Leonard Miron: „Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Miguel acum 20 de ani!“

De departe, din localitatea Reading, de lângă Londra, fostul prezentator de televiziune a acceptat să dea cărţile pe faţă şi să vorbească despre viaţa lui privată.

De departe, din localitatea Reading, de lângă Londra, fostul prezentator de televiziune a acceptat să dea cărţile pe faţă şi să vorbească despre viaţa lui privată.

E acelaşi om volubil şi plin de veselie pe care-l şti­am din TVR. E genul care te acaparează cu po­veştile lui şi care a înţeles că nu mai are nimic de ascuns. Şi nici de ce să se ascundă. De când a părăsit România, viaţa lui a luat o turnură intere­santă. A fost un timp prin Egipt, unde a lucrat pentru „Disco­very“, apoi s-a mutat în Anglia. Şi-a luat doctoratul, dar acum e din nou student şi vrea să se specializeze în leadership şi ma­nagementul comunicării. Când a ajuns la Londra, s-a angajat la British Airways, unde a devenit şeful stewarzilor, iar acum lucrează pentru renumita bancă londoneză Barclay’s.

Între timp, a publicat împreună cu partenerul său, Miguel, un curs de engleză pentru începători, „Paşaport pentru Eu­ropa“, iar acum pregăteşte editarea unei cărţi de ficţiune, „10 decolări, 0 aterizări“, inspirată din cariera de însoţitor de zbor. În plus, predă voluntar cursuri în cadrul unui program creat pentru tinerii defavorizaţi. De unde atâta energie? Probabil din felul său de-a fi, mereu ambiţios, ori poate dintr-un con­curs pe care-l are cu el însuşi. Ori poate din liniştea pe care i-o dă relaţia de cuplu cu un om care i-a stat alături în ultimii 10 ani şi care i-a schimbat definitoriu viaţa.

Eşti într-un moment fericit al vieţii tale?

Leonard Miron Da, sunt într-o perioadă extrem de fericită. Am ajuns să fiu mulţumit de ceea ce am şi pe plan profesional şi pe plan personal.

Ce-ţi lipseşte să fii pe deplin fericit?

Nimic. A, ba da... poate că mi-ar plăcea să împart toate îm­plinirile prezente cu mama... O facem, oricum, de mai multe ori pe săptămână la telefon. Şi, când vin la Piteşti, cam o dată la doua-trei luni, stăm ore în şir de vorbă. Mi-ar plăcea să fie aici şi să mă ajute, să mă cicălească, să mă asculte în regim 24/24, 7/7. (râde)

Am înţeles că te-ai logodit. E adevărat?

Povestea asta cu logodna şi căsătoria sunt două invenţii ge­niale ale unor scribi de doi lei. „Vestea“, „ştirea bombă“, „cu­tremurul de pe Facebook“ ne-a amuzat şi pe mine, şi pe par­tenerul meu, dar am fost traşi de ureche de prietenii noştri, care chiar nu şi-ar fi imaginat că am putut avea o „mare nuntă albă într-o locaţie exclusivistă din Scoţia“, fără să îi invităm.

Ai fi pregătit să mergi la altar?

Asta chiar e o întrebare dificilă, şi asta dintr-un punct cât se poate de „tehnic“. Eu sunt ortodox, Miguel e catolic, aşa că drumul la altar ar ridica probleme de procedură. Serios vor­bind, nu ne-am gândit niciodată la aşa ceva, din multe motive, chiar dacă o oficializare ar avea beneficiile ei legale. Până la urmă, e o formalitate, care nu e trecută pe lista mea de prio­rităţi. Aşa că prietenii din ţară să stea liniştiţi. Când va fi să fie, o să-i anunţăm din timp şi probabil o vom face pe un vas de croazieră – ultima mea pasiune de vacanţă. (râde)

Dar în postura de tată te-ai visat vreodată?

Ei, aici ai atins un punct… nevralgic. Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva. Împlinind anul ăsta 43 de ani, undeva prin aprilie, am primit de la fondul de pensii private la care particip o scrisoare în care, pe lângă actualizarea contului, se menţiona, pentru prima dată în ultimii 10 ani, şi data pensio­nării: 10 aprilie 2035. Şi am intrat în panică. Mi-am dat seama că, oricât de mult am încerca să ne umplem viaţa cu nimicuri, timpul nu poate fi controlat. Evident că mi-ar plăcea să fiu tată, însă este o responsabilitate pe care, cel puţin deocamda­tă, nu sunt pregătit să mi-o asum.

Cum priveşte familia ta relaţia cu Miguel?

