Interviu Simona Țăranu: “Am un mariaj efervescent, dinamic, colorat”

Echipa Ok! a scos-o pe vedeta Digi24 din studiourile de știri și-a invitat-o la o plimbare pe străzile cu parfum vechi ale Bucureștiului.

Ce poate ieși atunci când te întâlnești cu una dintre cele mai frumoase prezentatoare TV de la noi, într-una dintre cele mai frumoase zone ale Capitalei? O ședință foto ca o simfonie, un cuvânt simplu și elegant cu care-a încheiat și ea rândurile de mai jos. Mi-am imaginat-o pe superba Simona Țăranu pe străzile cu parfum de altădată ale Cotroceniului și a fost ușor să-i surprindem farmecul personal în acest peisaj boem, de poezie.

“Zici că-i Monica Bellucci!”, a fost prima reacție a fotografului Sorin Stana atunci când am revăzut rezultatul shooting-ului, pe care te invităm să-l admiri în aceste pagini. Da, Simona nu doar că are ceva italienesc în ținuta ei: legătura ei cu această țară este una extrem de personală. Și dac-am ajuns la legături, băgăm mâna-n foc că n-o știați pe cea dintre știristă și Ion Creangă...

Cum te găsim profesional la început de vară? Foarte ocupată, la o primă vedere...

Simona Da, dincolo de știrile sportive, realizez interviuri la Digi24, în cadrul emisiunii „Scenă deschisă”, producție tip podcast, moderată prin rotație de către toți jurnaliștii canalului. Acest proiect a prins contur în luna aprilie, iar alături de alți colegi prezentatori și moderatori de la radio și TV, aducem în prim-plan personalități marcante ale domeniilor în care activăm, și nu numai. O emisiune de sâmbătă seara, ca între prieteni, care vine în casele telespectatorilor, asemenea unei povești. Așteptăm cu nerăbdare ziua înregistrării, iar bucuria este cu atât mai mare atunci când, prin tainele jurnalismului, scoatem la suprafață amănunte care nu au fost în atenția publicului larg până în prezent. Împărtășesc cu entuziasm că sunt mulți invitați care au acceptat provocarea și abia așteptăm să vă aducem în case poveștile lor. Deja mi-au călcat pragul Ana Maria Brânză, Cătălin Moroșanu, Larisa Iordache, Florin Bratu și Horia Tecau.

Cum te simți după 10 ani la Digi24?

Recunoscătoare. Asta simt în acest moment! Pentru șansa pe care o am, de a evolua într-un loc atât de frumos, alături de profesioniști, sub umbrela unui brand consacrat în România. Când spui televiziune, îți fuge gândul la o ascensiune rapidă, la celebritate, la paparazzi. Depinde ce cale urmezi. Eu am ales multă muncă, o ascensiune treptată, moderată, dar productivă. Mi-am dorit să învăț, să „fur” meserie, să îmi pun amprenta, să ies din zona de confort și să mă implic în cât mai multe proiecte. Uneori, nu îmi vine să cred că, de zece ani, vin în același loc (râde­). Am crescut, am evoluat și m-am maturizat alături de mulți colegi, cărora le mulțumesc pentru tot ce mi-au împărtășit. Mă bucur și pentru că lucrez într-un domeniu atât de plăcut, în care am reușit să mai cresc și asupra căruia mi-am pus amprenta. Nu simt că muncesc, nu simt acest job ca pe o obligație, ceva obositor. Uneori, petrec mai mult de opt ore la serviciu, dar când fac ceea ce îmi place, nici nu îmi dau seama când trece timpul.

Îți amintești de prima zi de muncă la acest post?

Făra nicio speranță, dar cu mult curaj. Aveam 21 de ani, ambiție și o mare dorință de a învăța. În prima zi, când am stat în fața camerei, am dat probe pentru rubrica meteo. Mi-am depus CV-ul la Digi Sport, dar, de fapt, căutau colegi pentru a forma echipa Digi24. Am avut șansa de a porni la drum odată cu lansarea unei noi televiziuni de știri în România. Îmi aduc aminte că un profesor de la facultate mi-a zis că îmi va fi mai ușor să mă acomodez și să învăț de la o echipă care se formează simultan cu mine. Dar începutul, pe cât de atrăgător și luminos pare, pe atât de greu este. Nimic din ce am făcut până atunci nu mai semăna cu noua mea rutină. Un program strict, multă muncă și odihnă puțină. Pentru rezultate cât mai bune! Nu am avut nici o zi liberă timp de trei luni. Eram încântată să țin locul colegelor, să învăț, să mă implic. Și așa am ajuns la știri, apoi am facut pasul către sport, unde am simțit că este locul meu.   

