Lavinia Petrea & Andreea Marinescu: ”Ne leagă o grămadă de coincidenţe”

Nu sunt doar două blonde frumoase cu cariere de invidiat în televiziune, ci şi prietene, mame şi soţii cu multe lucruri în comun. Una dintre ele mai are de recuperat. Să vedem la ce capitol

Par surori, dar chiar nu sunt! La­vinia Petrea (36) şi Andreea Ma­rinescu (38), cele două ştiriste blonde de la Pro TV care ne în­dulcesc dimineţile se ştiu de-o viaţă, au avut acelaşi traseu în televiziune – de la munca de teren la pupitrul ştirilor –, au parteneri de viaţă din zona judicia­ră şi sunt mămici de pici. Andreea are acasă doi băieţi, pe Vladimir (10) şi Armin (2). Iar Lavinia tocmai a revenit pe sticlă la şapte luni după ce-a născut-o pe Karin, surioara Klarei (2 ani şi ju­mătate) şi a lui Mathias (4 ani şi jumătate). Iată-i pe toţi la joacă, într-un moment în care Lavinia şi Andreea s-au întâlnit pe terenul distracţiei.

Mulţi spun că semănaţi ca două surori. Andreea Aşa e. Mulţi se uită la mine şi-mi spun Lavinia, se uită la ea şi-i spun Andreea... Lavinia Deşi suntem foarte diferite! Avem personalităţi diferite. Dar, într-adevăr, şi după atâţia ani, oamenii ne confundă. Poate datorită relaţiei de prietenie pe care o avem. Deşi suntem caractere diferite, comunicăm extraordinar, chiar şi din priviri. Şi ne şi leagă o grămadă de coincidenţe. Într-o zi ni s-a în­tâmplat să ne îmbrăcăm amândouă cu ace­laşi model de bluză – şi nici măcar nu era lu­ată de la vreun magazin cunoscut, ca să zici că erau şanse mari să fi cumpărat acelaşi lucru – şi vorbeam la telefon despre cum ne-am îmbrăcat fiecare. Când am auzit că şi ea avea acelaşi tip de bluză gri cu dungi, nu mi-a venit să cred! (râde) Andreea Am mai avut parte şi de alte co­incidenţe, poate nu atât de legate de un lucru concret, dar care au fost la fel de haioase.

→

Imaginea 1/2: 27 dsc 5084 jpg jpeg

Ambele am fost reporteri de noapte, ambele am lucrat pe secţia Eveniment şi tot aşa. Deşi poate că nu pare, eu fac anul ăsta 19 ani de Pro TV.

Şi eu vreo 17.

Răspunsul e oarecum simplu: având în vedere că noi lucram pe eveniment, ne învârteam cumva în mediul acesta al autorităţilor, justiţiei, poliţiei...

Eu sunt împreună cu soţul meu de 8 ani, iar ei sunt împreună de 6 ani. Deci, într-un timp relativ scurt, ne-am găsit sufletele pereche cam în aceeaşi zonă, în anturajul în care aveam conexiuni profesionale.

Să ştii că nu prea era de glumă cu noi! (

) Adică noi suntem de treabă, râdem, glumim, dar... o ştire când ne dai?

E-adevărat că s-a ajuns la o cafea, dar tot aşa era: „Sigur, o cafea. Dar, uite, la voi s-a întâmplat chestia asta... Ce-mi poţi spune?“. Şi toate cafe­lele se transformau în multe ştiri, până când au căpătat încredere în noi şi, din frumuşelele de la Pro, am devenit fetele de la Pro cu care merită să discuţi, le poţi suna pentru o informaţie...

Ne-am creat nişte relaţii şi nişte sur­se implicit, dar şi nişte prietenii în timp cu niş­te oameni care şi-au dat seama că suntem mult mai mult decât două blonde drăguţe. Şi adevărul e că atunci când şi eu, şi Andreea ne-am apucat de meseria asta, aveam nişte feţe de copile de li­ceu. Dar, pentru că ne-am făcut treaba la modul cel mai serios, eu nu m-am simţit niciodată jignită sau hărţuită în vreun fel ori luată peste picior. Iar eu am lucrat şi la redacţia de sport o vreme, unde interacţionam toată ziua cu fotbalişti, finanţatori, dar nici acolo n-au fost apropouri nelalocul lor.

Depinde foarte mult de atitudinea pe care o ai.

Da, e adevărat, sunt lumi foarte diferite. Eu, de exemplu, de când am copii, citesc sau mă uit cu greu la ştiri despre copii care au păţit ceva. Însă încerc să nu trec prin filtrul meu ştirile de genul acesta. De restul ştirilor negative am învă­ţat să mă detaşez, dar cu timpul.

