Maia Morgenstern: „Viaţa mea personală e în teatru“
O întâlnire cu Maia este ca o luptă. Artista poate fi un interlocutor generos atunci când discuţia nu depăşeşte acel teritoriu care-i este atât de drag: teatrul.
O întâlnire cu Maia este ca o luptă. Artista poate fi un interlocutor generos atunci când discuţia nu depăşeşte acel teritoriu care-i este atât de drag: teatrul. Dar, aşa cum îmi declara odată, nimeni şi nimic n-o pot determina să răspundă atunci când este hotărâtă să n-o facă. Este o luptă din care atât marea artistă, cât şi gura lumii ies câştigătoare. Dar şi cel care pune întrebarea, dacă ştie să citească printre rânduri.
Suntem la Teatrul Evreiesc, unde vă găsesc într-o postură nouă, cea de director. Cum vă descurcaţi cu probleme de care nu v-aţi mai lovit până acum: birocratice, administrative?
Maia Morgenstern Deocamdată, e un moment de reculegere, aşa cum se şi cuvine după trecerea în nefiinţă a domnului director al Teatrului Evreiesc, Harry Eliad. E un moment când stăm pur şi simplu, aşa cum se stă probabil în fiecare tradiţie: la noi se stă zece zile pe jos. Chiar şi metaforic. Când aştepţi să se aşeze noua situaţie. În primul rând, să înţelegi de unde băteau vânturile potrivnice, care sunt necazurile, ce e de înfruntat. Şi pentru asta e nevoie de o atentă şi sinceră evaluare. Era simplu când veneam pe uşa aia trântind, cu ghilimelele de rigoare, vărsând probleme, necazuri, pretenţii.
Cum este directoarea Maia Morgenstern?
Habar n-am. Copleşită. Nu, nici în glumă nu-i voie să spun asta. Mă bazez foarte mult pe sprijinul, cunoştinţele şi buna credinţă a colaboratorilor mei. Pentru că sunt mulţi oameni aici, în Teatrul Evreiesc, indiferent de etnie, care lucrează la fiinţarea acestuia. Mă fâţâi aşa, ca un zombie, printre birouri şi am şi vizite, şi am şi o groază de hârtii de privit. Unde-mi găsesc refugiul? Pe scenă. Tinerii mei colegi repetau cu toate motoarele, în limba idiş, una dintre piesele din repertoriul teatrului. Era mai mult ca orice încurajare că teatrul va trăi.
Noile responsabilităţi de la teatru văd c-au lăsat urme şi asupra siluetei dvs. Vă găsesc în formă, dar ceva mai slabă.
Organismul poate să sufere transformări şi-n sus, şi-n jos. E bine că nu suntem, totuşi, toţi la fel şi că nu ne apucăm să ne operăm şi să ne tragem de piei toţi.
Mai aveţi emoţii când jucaţi alături de nume mari de la Hollywood, precum Sharon Stone şi Andy Garcia?
Întodeauna am emoţii. Când joc alături de numele mari şi de numele mici. De numele mari de la Hollywood, din România, Rusia, Polonia. Numele mari, pentru mine şi nu numai, egal artişti mari. Când te afli alături de un artist mare, îţi bate inima mai cu putere, emoţiile se instalează. Un actor mare este cineva care creează, pe durata unui film, a unei piese de teatru, a unui spectacol, un univers. Mă gândesc la Ştefan Iordache, la Gheorghe Dinică, la Oleg Iankovski, la Harvey Keitel.
Vorbiţi de mari actori. Este şi Sharon Stone una dintre ei, după cum aţi găsit-o dvs.?
Evident. Celebritatea ei este pe deplin justificată de o actriţă, de un creator, de un artist.
Nu aveaţi idei preconcepute referitoare la ea, înainte s-o întâlniţi?
Cu toţii avem idei preconcepute. Dar în procesul de creaţie, dincolo de prejudecăţile noastre şi de ierarhizările pe care le facem, justificat sau nu, dispar orice alte reziduuri sau bruiaje. Ne formăm nişte false impresii, că ar fi, nu ştiu, nişte „aliens“ coborâţi pe Pământ. Sunt artişti. Nişte oameni, cu un suflet, cu o sensibilitate cu totul specială. Astea cu fiţe şi mofturi sunt prostii.
Între cadre, aveţi ocazia să vă întâniţi cu Sharon Stone şi cu Andy Garcia, să povestiţi, să glumiţi?