Ai absolvit facultatea de Regie de Film și TV. Ai avut vreodată legătură cu acest domeniu?

Încă de la început, profesorii puneau o presiune constructivă de a ne integra într-o echipă, la un loc de muncă din domeniu, încă din anii facultății. Atât în televiziune, cât și în cinematografie, ritmul este foarte alert. Nimeni nu are răbdare să îți îndrume pașii, să îți explice, de aceea suntem nevoiți să prindem din mers. Astfel, pe parcusul celui de-al treilea an de facultate, m-am concentrat asupra acestui aspect, am luat în serios sfaturile profesorilor și am început să îmi caut un loc de muncă. Am făcut multe ore de practică pe platourile de filmare de la Buftea, la filme, seriale și emisiuni, dar nu s-a concretizat nimic. Chiar dacă cinematografia a fost cea care m-a atras inițial, televiziunea în România este mai accesibilă, dacă ținem cont de integrare și angajare. Proiectele cinematografice au o perioadă determinată, iar eu aveam nevoie de susținere materială constantă. Îmi doream să devin independentă din punct de vedere financiar și să mai ușurez efortul părinților mei, care m-au susținut în tot ceea ce mi-am dorit, chiar dacă acest domeniu părea uneori doar un vis, ceva de neatins. Din acest motiv, mi-am îndreptat atenția către televiziune, iar după ce am ajuns la Digi24, am neglijat specializarea pentru care m-am format în studenție. Am finalizat al patrulea an de facultate în timp ce eram deja la Digi. Am fost din ce în ce mai cuprinsă de acest domeniu si m-am îndepărtat de film.

Nicio șansă să te reapropii?

Țin minte că am participat la un workshop în al doilea an de facultate, cu un director de imagine din Los Angeles, care venise în România pentru un proiect. M-am împrietenit cu acesta și pe Facebook, iar în momentul în care am postat câteva fotografii cu mine la pupitru, a rămas surprins că nu am luat drumul cinematografiei. Chiar m-a întrebat ce se întâmplă, dacă este real sau doar un rol. Nu s-a arătat foarte încântat. Cu nostalgie spun ca îmi este dor de atmosfera de pe platourile de filmare. Cum trec orele în neştire și cum se scriu povești. O astfel de echipă chiar îți devine familie, fiindcă petreci mult timp alături de ea. Este acel „ceva” care nu s-a îndeplinit încă, dar nu îmi pierd speranța. Aș spune „Da” oricărui proiect, oricât de mic. Doar să mai retrăiesc acele experiențe.

Ai vorbit anul trecut despre afecțiunea autoimună pe care ți-au descoperit-o doctorii în pandemie. Am înțeles că, prin stilul de viață adoptat, analizele ți-au ieșit acum mai bine. Boala este în regres?

Da, este în regres, dar trebuie să am răbdare. Sunt încă sub tratament și am adoptat un stil de viață echilibrat. Am redus mult zahărul, pun accent pe odihnă și sport. Cred că am făcut tot ce ține de mine. Acum aștept, iar dacă Dumnezeu are alte planuri pentru mine, le îmbrățișez, oricare ar fi acelea. O boală autoimună nu se vindecă niciodată.

Continui, deci, cu regulile alimentare stricte?

Îmi place să îl numesc un stil de viață mai sănătos. Zahar în cantități reduse, mai multe legume, peşte, vitamine și minerale pentru păr, piele, unghii și imunitate (din suplimente alimentare). Practic sport aproape zilnic (cardio, mers alert pe bandă și câteva exerciții ușoare cu ganterele) și mă odihnesc oricând cere organismul. Nu consum cafea, alcool sau tutun și nu pierd nopțile.

Spuneai că șansele de a deveni mamă sunt reduse de această afecțiune. Ești mai optimistă acum?

