Marin Moraru: "Dacă ieşi în vitrine, eşti călcat în picioare!"

La Festivalul Internaţional de Film Transilvania, marele actor a fost distins cu Premiul de Excelenţă. Un premiu venit într-o perioadă de tăcere, căci Marin Moraru s-a retras din film şi teatru. Şi nu a făcut-o cu zâmbetul pe buze. O alegere despre care am vorbit în acest interviu cu tuşe dureroase...

La Festivalul Internaţional de Film Transilvania, marele actor a fost distins cu Premiul de Excelenţă. Un premiu venit într-o perioadă de tăcere, căci Marin Moraru se retrăsese din film şi teatru. Şi nu a făcut-o cu zâmbetul pe buze. O alegere despre care am vorbit în acest interviu, realizat acum un an, cu tuşe dureroase.

Trebuie să recunosc că în ziua acestui interviu, nu mi-au dat pace emoţiile gândului că mă voi în­tâlni cu un monstru sacru al teatrului şi filmului românesc (expresia nu poate trece drept demone­tizată când vorbim de Marin Moraru!). Ştiam că e o prezenţă discretă şi nedrept de modestă. Ştiam şi că e taciturn. O tăcere venită din nemulţumire. La 78 de ani, Marin Moraru spunea că nu mai vrea să joace. „N-am de ce şi n-am cu cine. Cu cei care nu stau la repetiţii că au televiziuni şi alte şuşe?“. Îl ştiţi din filme ca Actorul şi sălbaticii, Chiriţa în Iaşi, Cuibul de viespi, Operaţiunea Monstrul. La fel cum îl ştiţi din piese ca Take, Ianke şi Cadîr sau Nepotul lui Rameau. Ori din mai recentele telenovele Inimă de ţigan, Regina, Iubire şi onoare. Toate fac parte din portretul unui actor cu o carieră de peste şase decenii, despre care presa occidentală a scris, la un moment dat, că este cel mai talentat comedi­ant din lume, „mai bun de o mie de ori decât Lo­uis de Funes“. Acelaşi despre care Eugenia Vodă puncta cu amar: „România, ţara în care un mare actor poate să nu pună piciorul în televiziunea publică vreme de 30 de ani fără ca nimeni să se mire“… În urma acestei discuţii, rămâne cel puţin o întrebare care ar trebui să ne bântuie: adevăra­tele valori ar trebui, într-adevăr, să fie tăcute? Ori să li se permită asta?

A câta oară sunteţi la TIFF?

Marin Moraru Prima oară. Şi sunt uimit de cei 14 ani parcurşi de organizatori şi de multitudinea de evenimente. Şi cum de pot aduna atâta lume în jurul evenimentului…

Aţi revăzut Operaţiunea Monstrul la vizionarea de aici, de la TIFF?

Nu. L-am văzut de atâtea ori, încât mi-am zis că n-aş mai vrea să-l revăd.

Şi când l-aţi revăzut, v-aţi gândit ce aţi fi schimbat la rol?

Da, multe. Am dureri în stomac când mă văd. Pentru că îmi dau seama că nu e chiar bine ce am făcut acolo şi aş fi putut face mai bine.

Premiul acesta de la TIFF vine să vă contrazică măcar parţial ideea că poporul român nu-şi iubeşte valorile?

Ştii, e complicat de răspuns la povestea asta, pentru că da, poporul roman nu-şi iubeşte valo­rile. Ca dovadă, valorile sunt altele azi. Sunt nişte nechemaţi, nişte nimeni, care n-au făcut nimic pentru ţara asta şi nici n-o iubesc. Adevăratele valori sunt tăcute, la locul lor, îşi fac meseria bine şi nu se bat cu pumnul în piept.

Şi credeţi că, dată fiind societatea în care trăim, e bine să fii tăcut? E alegerea corectă?

În această relaţie, dacă mă gândesc ce există în jurul meu, da, e bine să fii tăcut, pentru că dacă ieşi în vitrine, eşti călcat în picioare. Aşa, dacă toţi oamenii de bine tac, rasa se duce de râpă. Şi aşa va fi. Pentru că oamenii de bine îşi văd de tre­burile lor, sunt mulţumiţi cu un colţuc de pâine şi un ceai, n-au nevoie de piscine şi elicoptere.

