„Mă văd căsătorit din nou!“ Codruţ Kegheş, şedinţă foto alături de fiul său

Prezentatorul Cronicii Cârcotaşilor ne-a lăsat să-i cunoaştem laturi pe care le ascunde, de obicei, atunci când se aprind luminile reflectoarelor, într-un material special, alături de fiul său.

Dacă-l dezbraci de... Dezbrăcatu’, Codruţ Kegheş pare cu totul alt om, aşa cum ni s-a dezvăluit la şedinţa noastră foto, din postura de tătic protec­tor al fiului său, Ştefan. Da, actorul în vârstă de 44 de ani poate glumi în mii de feluri la Cronica Cârcotaşilor, însă este cât se poate de serios atunci când iubeşte. Ne-am bucurat să aflăm, în premi­eră, că bărbatul din spatele celebrului personaj este fericit alături de femeia care-l completează, de doi ani, în viaţa personală, după ce a trecut printr-un divorţ dificil. Un interviu mai mult despre Codruţ şi mai puţin despre Dezbrăcatu’ în cele ce urmează...

Pe Dezbrăcatu’ îl ştie toată lumea, pe Codruţ Kegheş, mai puţini, iar pe Kegheş junior aproape nimeni. Prezintă-ni-l tu pe fiul tău, Ştefan.

Codruţ Ce să vă spun? Este un băieţel tare cu­minte, are şase ani şi şapte luni, este în clasa pre­gătitoare, mare sportiv. De un an face motocross şi are motocicleta lui, KTM pe benzină, aşa cum îi place lui să o precizeze în preajma fetelor. Este un copil ce îmi doresc foarte mult ca în această via­ţă să fie fericit, să aibă sufleţelul liniştit că tăticul şi mama lui sunt alături de el, chiar dacă suntem separaţi.

Noi v-am deranjat de la activităţilor voastre de weekend. Ce faceţi voi, de obicei, ca tată şi fiu în weekend?

Avem multe planuri. Noi începem we­ekendul vinerea, după ce termin eu filmările, şi-l terminăm duminica, când doreşte el, de obicei mai pe seară. Mergem la motocross la Ciolpani, la biserică, la piscină, la film, la joacă, mergem la prietenul lui cel mai bun de la Corbeanca, Tudi.

Ştefan Mergeeem?

O să mergem. Avem multe de făcut. De când ne trezim, pe la şapte, când el mă pupă şi-mi spune că lui i-e foame, şi până seara. Şi de la şcoală de cele mai multe ori îl iau tot eu şi avem discuţii despre ce face la ore. De vreo săptămână îmi povesteşte de Raisa, că are o prietenă şi...

Şi o să îl vadă în pozele noastre, cât de frumuşel este...

Păi mi-a zis că prima revistă o s-o ia pen­tru Raisa.

Dar motocrosul ăsta nu e un pic cam periculos pentru copii?

M-am gândit şi eu la asta, la început, pen­tru că am avut şi am în continuare emoţii, în sen­sul că am ca o gheară în stomac ori de câte ori îl văd în momente destul de dificile pentru un copil de şase ani şi jumătate. Dar acum are experienţă şi a avut şi înainte de a merge la moto, pentru că de la doi ani şi jumătate a avut o bicicletă fără pe­dale şi cu ea şi-a dezvoltat foarte mult echilibrul. Dar este un copil cu simţul măsurii şi mai sunt şi toate cele pe el: genunchiere, cotiere, cască.

Cum este înţelegerea cu fosta ta soţie legat de timpul petrecut cu Ştefan?

Codruţ Petrecem împreună două weekenduri pe lună, dar lucrurile nu sunt întocmai stabile pen­tru că, la mine, programul este în funcţie de fil­mări, evenimente. Dar am un dialog destul de OK cu mama lui, care mă înţelege, o înţeleg. Şi-n plus, aproape zilnic, mă duc şi-l iau de la şcoală.

Ai vorbit mai devreme de mersul la biserică şi am mai sesizat şi în alte interviuri de-ale tale o apropiere de Dumnezeu. Erai şi înainte atât de credincios sau s-a petrecut ceva în viaţa ta care te-a apropiat de biserică?