În acest moment, nu. Încă urmez tratamentul, așa că nici nu mă mai gândesc. Îmi place să cred că am învățat să trăiesc clipa, să nu îmi mai fac planuri. Dacă nu am așteptări, nu voi mai fi dezamagită. Speranță există, dar nu trăiesc cu gândul acesta. Nu vreau să mă mai consum pentru ceva ce nu mai ține de mine. Am depășit perioada de întrebări, neliniște, frământări. Continui să construiesc ceva frumos: să fiu împăcată cu mine, să am pace în suflet și gândul curat, iar de restul are grijă Dumnezeu.

Un sprijin important este, cu siguranță, soțul tău, Florin. Cum v-ați cunoscut voi?

Amândoi suntem din Piatra Neamț, am locuit în același cartier. Ne cunoaștem de mici, pentru că el nu putea trece neobservat. Era un copil năstruşnic, cu o personalitate puternică. Mi se părea tare nesuferit! Anii au trecut, iar copilul năzdrăvan a devenit un tânăr ambițios, educat și matur. Când am început să socializăm și să ne cunoaștem, am realizat că avem multe în comun. Aceleași ambiții, aceeași determinare, aceleași visuri. Amândoi ne doream un loc de muncă pe care să îl îndrăgim. Am vrut să ne depășim condiția, să călătorim, să creștem împreună. Și așa a fost. Ne-am împrietenit în liceu și suntem și astăzi împreună. O astfel de poveste nu se scrie ușor. Dar chiar și momentele dificile o fac mai interesantă, iar pe noi ne unesc mai mult. Contează și ce tip de protagoniști ai. Educația, maturitatea, credința și principiile își spun cuvântul. Acolo unde este dragoste și respect, intervin regulile de la sine. Fac parte din acest tot. Nu trebuie să ne atenționăm că am depășit limita, pentru că am învățat ce este deranjant pentru cel de lângă și știm unde să ne oprim.

El în ce domeniu lucrează?

Soțul meu are o firmă de consultanță financiară, după ce a activat mulți ani în domeniul bancar.

Îți aduci aminte de prima voastră întâlnire romantică?

Fiindcă locuiam în același cartier, ne-am cunoscut de când eram mici, dar am preferat să nu interacționăm, deoarece eu eram un copil liniștit, iar el opusul. Timpul a trecut și a adus cu sine schimbările specifice adolescenței. Devii mai rezervat, mai matur, iar educația își spune cuvântul. Era vară, mai exact, vacanța mare. Florin juca tenis de masă, când eu am trecut prin zonă și i-am atras atenția prin prezența mea. Îi plăcea sportul foarte mult și îi dedica timp, chiar dacă nu a făcut performanță în această direcție. Nu am zăbovit prea mult lângă masa de tenis, însă îmi aduc aminte că nu l-am recunoscut. Dar el a devenit din ce în ce mai insistent și mi-a stârnit interesul.

Ce te-a atras pe tine la el?

Am comunicat foarte bine de la început și m-a atras modul lui de a gândi. Familia lui s-a mutat în Italia înainte de Revoluție, el studia acolo și venea doar în vacanțe în România. Se putea observa cu ușurință faptul că această deschidere a contribuit într-o notă pozitivă la evoluția și mentalitatea lui. Am continuat să ținem legătura, vorbeam des, iar asta ne-a ajutat să ne cunoaștem mai bine. Îl consideram diferit, așa cum am crezut mereu că sunt și eu: o fire visătoare, ambițioasă și mânată de dorința de a-mi depăși condiția. Să am așteptări mari de la mine și să pot mai mult decât au făcut părinții mei. Îmi doream să călătoresc, să iau lumea la pas, să merg cu drag la serviciu. Inamicii mei erau plictiseala, rutina obositoare, monotonia. Iar în Florin, practic, mă vedeam pe mine. Simțeam că ne asemănăm din multe puncte de vedere. Uneori construiam visuri care, chiar dacă erau irealizabile și se hrăneau din pură imaginație (ne doream să cumpărăm un apartament în New York, la un etaj cât mai sus, de unde să admirăm întregul oraș), neavând astfel de posibilități financiare, ne făceau să ne simțim speciali, ne uneau, ne ambiționau. Poate a fost o relație clădită la început pe visuri de neatins, dar tocmai ele ne-au făcut să construim, să nu ne mulțumim cu puțin, să ne scriem propria poveste. Până acum am reușit doar să vizităm New York-ul de două ori, nu să și cumpărăm o locuință acolo (râde). Dar ne-am îndeplinit multe alte dorințe, care s-au născut în mintea noastră de adolescenți din Piatra Neamț.