Mama e un om minunat, căreia îi datorez absolut toţi paşii pe care i-am făcut în ultimii… 43 de ani. Chiar dacă uneori nu e de-acord cu deciziile mele, până la urmă, în balanţă atârnă mai greu firul ăsta invizibil care leagă mama de fiul său. Une­ori, mai ales în momentele în care gura lumii depăşeşte limita bunului simţ, e mai dificil, şi trebuie să-mi asum rolul de in­terfaţă, dar situaţiile astea sunt destul de rare şi, în rest, totul e aşa cum ar trebui să fie: respect, toleranţă, grijă ş.a.m.d.

Cât de greu îţi este să-ţi păstrezi viaţa intimă departe de ochii presei?

În cazul „marelui scandal al senzaţionalei dezvăluiri...etc... etc“ în care am fost implicat în octombrie, un personaj mă­runt, pe care-l consideram „amic“ de Facebook, a decis să pu­blice nişte fotografii pe care le descărcase de pe site-ul meu. Fotografiile existau de luni bune acolo, fuseseră văzute de mai toată lumea şi erau departe de-a fi „secrete“ ori „de scandal“. În ceea ce mă priveşte, am ştiut întotdeauna ce poate fi share-uit şi ce nu din viaţa mea. Şi crede-mă că sunt lucruri mult mai „de scandal“ care ar fi putut fi făcute publice. (

)

Acesta a fost şi unul dintre motivele care te-au determinat să te muţi din România?

A, nu, nici gând! Am vrut să accept provocarea de-a filma doi ani în Egipt, apoi am vrut să văd dacă sunt capabil să mă bat cu o diplomă de doctorat, să-mi împlinesc visul de-a zbu­ra... Ce-i drept, acum am realizat că unul dintre avantajele mentalităţii britanice este dezinteresul politicos faţă de viaţa personală. Colegii de serviciu şi şefii sunt interesaţi de ceea ce pot să fac pentru companie, şi nu de cine-mi serveşte micul dejun duminica în pat, iar prietenii şi vecinii sunt interesaţi de cine sunt, nu de ceea ce sunt. Cred că noi, românii, consu­măm prea multă energie uitându-ne în curtea vecinului.

Ai început cu medicina, ai continuat cu televiziunea, a urmat apoi o companie aeriană şi acum lucrezi la o bancă. Ce te-a făcut să schimbi mereu macazul?

Îmi place să distrug echilibrul monoton al rutinei, niciodată nu m-am mulţumit cu un loc călduţ şi o plăpumioară medio­cră. Cred că am dezvoltat o pasiune şi totodată o dependenţă pentru provocare şi schimbare. Îmi place senzaţia de-a lua totul de la capăt. Nu e uşor. Acum învăţ o mulţime de lucruri despre produsele şi serviciile bancare, dar am o echipă feno­menală care mă ajută grozav.

Ce ai mai experimenta, după Barclays?

Teoretic, ar trebui să mă opresc, practic însă... nu ştiu. M-am apucat acum trei ani să studiez la Open University pentru o diplomă în leadership şi management. Acum, de când cu ban­ca, şefii s-au gândit să mă trimită la anul, la o specializare pen­tru a deveni „personal banker“. Rămâne să vedem...

Revenind la pasiunea pentru zbor, cât de aerian eşti?

Sunt cu capul în nori, dar cu picioarele bine ancorate pe pământ. Miguel e un tip extrem de cerebral, calculat şi con­servator şi tocmai de aceea ne înţelegem atât de bine de 10 ani încoace. De câte ori o iau razna, are el grijă să mă readucă pe traseul normal.

Acum, de când locuieşti în Marea Britanie, simţi că ai devenit un pic englez?

Nu! Absolut de loc... Sunt 100% român, chiar dacă la anul, în februarie, o să primesc cetăţenia britanică. Chiar dacă vorbesc rar româneşte şi visez în engleză, încă înjur în româneşte, miros uneori a ceapă, îmi place ciorba de burtă şi mă laud peste tot cu faptul că m-am născut la Galaţi, am crescut în Piteşti şi am lucrat în Bucureşti.

Care-i locul tău preferat din Marea Britanie?

Scoţia! E o ţară fantastică, cu nişte oameni mi­nunaţi, sinceri şi prietenoşi, care-mi aduc aminte de ardelenii noştri. Singurul lucru care le lipseşte este pălinca. Şi, să fiu sincer, aş da orice vacanţă în nu ştiu ce insulă exotică pentru un weekend în Edinburgh. Cred că, pe locul doi, ar fi Oxford, cu străzile şi clădirile pline de farmec şi vibraţie stu­denţească, iar mai apoi parcul de lângă casa mea din Reading... liniştit, verde şi cu lebede.