Aşa e, dar m-am simţit foarte pregătită să revin. De data asta am avut lejeritatea de-a alege mo­mentul reîntoarcerii mele, pentru că atunci când am născut-o pe Klara, de exemplu, a trebuit să mă întorc foarte repede la serviciu, pentru că...

...trebuia să nasc eu!

Deci vezi, încă o coincidenţă, că am rămas însărcinate cam în aceeaşi perioadă.

Nu! (

) Dar ştii că toată lumea mă întreabă asta? Inclusiv şefii m-au întrebat: „Şi tu, al trei­lea?“. Pentru că noi am tot făcut copii, când una, când cealaltă – însă niciodată amândouă în ace­laşi timp!

Deci ar fi loc de o fată, nu? (

) Nu, deocam­dată suntem foarte fericiţi în formula asta de pa­tru. Acum nu ştiu, dacă s-ar întâmpla…

Nu am timp să simt lipsă de nimic. Ei sunt tot universul meu, e bine în formula asta, e drăguţ să fiu mamă de băieţi.

Vladimir a fost numele care mi-a inspirat forţă, putere, încredere şi aşa este şi el ca fire. Iar Armin a fost numele ales de soţul meu, chiar în ziua în care s-a născut cel mic.

La noi, numele copiilor au rezonanţe nemţeşti, pentru că soţul meu are rădăcini nem­ţeşti, din partea tatălui. Când am propus numele de Mathias, eu n-am ştiut că aşa îl chema şi pe străbunicul lui. După care, vrând ca toţi copiii să aibă nume din acelaşi registru, ne-am gândit la Klara şi Karin.

La mine, e greu când fiecare are, în acelaşi timp, o problemă şi când simt că nu le-am acor­dat atenţie în aceeaşi măsură sau în funcţie de nevoile fiecăruia. Jonglez câteodată cu atenţia, uneori mai trebuie s-o las pe Karin, ca să mă ocup mai mult de Klara şi Mathias...

Da, la câte doi ani diferenţă. De-asta Klara şi Mathias sunt foarte apropiaţi, merg împreună la grădiniţă. Când o să meargă în picioare, Ka­rin o să meargă şi ea la grădiniţă.

Mai faci unul?

Nu!

Şi dacă aş vrea, din punct de vedere medical, nu aş mai fi în siguranţă şi nu aş risca pentru nimic sănătatea mea.

Da, băieţii mei au venit pe lume la diferenţă foarte mare şi atunci timpul meu se împarte între şcoala lui Vladimir şi orele petre­cute cu Armin. Dar, din fericire, la noi progra­mul e destul de bine îmbinat. În momentul în care plec de la muncă, îl iau pe Vladimir de la şcoală, petrecem vreo oră şi jumătate în parc, timp în care cel mic stă cu bunicile. Ajung apoi acasă, mă joc cu cel mic o jumătate de oră, amândoi băieţii mănâncă în acelaşi timp, apoi Armin se culcă şi am timp vreo două-trei ore să le petrec cu Vladimir. Şi când se trezeşte Ar­min, ne mai jucăm o oră, iar seara este o joacă generală, când eu sunt moartă de oboseală, iar ei sunt ca şi cum abia s-au trezit.

Vladimir este foarte înţelegător, dar îşi cere şi dreptul la atenţie. Mai îmi spune: „Mama, vino până la mine în cameră, că avem ceva de vorbit sau de făcut“. Şi, la fel, îi respect şi dreptul la intimitate. Adică sunt zile în care îmi spune: „Azi nu am chef să mă joc cu Ar­min“. Şi îl las în pace.

Acum nu, pentru că suntem pe „fus orar“ diferit.

Înainte să avem copii, mai ieşeam amândouă. Dar când au apărut şi familiile, iar programul nostru de la ştiri a fost împărţit o săptămână ea, o săptămână eu, n-am mai avut cum. Suntem ca luna cu soarele.

La mine, în timpul zilei se întâmplă lucrul ăsta, când cei mari sunt la grădiniţă, iar Karin doarme. Eu i-am integrat în colec­tivitate destul de repede, tocmai pentru a-mi permite luxul de-a avea timp şi pentru mine. Karin are trei reprize de somn pe zi, când pot să fac şi lucruri pentru mine.

Eu am parte de momentul meu di­mineaţa. Mă trezesc la 03:20 şi, până la ora 06:00, când începe matinalul de ştiri, am timp doar pentru mine. Este foarte plăcut pentru că, la nicio oră din zi şi din noapte, n-o să auzi atât de frumos cum cântă păsările cum le aud eu la ora aia. Este superb! E foarte multă liniş­te şi acum, că e primăvară, sunt foarte multe păsărele...