Cum ai descrie mariajul vostru, în cel fel sunteți asemănători? Dar diferiți?

Efervescent, dinamic, colorat. Nu există zi în care să nu venim cu idei, să nu ne implicăm, astfel încât să nu își facă loc ce detestăm mai tare: monotonia, plictiseala. Suntem atenți la nevoile celuilalt, respectăm niște reguli nescrise și creăm amintiri. Mereu am considerat că ne asemănăm foarte tare. Ne plac călătoriile, sportul, căldura, soarele, destinațiile exotice. Amândoi iubim Italia și gastronomia acestei țări. Deși ne place să fim înconjurați de prieteni, vacanțele sunt doar despre noi doi. Punem mult accent pe timpul petrecut împreună, iar comunicarea este cheia. Drept exemplu dau cununia civilă de la Verona, în care am fost doar noi doi și am savurat din plin acest eveniment al nostru. Cununia religioasă, care a avut loc un an mai târziu, a fost organizată la mare și am avut alături doar familia și câțiva prieteni extrem de apropiați (30 de persoane). Trăim la maximum fiecare eveniment al nostru. Nu facem nimic de gura lumii sau pentru că așa se poartă. Diferența remarcabilă dintre noi: Florin nu are simțul umorului. Dar am fost eu înzestrată din plin (râde).

Este ceva italienesc în felul tău de-a fi, în look-ul tău. Ți s-a mai spus?

Involuntar. Nu spun că nu sunt o admiratoare a multor figuri emblematice din cinematografia italiană, dar nu am depus vreun efort să mă identific cu vreun personaj. Într-adevar, iubesc această țară și tot ce ține de ea. Îmi plac oamenii locului, pentru că sunt deschiși, senini, sociabili. Atunci când am devenit un cuplu, în perioada facultății, părinții mi-au permis să merg pentru prima dată în Italia, la familia lui. Am fost absorbită de această țară și nu încetează să mă surprindă.

De la cine din familia ta ai moștenit frumusețea?

Cred ca am luat de la fiecare câte ceva. Toți membrii familiei au un aspect plăcut și am fost înzestrată cu ce au ei mai frumos. Dar știu sigur de unde vine umorul! Din familia Creangă, de la Ion Creangă (râde). Tatăl străbunicii mele (stră-străbunicul meu, din partea mamei) era văr cu Ion Creangă. Străbunica mea, Eleonora Creangă, împreună cu sora ei, Maria Creangă, au rămas orfane la o vârstă fragedă și au crescut la Mânăstirea Agapia. Chiar dacă sunt multe generații și rude îndepărtate, mă mândresc cu această ramură și îmi place să cred că am primit ceva și din partea lor.

Wow, foarte interesant! De la Creangă trecem la călătorii. Ai ceva planuri interesante de vacanță pentru vara aceasta?

Culmea, încă nu. Rar mi se întâmplă, dar pandemia ne-a schimbat puțin. Nu ne mai facem planuri cu luni înainte și suntem mai spontani. Acest sfârșit de primăvară ne-a prins foarte ocupați. Traversez o perioadă aglomerată, cu proiecte, evenimente, emisiuni și mă concentrez pe latura profesională. În luna iunie o să mergem un weekend pe litoralul românesc și într-un city-break, unde vom vizita și o cramă. Atât am programat deocamdată. Iar dacă nu reușim să plecăm în America, după jumătatea lunii august, cu siguranță vom alege Italia. Poate din nou Portofino, la fel ca anul trecut. Riviera italiană, regiunea de coastă a Liguriei are un vibe aparte. De la peisajele de vis, la mâncarea specifică zonei (predomină sosul pesto), la străduţele înguste de pe coastă, pline de farmec, magazinele elegante și turiștii stilați. O simfonie!

Foto: Sorin Stana