Spuneţi că în vitrine eşti călcat în picioare. Aţi resimţit vreodată asta?

Uite ce se întâmplă… Încearcă dumneata să ieşi acum în piaţă şi să-ţi faci un număr cum îşi fac englezii în Hyde Park. Încearcă să vezi ce se întâmplă. Te cred nebun, încep să-şi bată joc de tine, până vine poliţia.

Aţi primit şi critici legat de faptul că aţi jucat în telenovele?

Da, au spus că domnul Dinică şi Marin Moraru s-au dus să facă bani din telenovele. Nu, nu m-am dus pentru asta, ci pentru că am citit un scenariu cu nişte ţigani, cu fuste înflorate, cu nişte dureri profunde care trebuiau şterse, cu personaje bine închegate, pentru asta m-am dus. Faptul că tele­novelele au o ştampilă care nu arată prea bine, asta e viaţa, asta e telenovela, ca să impresioneze, ca să vadă spectatorul cât de fericit e faţă de ne­norocitul din telenovelă.

La 16 ani munceaţi şi vă cheltuiaţi tot salariul pe bilete de teatru. Un tip de tânăr pe care nu-l mai întâlneşti în ziua de azi…

Da, pentru că nu-mi dădeam seama că biletele acelea pe care le luam cu uşurinţă trebuiau plăti­te la sfârşitul lunii. (râde) Aşa că pentru mine nu conta. E ca şi cum ai scoate bani din perete, banii tăi. Dacă ai în cont…

Când mergeaţi la 16 ani la teatru, ştiaţi deja că vreţi să fiţi actor?

Nu, plăcerea de-a fi actor a devenit mai pro­fundă odată cu vizionările multiple care s-au în­tâmplat. Pentru că vedeam şapte-opt spectacole pe săptămână. Duminica dimineaţă, plecam cu sandvişurile în buzunar şi vedeam un spectacol dimineaţa, unul după-amiaza la 3 şi altul seara…

Iniţial, visaţi să fiţi aviator. Care a fost acel rol care v-a făcut să vă simţiţi un pic aviator, să simţiţi adrenalina aceea, că zburaţi?

Cred că primul rol din anul I la Institutul de Teatru, am jucat Lance, în Doi tineri din Verona, un servitor care vorbea cu un câine imaginar. Şi aveam aşa de mare succes, încât cred că plăcerea asta a devenit plăcerea facerii unui rol.

Mă aşteptam să spuneţi rolul din

…

Da, şi acest rol, dar ăsta a venit mult mai târ­ziu. Nepotul lui Rameau a cerut o prestaţie foarte grea pentru mine, datorită imperfecţiunii psiho­logice a personajelor, ziceam eu – între domnul Diderot şi mine. Şi datorită muncii asidue pe care am făcut-o şi la verbalizare, şi la mişcare, fiindcă făceam exerciţii la bară pentru poignée-uri, două ore pe zi, dimineaţa. Am muncit mult şi faptul că munca a dat rezultate dovedeşte că n-am muncit degeaba şi mi-am făcut datoria.

Spuneaţi, la un moment dat, că personajele pe care le joci ca actor, de-a lungul carierei, ajung să te influenţeze până nu mai ştii cine eşti. Care este acel personaj care v-a influenţat cel mai mult?

Domnul Diderot. Apoi, să ştii, toate personajele rămân în tine şi fără să vrei o să-ţi descoperi câ­te-un gest, câte-un gând, câte-o inflexiune vocală care aparţine personajului.

Dar a existat vreo tuşă negativă a unui personaj care v-a umbrit la un moment dat? Sau vreun viciu? Ce viciu are Marin Moraru?

Nu, nu cred. Asta e mai complicat. Asta ţine de nativitate, de o genă. Nu poţi să decizi că de luni vei fi Harpagon. Nu pot, dacă eu împrăştii cu bani acum, gata, de luni, să devin un zgârcit. De luni mă las de mâncat, de luni intru la regim… Lunea este ziua în care facem totul. (zâmbeşte)

Da, dumneavoastră sunteţi genul de actor care a făcut performanţă datorită disciplinei.

Da. Asta e nemaipomenit. Dacă nu te ţii de ceea ce vrei să faci n-o să ajungi niciodată nică­ieri. Trebuie să te ţii de cuvânt.