Eu dintotdeauna am fost aproape de Dumnezeu, poate cu precădere după ce s-a în­tâmplat cu mama mea. De 15 ani este bolnavă de hidrocefalie, cu şase operaţii la cap. Am spus-o şi o repet: dacă acum 15 ani mi-ar fi spus cineva „vezi că tu, de-acum încolo, 15, 18 ani sau cât o să mai trăiască mama, săraca, vei avea de cărat în spate un rucsac greu“, cred că dezarmam. Dar în meseria pe care o practic tot cu ajutorul lui Dum­nezeu am găsit calea de a-mi lua energie. Plus că, de-a lungul timpului, în viaţa asta, Dumnezeu mi-a arătat că este lângă mine.

Credinţa este în tine sau eşti genul acela care se supune cutumelor bisericeşti?

Nu, nu sunt chiar atât de exagerat, dar merg la biserică de plăcere, duminică de dumi­nică. Când sunt cu copilul chiar este un moment bun pentru el, căci face Religie la şcoală şi îi place. Merg pentru părintele care este cu adevărat pă­rinte, care-mi este prieten, tată, duhovnic. Eu mă duc de 15 ani la aceeaşi biserică, acolo mă simt eu bine. O fac pentru sufletul meu.

Este pentru prima dată când te văd altfel decât la televizor. Pari atât de diferit, reţinut, profund. Este o percepţie corectă? Cum eşti tu în particular, când te dezbraci de Dezbrăcatu’?

Dacă am ajuns, prin exerciţiu, să las ha­ina lui Codruţ şi să iau haina magică şi să devin Dezbrăcatu’ sau orice alt rol pe care îl joc şi să mă transpun în el, cred eu că respectivul personaj îmi dă o energie cu care rămân după interpretare şi vin cu ea acasă. Poate că dacă nu aş fi avut ener­gia asta din respectivele personaje, din cotidianul ăsta macabru în care trăim în această ţară, nu ştiu ce-aş fi făcut. O luam razna, cred. Dar mi s-a în­tâmplat de multe ori să mi se zică: „A, nu sunteţi aşa comic ca la televizor“... Eu eram la toaletă sau la spital, cu mama în operaţie, iar ei se aşteptau să râd. Dar da, dacă ai discuta cu lumea care mă cu­noaşte cu adevărat, atunci da, Codruţ n-are nicio legătură cu ce face la televizor. Percepţia oame­nilor este că la mine acasă-i o nebunie. Nu, acasă spăl vase, gătesc, dorm, citesc.

Cred că nu mai scapi de personajul ăsta...

Dar nici nu-mi doresc.

Nu-l urăşti câteodată pe Dezbrăcatu’?

Nu, Dezbrăcatu’ a fost un medicament al sorţii, al vieţii, pentru că în el am găsit multe răs­punsuri pe care eu, Codruţ, nu le găseam singur, în viaţa asta cu probleme. Mă duceam la filmare unde trebuia să fiu... ăla. Dacă n-aş fi avut tărie de caracter şi putere şi talent şi concentrare... mă dau şi eu mare acum, să ies din mine şi să mă duc în el, probabil că nu rezistam.

Dar în viaţa ta personală nu este o piedică acest personaj?

Nu, deloc.

A apărut cineva în viaţa ta, după divorţ?

Da. Am o relaţie normală, bazată pe în­credere, iubire. O cheamă Maria, suntem de ace­eaşi vârstă. Şi ea vine tot dintr-un divorţ, este mama a două fetiţe. Ce este foarte important este că avem timpul nostru, adică nu ne sufocăm. Când vreau să fiu doar cu băiatul meu, sunt doar eu cu băiatul... Şi ăsta mi se pare cel mai tare lu­cru. În momentul în care vii din nişte experienţe sau căsnicii eşuate din diferite motive şi continui la fel nu e o soluţie...

Te vezi căsătorit din nou?

Da.

Şi te vezi într-un mariaj care să dureze, de data asta, pentru totdeauna?

Absolut. De fapt şi primul a fost un ma­riaj lung, de aproape opt ani. Dar da, bineînţeles, mă văd lângă omul cu care sunt în prezent.

Deci eşti fericit?

Da, sunt eu, mă simt eu. Este foarte im­portant în viaţa asta să faci ce-ţi place şi să te sim­ţi tu. Când ai pe cineva lângă tine cu care te cerţi, cu care te contrazici, când eşti într-o relaţie în care încrederea dispare şi apare minciuna nu e la fel. Eu n-am avut tată de la patru ani. Tata o bătea pe mama, nu avea cum să stea cu el pentru mine, toată viaţa, s-o bage în spital. Deşi toate lucrurile pe care le-am tras de-a lungul celor 15 ani sunt din cauza acestui om, căci nu am putut să-i spun niciodată tată. Din cauza bătăilor. Dar nu vreau să intru în amănunte, pentru că este un sertar din sufleţelul meu pe care l-am deschis foarte rar şi l-am închis înapoi.

