Nu mă mai interesează. Eu cu Monica Anghel am fost deschizătorii calificărilor la Eurovision. Eu zic că mi-am făcut datoria faţă de ţara mea, pe care o iubesc. Anul trecut, însă, tot la Eurovision imaginea României a primit o nouă bilă neagră. Ăsta e preţul care e pus pe cultură în ţara asta.

De curând am fost în Israel, pe urmă la schi, până pe 15. Am două proiecte noi, mai neaşteptate, şi am deja 20 de concerte antamate.

E foarte frumos, totul e foarte civilizat.

Marcel: Eu şi soţia mea l-am vizitat pe Sasha acum vreo două luni şi am fost extrem de încântat de acel oraş. Este superb!

Jur că da! Ne-ar plăcea să ne mutăm în Canterbury, dar eu nu pot s-o fac, pentru că am un rost aici.

Eu m-aş fi mutat, dacă nu eram cu Iunko. Richard e mare, domnul e şi el mare şi se descurcă...

Adică: „Eu vă las, vă abandonez, că am treabă cu băiatul meu.“

Stai un pic! Sasha are mai multă nevoie de ajutor, în sensul că e greu să iei viaţa în piept şi în ceea ce priveşte menajul personal, pentru că acum trebuie să gătească, să spele, să facă curat, să calce, după o viaţă în care cineva a făcut toate astea pentru el. Într-un fel e bine, că se căleşte un pic.

Îmi mai fac paste, mai fac carne cu piure, dar se mai ajunge şi la pizza şi prostii.

Să vezi ce frumos a fost când am mers cu pachet la el şi în bagaj s-a scurs zeama de la sarmale, de a trebuit să aruncăm un geamantan nou-nouţ!

De pat! Şi de prieteni şi familie, bineînţeles.

Şi de prietena lui, Andreea, în primul rând!

De vreun an, ne-am cunoscut cu cinci luni înainte să plec.

Da.

Dar n-o trag eu, vine ea singură. De altfel, ea a fost prima care mi-a zis că ar vrea să plece la studii în străinătate, înainte ca eu să-i spun de Anglia. Şi mama ei vorbea că ar vrea s-o trimită pe Andreea în altă ţară la facultate.

Depinde de oportunităţile pe care le vom avea. Acolo sunt mai multe şanse să găsim ceva, dar sunt şi mult mai mulţi care se bat pentru ele. Aici sunt mai puţine oportunităţi, dar e mai uşor de intrat pe piaţa asta.

Da, s-a făcut un fel de transfer, dacă vrei. Acest copil a venit într-un moment neaşteptat, dar ne-a completat viaţa.

Nu ştiu dacă s-a mai nivelat, din contră, sufletul meu este şi mai mare. Există o expansiune spirituală. Uite, şi acuma... Vrei să vii la mine în braţe? Nu vrea.

Câteodată da. Pentru că o iubeşte pe mama ei mai mult decât pe mine.

Aşa se spune şi m-aş bucura să fie aşa. Relaţia tată-fiică se construieşte mai târziu.

E un copil foarte reuşit, plin de dinamică, cu personalitate foarte puternică, face numai ce-şi doreşte ea. Când n-o interesează ce îi spui se face că plouă şi-şi vede mai departe de treaba ei. Şi nu suportă să facă poze!

Are ureche muzicală, dar nu se compară cu băieţii.

Dacă ea îşi va dori să facă asta da, dacă nu nu. În schimb, pictează. Îi place foarte mult să combine culorile, e foarte interesant ceea ce face pentru vârsta ei.

Sincer, mi-ar plăcea. Nu are neapărat aptitudini, dar are postură. Numai că ea nu vrea, deocamdată. Nu vrea la cor, nu vrea la balet, nu vrea la gimnastică, nu vrea la înot. Am fost în vară la înot. Prima dată era încântată, a doua oară mai puţin, iar a treia oară nu mai avea niciun chef să meargă. Acum merge la British Council, dar şi acolo sunt singurul părinte care trebuie să intre cu copilul – ca să stea la ora de engleză! A fost trei zile la grădiniţă. Atât! Nu-i e greu să se integreze într-un cerc de copii, dar îi e greu să se desprindă de mine.

Nu aşa de pregnantă, cu ei n-a fost nicio problemă să-i duc la grădiniţă, de exemplu. Ea e altfel sau poate şi eu sunt altfel, nu ştiu. Mi-e greu să spun cum va evolua, sunt în expectativă.

La fel.

Măi, vârsta rămâne vârstă. Până în 45 de ani, încă e OK. După aceea, diferenţa de ani e prea mare.

Eu? Nicidecum!

Eu trebuie s-o mai cresc pe Iuna. Însă un părinte trebuie să ştie să lase copilul să plece. E foarte greu, dar asta e menirea unui părinte bun. Copilul nu e proprietatea ta, nu-l faci pentru tine şi să-l ţii lângă tine. Faci un copil ca să fie un om care să se poată bucura de viaţă, să ia propriile decizii şi, la rândul lui, să poată deveni părinte.

Marcel: Nici eu nu sunt pregătit, sincer, să devin bunic. Îmi doresc ca acest lucru să se întâmple mult mai târziu, pentru că vreau ca mai întâi copiii mei să fie realizaţi profesional. E-adevărat că e bine ca părinţii să fie mai tineri, mai dinamici. Dar iată că pe mine m-a prins mai... copt.

Dar sunt încă plin de dinamică.

Nu m-am gândit niciodată serios la treaba asta. Diferenţa există şi acum, dar nu-mi permit să las motoarele jos, trebuie să am grijă de ea. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos şi încă am energie!