E aerul ăla rece de dimineaţă...

Da, şi mirosul ăla de cafea care îţi in­tră prin toţi porii!

Dar aşa e!

E liniştea aia perfectă, când toată lumea doarme. E drept că nu ţi se pare prea amuzant ca, atunci când toată lumea doarme, tu să te trezeşti, să te îmbraci şi să pleci. Dar momentul ăla care e doar al tău, când realizezi  că ai o meserie care îţi place, o familie care doarme liniştită, copii care zâmbesc frumos în somn, un soţ care te iubeşte, oamenii din jurul tău sunt sănătoşi… Ce-ţi poţi dori mai mult?

Pe la 00.00.

Pe mine mă stresa gândul că trebuie să mă culc la o anumită oră, ca să am un anu­mit număr de ore de somn pe noapte. La înce­put, mă străduiam să adorm la 22.30. Dar după ce am devenit mamă, după ce culcam copiii, orele alea de linişte petrecute cu soţul meu, când ne uitam la vreun film, erau de aur. Şi nu voiam să mă privez de asta, doar ca să mă duc să mă culc. Important e să mă trezesc!

Mă trezesc şi, dacă mă simt obosită, mai pot recupera în timpul zilei, când dorm cei mici. Sau în vacanţă – uite, acum, în sfârşit o să re­uşim să plecăm şi noi prima oară de când o avem pe Karin, doar noi doi.

Da, chiar o să fugim. Soţul meu încă nu mi-a spus destinaţia, ca să fie o surpriză. Mă simt foarte răsfăţată!

Toţi mă răsfaţă! Armin are momen­tele lui de afecţiune, când vine la îmbrăţişat şi ne pupăm. Vladimir îmi spune foarte des că mă iubeşte şi că sunt o mamă bună. Băieţii sunt minunaţi şi de-aia mamele de băieţi sunt altfel, sunt extrem de afectuoase. Băieţii mici sunt lipiţi de mamele lor!

Iar eu, care am şi fată, pot să confirm că aşa e. Mathias mă pupă întruna, îmi spune ce frumoasă sunt, în schimb Klara e mult mai rece.

N-am nicio problemă cu asta. Îmi do­resc foarte mult să am nişte băieţi care să se comporte frumos cu fetele din viaţa lor.

Eu mă tem pentru copiii mei să nu ajungă să trăiască într-o lume cenzurată, con­dusă de principii în care eu nu cred, o lume lipsită de modele adevărate. Ţara noastră are nevoie de modele.

Cel mai frică cred că mi-ar fi pentru ei dacă aş şti că nu mai există speranţă. Însă eu cred foarte tare în ei şi sunt convinsă că ne vor asigura un viitor frumos. Chiar dacă acum trăim nişte tuşe mai negre, oamenii de azi nu vor mai fi, la un moment dat, şi cei care ne vor reprezenta sunt ei. Iar de ei ne ocupăm noi, ne străduim să-i învăţăm principii, să vadă lucru­rile prin propriile lor perspective, să încerce să facă tot ce pot mai bun – nu tot ce iese mai repede şi prin metode incorecte. Ei trebuie să crească frumos, drept, să aibă o imagine de ansamblu, să-şi dorească să facă lucruri, să rezolve problemele cu idei corecte. Eu nu m-am gândit niciodată că n-o să reuşim în demersul ăsta şi c-o să avem un plan de rezervă.

Eu în fiecare zi realizez ce responsabili­tate uriaşă am, pentru că eu sunt universul lor, eu sunt primul model pentru ei.

Da, primul model suntem noi, iar ei se ghidează după felul în care noi acţionăm.

Măi, poate ştiţi voi ceva… (

) Nu se ştie, dar dacă e să se întâmple, voi veţi afla primii.

Zi-mi şi mie, mami!

Auzi, să facem o surioară!

Nu mai vreau!

E un rol foarte important, tu ştii deja asta.

Daaa...

Foto: Sorin Stana; Make-up Cristina Vasilescu, Alexandra Cristea/Ciftci Elena Salon; stilist: Madena; Vestimentaţie: Zadig&Voltaire, Tory Burch/Magazin Sport-Couture, Aldo, Ted Baker/Magazin Collective, Pandora, Next, Marks&Spencer, Reserved Kids; Locaţie: Mulţumim Hotel Lido By Phoenicia, Bd. Ghe. Magheru Nr. 5-7, Bucureşti.