Spuneţi-mi câteva cuvinte despre experienţa de doi ani de la München. Prea puţină lume ştie asta despre dvs. Aţi jucat acolo în limba germană?

Da, m-am dus să joc Golem. Şi Golem nu vor­bea. Aşa că am zis: „Floare la ureche!“ (

) Numai că domnul Golem trebuia să facă mişcări în funcţie de ceea ce vorbeau nemţii. Deci trebu­ia să ştiu ce spun nemţii. Iar regizorul mi-a zis: „Va trebui să-l joci. Te apuci şi înveţi germana!“. Şi am învăţat fonetic monoloage întregi. Am făcut singur aproape un spectacol întreg. Mă rog, nu numai eu. Şi alţii ca mine. Nemţi. A fost o experi­enţă dură. Dar mi-am asumat-o şi am dus-o până la capăt. Pentru că aşa am vrut.

Ştiu că vi s-a propus, mai demult, să rămâneţi în străinătate. De ce n-aţi rămas? Cu atât mai mult cu cât aveţi atâtea nemulţumiri faţă de România şi felul cum îşi tratează ea valorile.

Ştii ce se întâmplă? Am stat doi ani în Germa­nia şi după două săptămâni, eu voiam să vin în România. Şi veneam din Germania frumos colo­rată şi sclipitoare, treceam în Austria, unde culo­rile se pierdeau uşor, se estompau, şi ajungeam la cenuşiul din România. Şi mă simţeam bine. (lăcrimează). Iar când stăteam aici vreo două săp­tămâni, mi se făcea un dor de Germania… Şi mă întorceam.

Omul care v-a chemat cel mai mult în ţară a fost soţia dvs. (n.r. Lucia Popescu Moraru, un extraordinar om de teatru, care i-a stat mereu alături marelui actor - foto sus)

Da. Ea mă lega de ţară. Deşi venea şi ea la München.

Longevitatea căsniciei v-a ţinut aici şi v-a dat şi longevitatea în carieră.

Sigur că da. O linişte familială este benefică ca­rierei.

Cenuşiul acesta despre care vorbiţi şi revolta v-au făcut vreodată să vă simţiţi ca Lance, personajul care vorbeşte cu un câine imaginar?

N-am un personaj imaginar, dar am un om in­terior cu care vorbesc. Şi îmi tot spun lucruri şi ajung să mă enervez. Asta-i viaţa… Nu e bine. De aceea, încerc să şterg urâţeniile şi să cred că nu există. Ăsta e câinele meu imaginar. Încerc să nu existe.

Aţi împărţit viziunea asta dureroasă cu Gheorghe Dinică?

Nu, Dinică avea altă modalitate… El se răzbuna în cârciumă. El, după spectacol, se ducea cu prie­tenii. Şi eu mă duceam cu el, dar eu nu beam. Ei beau. Se veseleau până dimineaţă. Eu nu puteam să stau până dimineaţă, fiindcă nu rezistam. Pro­babil că ficatul meu nu m-a lăsat să ajung acolo, că dacă aveam un ficat rezistent, ajungeam şi eu acolo.

Care e cea mai dragă amintire care vă vine acum în minte cu Dinică?

Uite… În primul rând, faptul că am fost colegi de bancă. Eram studenţi la clasa doamnei Dina Cocea, asta se întâmpla cu aproape 60 de ani în urmă. Eram tineri, doritori să facem meseria asta, neştiutori. Ăştia eram. Apoi am intrat în acelaşi teatru, am jucat aproape în aceleaşi piese. Şi aşa a trecut viaţa…

Alegerea de a nu avea copii v-a făcut să vă dedicaţi şi mai mult meseriei…

Alegerea n-a depins de mine, ci de Dumnezeu.

Care este cel mai important sfat pe care îl transmiteţi tinerilor care urmează aceeaşi meserie? Poate un sfat rămas de la doamna Dina Cocea…

Eu n-am ajuns la eleganţa ei în relaţia cu ac­toria. Eu sunt mai brutal, mai fără formă. Ea era o doamnă a teatrului românesc. Şi iubea atât de mult teatrul, iar această dragoste o împărtăşesc şi eu studenţilor mei şi doresc ca ei să iubească cu adevărat meseria asta.

Foto: Nicu Cherciu, Christian Nemes, arhiva