Liana Stanciu şi Mihai Georgescu - „Trenul vieţii noastre a fost un expres“
Când nu-şi transpun sentimentele pe portativ sau pe undele radio, cei doi trăiesc emoţiile unei a doua copilării, alături de fetiţa lor, Teodora
Când nu-şi transpun sentimentele pe portativ sau pe undele radio, cei doi trăiesc emoţiile unei a doua copilării, alături de fetiţa lor, Teodora Eram obişnuită să-i aud vocea la radio, la Magic FM, în timp ce mergeam spre serviciu. Acum, era în faţa mea, împreună cu soţul ei, Mihai (cunoscut drept Miţă de la Bere Gratis), şi, cu acelaşi timbru, vorbea vesel despre cea mai mare minune din viaţa lor: micuţa Teodora (5). Ascultându-le întâmplările, povestite cu savoare la o cafea, Liana (39) şi Mihai (31) mi-au părut un cuplu solid, trecut prin focurile vieţii, care, la trei ani după încercările la care a fost supusă Teodora, a putut să ia fiecare zi ca pe o promisiune a unei vieţi mai bune. De la fiica lor au deprins bucuria de-a trăi, dar şi de-a le oferi altora o şansă la fericire, prin intermediul fundaţiei „Salvaţi-vă îngerii“, un proiect menit să ajute la extinderea Spitalului de copii Marie Curie din Bucureşti.
Am fost impresionată de felul în care Germania a tratat fiecare cântec ca pe un spectacol în sine. A fost uluitor ca regie, imagini, lumini, animaţii pe ecran. După mine, a fost spectaculos. Singurul lucru nou pentru mine a fost că, în zilele cu semifinalele şi cu finala, când am prezentat concursul în direct la TVR, n-am fost acasă s-o adorm pe Teodora. Eu n-am lipsit niciodată de lângă ea până acum, iar ea a făcut o obişnuinţă din a adormi cu mâna în părul meu.
Dragostea nu poate să dăuneze. Problema e că eu n-am lipsit niciodată de lângă ea. Oriunde am fost, am fugit repede la ea. Iar dacă am fost plecată, am luat-o cu mine. Bine, au fost şi lunile alea în care am stat una lângă alta non-stop. Pe de altă parte, eu şi Mihai suntem doi oameni extrem de agitaţi, care nu au ajutor în creşterea ei. Părinţii mei sunt oameni în vârstă, cât despre Mihai – unul dintre părinţii lui e în vârstă, iar altul e în America. Eu o las două ceasuri cu bona şi atât. În rest, de oriunde sunt, fug la ea.
Nu, n-am avut când. Soacra mea ne cheamă constant şi ar fi foarte fericită să mergem acolo, dar nu avem timp. N-am avut niciodată o vacanţă mai lungă de o săptămână. Şi, de-obicei, nu se brodeşte peste programul lui Mihai. Stăm trei zile împreună, mai pleacă el pe la o cântare, eu mă întorc cu copilul...
M-aş duce la Sighişoara sau pe malul unui lac, undeva unde să mă pot odihni, să pot citi, să fac trăsnăi, să joc tenis, să învăţ să schiez, să mă dau cu rolele, să-mi rup genunchii… Şi-acum am două servicii, la care mă duc toată săptămâna, iar în weekend e spitalul (n.r. Marie Curie), care e al treilea job. Nu e săptămână să nu fac ceva pentru ei. Mă duc la spital, la diverse întâlniri pentru spital, la fundaţie, la avocaţi…
Nu mereu. Şi ce? Dar dacă vrei să mergem în Marie Curie şi să facem o paralelă între cum arată azi şi cum era în 2000, o să vezi că a meritat fiecare neuron.
Mihai, am aflat că ai avut un concert la Galaţi şi că banii încasaţi au mers spre o cauză caritabilă.
Nu. Banii încasaţi se duc la organizatorii evenimentului. Ei fac câte un concert caritabil cam o dată la două săptămâni. Se numeşte „Masa Rotundă“. Galaţiul se mişcă repede. Bucureştiul e sătul de evenimente de genul ăsta.
Acum se strâng din ce în ce mai greu bani pentru cineva, pentru că sunt foarte multe cazuri. Sunt probleme cu bolnavii, cu câinii fără stăpân, cu copiii părăsiţi…
M-am gândit şi la asta.
Au fost cazuri care ne-au impresionat. Dar legislaţia din România e dificilă şi te face să renunţi la chestiile astea.
Avem experienţa a două acvarii de care eu aveam grijă, iar Toto (n.r. Teodora) nu mişca un degeţel. Şi ea îşi doreşte un căţel şi, probabil că atunci când va fi suficient de mare, îl va primi.
Da, şi este solidară cu ea. Îşi donează jucăriile...
Vine şi-mi arată:
.
E ca un om mare. A fost la o emisiune de-ale lui Măruţă şi i-a spus lui Cătălin:
. Ea trebuie tratată ca un adult. Bine, un adult mai mic, un omuleţ, dar toţi copiii sunt aşa.
Profesional, am ajuns unde am dorit, iar din punct de vedere uman acolo unde ne-a hărăzit Dumnezeu.
Pentru noi totul e expres, deci şi trenul vieţii noastre a fost un expres, un intercity sau, mai curând, unul d-ăla japonez. Odată mi-a spus cineva că eu sunt ca un tren care porneşte foarte greu, dar şi când porneşte, foarte greu îl opreşti. Asta e forţa familiei noastre.
citiţi mai multe în noul număr al revistei
foto: Bogdan Botofei