Cu ce-ţi umpli timpul liber?

De obicei, în timpul săptămânii, când vin de la bancă, am timp să citesc puţin pentru examenele de la Open University, să gătesc – o mare pasiune a mea, să mă joc cu Tooki şi Cipi (purceluşii mei de Guineea) şi încerc să nu ratez niciun episod din „Family Guy“. Sâmbetele le dedic acţiunilor de ca­ritate şi mai scriu câte ceva la cartea pe care sper să o termin în ianuarie. Duminicile aparţin 100% lui Miguel... deşi, uneori, procentajul se modifi­că. Ne place să ne plimbăm în fiecare seară timp de o oră, după cină, ca să nu mă simt vinovat că plătesc degeaba abonamentul la sală. (

) Mai fugim, uneori, în Spania. Avem un apartament în Madrid, oraşul de care sunt îndrăgostit necondi­ţionat. Pe urmă, cea mai recentă şi mare pasiune este vacanţa pe vase de croazieră. Am început anul trecut, în noiembrie, şi până acum am bifat cinci itinerarii. Abia aştept să vină 4 decembrie, când am reuşit să ne rezervăm un penthouse pe celebrul vas de croazieră Queen Mary 2. O să navigăm în jurul insulelor Canare şi coastei portugheze, dar inedit e stilul de la bordul vasului, similar luxului de pe Titanic: un cod vestimentar extrem de strict, cu seri tematice, afternoon tea 100% britanic, lecţii de dans de societate, singurul planetariu plutitor, unicul serviciu de 6 stele pe vasele de croazieră... Se spune că, dacă ai o cabină ca a noastră, de ran­gul „Queens Grill 3“, îi poţi cere bucătarului-şef, cu 24 de ore înainte, să-ţi gătească orice. Mă gândeam să-l testez cu bulz şi tochitură. (

)

Ce deteşti şi ce-ţi place la britanici?

Îmi place corectitudinea şi interesul pentru ceea ce ai tu de oferit, partea plină a paharului. Ştiu să îţi ofere o şansă şi spaţiu să te dezvolţi. În schimb, englezii sunt destul de greu de abordat ca prieteni. E greu să le câştigi încrederea, dar dacă reuşeşti, îi ai prieteni pe viaţă. Şi îi am ca exemplu pe prietenii mei de aici. Britanicii sunt impulsivi, au sindromul „insular“ şi, când au şansa să-şi facă de cap, nu prea ştiu de limite. Dar măcar îşi cer scuze a doua zi. A, şi încă ceva: nu prea stau bine la capitolul limbi străine!

De ce anume ţi-e dor, când te gândeşti la România?

De mama, de apartamentul meu de lângă pă­durea Trivale din Piteşti, de mămăliga cu brânză şi smântână, de echipa mea din TVR, de prietenii dragi de acasă. Noroc, însă, că pot să-mi alin dorul destul de des, după un zbor de trei ore către casă.

Ce ai schimba în mod semnificativ la viaţa ta de-acum?

Nu m-am gândit. Cred că sunt prea preocupat să-mi traiesc prezentul, decât să încerc să schimb ceva. Dacă aş putea să schimb ceva, cred că mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Miguel acum 20 de ani, nu acum 10. Dar aşa cum spune el, totul se întâmplă cu un motiv în viaţă. Şi cred că mi-ar plăcea să o conving pe mama să vină să stea cu noi. Dar nu se poate dezlipi de vecinii şi de prietenii ei.

Te consideri un om curajos ori controversat?

Curajos, nu. Mi-e încă frică de păianjeni şi în­tuneric. Şi de înălţime. Curios, nu? Dar cred că fiecare are în el o doză de „superman“. Depinde de scop, locaţie şi motiv. Ia leagă-te tu de mama sau de capacităţile mele profesionale şi să vezi ce curajos sunt! Controversat, nu ştiu ce să spun... Depinde de sistemul de referinţă. Îmi place car­nea şi asta poate declanşa controverse cu vege­tarienii, îmi place să fumez şi asta îi scandalizează pe colegii de la medicină, am o relaţie minunată cu un partener de acelaşi sex şi asta deranjează pe… Chiar aşa, pe cine deranjează? Că nu prea îmi dau seama cui îi pasă de ce fac eu între pa­tru pereţi. Şi dacă asta e o controversă, „afecta­ţii“ în cauză pot utiliza din plin butonul „erase“.

Cum te vezi peste 20 de ani?

Cu mai multe riduri, mai multe kilograme şi cu acelaşi optimism, poftă de viaţă şi prieteni.