Uneori da, alteori nu. Uneori, se leagă lucrurile, altădată nu. Alteori, eşti obosit sau ai chef să vorbeşti la telefon cu familia ta. Altădată, pur şi simplu se discută următorul cadru. Timpul este foarte scurt. Am avut, în acest caz, privilegiul unui regizor care discuta cu noi cum să facem. Ne contraziceam, cădeam de acord. Cât despre domnul Andy Garcia, dânsul şi-a exprimat dorinţa de-a vizita Teatrul Evreiesc şi a făcut-o. Da, o spun cu foarte mare mândrie, l-am primit aici în casa noastră, pentru că domnia sa şi-a exprimat dorinţa de-a vedea locul ăsta şi a părut impresionat de această casă a teatrului. A vrut să cunoască o bucăţică din istorie, din ce-nseamnă tradiţia teatrului evreiesc. Cred că a fost o vizită de bun augur.
A văzut şi o piesă?
Nu. A venit într-un moment în care avea liber de la filmări, că şi asta este o poveste.
Aţi legat, să înţeleg, o relaţie de prietenie cu el?
N-aş spune asta. Domnul Andy Garcia şi-a dorit să vină să vadă teatrul. De aici haideţi să nu tragem concluzii pompieristice.
S-a scris în presă că veţi divorţa de doctorul Dumitru Băltăţeanu. Este adevărat?
Nu discut. Despre viaţa mea personală nu discut. Am atâta treabă de făcut. Viaţa mea personală e în teatru.
Dar aşa puteţi pune punct speculaţiilor care se tot fac despre mariajul dvs.
Dar nu vreau să fiu somată. Nu vreau să discut.
Vă înţeleg. Dar eu nu pot să nu întreb.
Şi lăsând deoparte cazul dvs., nu pot să nu remarc că noi, jurnaliştii, ne lovim de multe ori de-un zid când abordăm aspecte personale ale vieţii unui artist român.
E dreptul omului să-şi păstreze pentru el o anumită zonă. Ca-n toate basmele: ai voie să intri în toate camerele, mai puţin în asta. E o zonă la care ţii tare mult să fie numai a ta. În rest, îţi dai sufletul pe scenă. Ăsta e adevărul meu. În rest, e neimportant.
Chiar dacă asta lasă gura lumii să vorbească şi să răspândească bârfe?
Gura lumii şi lumea, în general, e invitată în sălile de spectacol. Noi acolo spunem o poveste care poate să rimeze cu o anumită realitate. Lumea intră într-o sală de teatru pentru a se găsi pe sine, de fapt. Cunoaşte-te pe tine, mai întâi, tu, public! Altfel, ce fac eu când mă sui în troleibuz, când nu mă sui în troleibuz, când nu sunt aptă, din oboseală, din tristeţe, din boală, a crea o lume nu e interesant.
V-aş contrazice. Oamenii par mai interesaţi chiar de aceste aspecte.
Nu cred, dacă vom şti să ne cultivăm, şi asta ţine şi de dvs., dacă vom şti să ne cultivăm în aşa fel publicul. Cred că este o prejudecată. Există o inteligenţă a spectatorului, în general, la care, dacă facem apel, ne vom găsi întotdeauna un public fidel. Să vă dau un exemplu. Era un program de-a juca pe scene amenajate în parcuri, vara. Nu prea aveam încredere în proiectul ăsta. Dar am jucat. Şi vedeam oameni care veneau de pe la ştranduri, în şlapi, în slipi, cu maiou. Rămâneau. Unii poate din curiozitate, apoi povestea poate că-i captiva şi rămâneau acolo până la sfârşitul spectacolului. Ăsta e marele câştig, după părerea mea. Dar există şi alte momente, când lucrurile nu funcţionează şi ai sentimentul că oferi mărgăritare porcilor. Le depăşeşti.
Vă enervează când apar comentarii negative despre dumneavoastră?
Nu, deloc. Eu nu le citesc, nu mă dărâmă, nu mă afectează, nu mă ating. Îmi asum toate faptele mele. Mă enervează şi mă întristează când văd aşa-zişi critici de specialitate care fac grave erori, au grave lacune de cunoştinţe şi se lansează în păreri. Şi devin aşa, un fel de lideri de opinie. Cu grave greşeli ortografice, de exprimare. Cu o formă de agresivitate snoabă. Şi asta mă amărăşte.