Lucian Viziru: „Sunt dezamăgit de România“

Cântăreţul vorbeşte, în premieră, despre plecarea definitivă din ţară împreună cu familia şi despre un nou început, în Germania. În urmă cu 13 ani, Lucian a ales „Gaz pe Foc“ în defavoarea pasiunii pentru tenis, pasiune care avea să-l macine, însă, lent, în tot acest timp în care celebritatea îl amăgea ca o amantă

Cântăreţul vorbeşte, în premieră, despre plecarea definitivă din ţară împreună cu familia şi despre un nou început, în Germania.

În urmă cu 13 ani, Lucian a ales „Gaz pe Foc“ în defavoarea pasiunii pentru tenis, pasiune care avea să-l macine, însă, lent, în tot acest timp în care celebritatea îl amăgea ca o amantă perfidă. Regretul acestei alegeri, mărturisit atât de sincer şi-n alte interviuri pentru publicaţia noastră, a fost atât de puternic şi dureros, încât îl puteam simţi şi noi. Dar Lucian a hotărât că viaţa e prea scurtă pentru a trăi din amintiri şi păreri de rău şi că niciodată nu-i prea târziu pentru a o lua de la capăt. Pe principiul „Go west!“, Lucian, soţia lui, Ema, şi fiul lor, Mihai, au început o viaţă nouă, alături de-o iubire veche: tenisul. De data asta, în Germania.

Ultima dată când am vorbit, erai încă implicat într-un proiect muzical. Cum de-ai decis brusc să părăseşti ţara?

Lucian Viziru În continuare sunt implicat în acel proiect muzical, doar ca l-am pus pe „hold“. De cântat, voi mai cânta dacă voi mai avea timp. Iar în ceea ce priveşte plecarea, am vrut să plecăm din 2010, dar au apărut evenimente mai mult sau mai puţin fericite în viaţa nostră, care ne-au ţinut în România (nunta, botezul lui Mihai, boala şi decesul tatălui meu), iar acum ne-am putut organiza mai bine. Am aplicat în 2011 pe Internet pentru un post de antrenor de tenis, dar, din păcate, nu am putut să mă prezint la probe decât anul acesta, mai exact în iunie. Am dat probe la mai multe cluburi din Austria şi Germania şi, în cele din urmă, m-am ales cu două oferte în scris, dintre care a trebuit să alegem una.

Acum, eşti în staţiunea germană Garmisch-Partenkirchen. Spune-ne ce faci, mai exact, acolo? Despre ce job este vorba?

Aşa cum spune Mihai: „Tati, tenis, clienţi, cado Mihai“. În traducere liberă, am un summer-job de antrenor de tenis la un hotel.

Unde locuiţi?

Locuim lângă Garmisch, într-un apartament pe care ni l-a pus hotelul la dipoziţie.

Apoi, vei antrena la un club din Stuttgart. Am înţeles că acolo începi de la 1 octombrie. Când ai primit oferta? Te cunoştea cineva de-acolo?

Voi fi angajat la o şcoală de tenis din Stuttgart, iar oferta am primit-o în urmă cu câteva săptămâni. Nu mă cunoştea nimeni, însă am vorbit mult la telefon cu cei de la şcoala de tenis şi, în cele din urmă, ne-am întâlnit pentru o discuţie şi un antrenament de probă. Întâmplarea a făcut ca unul dintre proprietarii şcolii de tenis să-l cunoască pe fostul meu partener de dublu, care e antrenor de tenis în Stuttgart. Asta a făcut ca întâlnirea să fie mai relaxată şi însoţită de o recomandare călduroasă din partea unui antrenor de clasă.

Plecarea din ţară e definitivă sau te întorci după terminarea contractului?

Eu sper să ne întoarcem „când o face plopu’ pere şi răchita micşunele“, dar nu se ştie niciodată. Mi-a lipsit mult tenisul, iar aici, în afara faptului că îi voi învăţa şi pe alţii să joace, voi juca şi eu din sezonul următor. Cu pregătirea fizică stau mai prost, dar sper să-mi revin cât de curând. Nu e uşor să treci de la şpriţ la sprint.

Familia ta a fost reticentă în legătură cu această stabilire în Germania?

Nu, şi mama, şi fratele meu m-au susţinut. Noi am copilărit în Germania, aşa că mama ştie cam cum se trăieşte aici.

Se câştigă bine ca antrenor de tenis? Mai bine decât în muzică, în România?

Se câştigă decent. Cu muzica, în România, e mai complicat, azi poţi să faci mii de euro şi, peste doi, trei ani, să cânţi pe la nunţi. Nu mă mai atrage genul ăsta de viaţă. Am fost acolo, am văzut cum e, iar, după 20 de ani de showbiz, cred că ştiu de ce am ales să mă retrag şi să mă întorc la tenis.