Revenind la Dezbrăcatu’, ai încercat, într-o vreme, să-l omori, când ai plecat alături de Mihai Găinuşă de la Cronică… Cum a perceput Mişu reîntoarcerea ta la Cronică?

Dacă m-ai fi întrebat asta acum un an, aveam în mine nişte lucruri care erau crescute artificial, ca eu să am o percepţie diferită de cea reală. Adică, la momentul respectiv am vorbit cu Mişu că mergem, facem, dregem şi totul o să fie bine. Pe parcurs, lucrurile au degenerate pentru că nu am fost plătiţi, radioul pe care l-am dat în judeca­tă, Radio 21, a schimbat regulile jocului şi toate lucrurile acestea au dus la trezirea mea. M-am uitat în jur şi am conştientizat că nu mă caracterizează lucrurile în care sunt implicat. Şi Dezbrăca­tu’ din mine a început să vorbească, în paralel cu insistenţa lui Şerban Huidu de a mă întoar­ce. Şi în momentul în care cu acel proiect eşuat din naştere ne-am oprit de la TV şi am rămas doar cu radioul, toate lucrurile astea au dus la răspunsul meu final: „Nu merg mai departe. Mă întorc la Cronică!“ Mişu a ales un alt drum, fie­care are dreptul în această viaţă să aleagă şi să facă ce doreşte. Când am luat decizia de a pleca de la Cronică m-am grăbit.

Există resentimente între voi doi?

Din punctul meu de vedere, nu. Dar şi el trebuia să se întoarcă la Cronică, ajunseseră până în faza în care trebuiau să filmeze promo pentru emisiune. Doar că s-a răzgândit.

Deci aţi luat hotărârea de a vă întoarce amândoi la Cronică?

Nu, el pe-o parte, eu pe de altă parte. Dar în ceasul al doisprezecelea el a zis „Nu, nu mai vreau“.

Percepţia multora era aceea că l-aţi lăsat cumva pe Mişu singur.

Nu, el era în cărţi să se întoarcă, chiar şi pentru mine a fost o surpriză. S-au gândit şi la promo. După care, Mişu a luat decizia că nu mai vrea. Dar cred că cel mai în măsură ar fi Şerban Huidu să explice asta.

Cum l-ai regăsit pe Şerban Huidu după peste un an de absenţă?

Pe Şerban îl găsesc OK acum, mai liniş­tit şi hotărât să facem treabă, plus că are un me­rit foarte important pentru noi, echipa Cronicii. Trebuie să ai acel ceva pentru a fi un bun condu­cător. În gaşca, între ghilimele, din care am făcut parte în ultimul an, eu nu m-am regăsit. Iar eu cu Şerban n-am avut niciodată o reală problemă, probleme au existat la nivelul Găinuşă-Huidu. Pentru o bună perioadă de timp, eu am fost un as din mâneca lui Şerban, cât am prezentat cu Mişu, după care Mişu, care mi-e şi naş, m-a luat cu el. Până am ajuns să mă întreb de ce nu sunt chiar asul din mâneca mea. Iar în momentul în care i-am spus lui Mişu treaba asta, lucrurile nu au fost OK. Asta e viaţa. Iar chestia asta de sta­bilitate financiară este normal s-o ceri şi să ţi-o doreşti, pentru că una gândeşti la 20 de ani, alta la 30, deja la 40 problemele se pun altfel. Poate că visurile mele acum nu mai sunt atât de in­tense pentru mine, ci pentru copilul meu, pen­tru ceilalţi. Eu n-am avut nimic de la mama, de la tata, n-am avut casă, maşină, cont în bancă, n-am avut aur, nimic. Pe Ştefan, la rândul lui, nu-l învăţ cu aur, cu maşini, cu iPhone, îl învăţ să tindă spre o viaţă normală. Îl învăţ să aibă, în primul rând, bun simţ. E ceva pe cale de dispariţie în ziua de azi.

 Foto: Sorin Stana; MulţumimLe Boutique Hotel Moxa, Strada Mihail Moxa 4, Bucureşti