Ai mai avut experienţe de antrenor la vreun club de tenis?

În ‘99 am lucrat ca antrenor principal şi jucător tot în Germania, la un club din Bad Neustadt, aceea fiind şi experienţa care m-a determinat să-mi doresc să o luăm pe drumul asta. A fost cel mai frumos an, din punct de vedere profesional, pe care l-am avut vreodată. Se pare că anul ăsta va fi şi mai bun. În 2000, am avut de ales între „Gaz pe Foc“ şi tenis şi uite aşa s-a concretizat cel mai mare regret al meu, de care am scăpat, însă, 13 ani mai târziu.

Cum s-au acomodat soţia ta şi fiul tău în Germania?

Cred că e prea devreme să vorbim de acomodat, dar da, le place. Se plimbă toată ziua. Ei sunt în vacanţă, eu duc greul familiei. (râde)

Ştie cineva limba germană sau comunicaţi numai în engleză?

Eu mă descurc în germană, mai bine decât se descurcă unii fotbalişti români de-ai noştri în limba maternă, aşa că încerc să îi învăţ pe Ema şi pe Mihai cel putin câte un cuvânt nou pe zi. Mihai ştie să zică deja „danke“, „bitte“, „wasser“, „gute nacht“ şi „potzulai“(polizei)!

Să înţeleg că tenisul i-a luat pentru totdeauna locul muzicii în viaţa ta?

Hai sa spunem că a trecut pe locul întâi. Oricum cele mai mari performanţe şi satisfacţii le-am avut în tenis, nu în muzică şi nici în actorie. De asemenea, am terminat ANEFS-ul, aşa că nu fac altceva decât să-mi practic meseria, până la urmă.

În concluzie, eşti dezamăgit de România?

Cred că da. „Celebritatea“ pe care am cunoscut-o în România nu mi-a folosit la nimic, din contră. În ţară nu aş fi putut să fiu antrenor de tenis, nu m-ar fi luat nimeni în serios. Lumea mă percepe acolo ori ca pe tipul de la „Gaz pe Foc“, ori ca pe „telenovelistu’“ de la Acasă TV. Şi, ca să scurtăm, să zicem că România nu e ţara în care vreau să crească Mihai.

Ema Viziru : „Din 2010, am hotărât să trăim în străinătate“

Cum ai primit propunerea lui Lucian de-a vă muta în Germania?

De-abia aşteptam momentul! De când ne-am revăzut, în 2010, am hotărât să trăim în străinătate. Iniţial, am vrut să rămânem la Londra, dar la presiunile familiei a trebuit să venim în ţară, să facem nunta. Apoi, a urmat sarcina, naşterea, aşa că, pentru noi, anii petrecuţi în România nu au fost decât o lungă amânare a momentului plecării din ţară.

Îţi place acolo? Locurile, oamenii?

Da, deşi am plecat cu prejudecăţi în legătură cu Germania şi poporul german. Localitatea în care suntem acum e una dintre cele cele mai frumoase staţiuni montane din Europa, nu are cum să nu-ţi placă. E curat, e verdeaţă, se văd munţii cu zăpadă pe creste, arhitectura specific montană e o încântare. Sunt oameni din toate colţurile lumii, toată lumea zâmbeşte, nimeni nu e încruntat, poţi vorbi orice şi cu oricine.

Cum a fost primul tău contact cu Germania? Dar al lui Mihăiţă?

Ce m-a frapat în Germania a fost căldura nemţilor şi nevoia lor de a te ajuta, nu mai vorbim de bunul lor simţ.Vecina noastră, de exemplu, îi aduce zilnic bomboane şi jucării lui Mihai şi nu ştie cum să mă mai ajute. Şoferii autobuzelor se dau jos de fiecare dată, să mă ajute cu căruţul lui Mihai, şi multe alte lucruri mărunte care mă fac să mă bucur că am ales să trăim aici. Cine spune că nemţii sunt reci şi răi ori nu a fost în Germania, ori are aceeaşi problemă în orice ţară, cu orice naţie. Iar Mihai e cucerit de Garmisch. E ca un orăşel de turtă dulce, pentru el. Chiar dacă e încă prea mic, spune şi el: „Mami, e numos (frumos) a Gemania“.

Îl veţi da pe Mihăiţă la grădiniţă acolo, din toamnă, sau veţi amâna momentul?

Cu siguranţă, vreau să se integreze cât mai repede în sistemul lor educaţional şi să facă cunoştinţă cât mai curând cu disciplina nemţească. Mai ales că, de când s-a născut, a stat în permanenţă doar cu noi, nu am avut bonă nici măcar o oră. Nu vreau să fie un copil răsfăţat.

Foto: arhiva personala