Marius Manole: „Mirajul celebrităţii şi al banilor are farmecul lui“

Era un om care ne lipsea. E un actor care ne trebuia. Şi naiv, şi stăpân pe el. Şi controversat, şi uşor de înţeles. Şi cu succes, şi cu rutină. Şi dintr-o lume, şi din cealaltă. Şi calm, şi agitat. Şi fericit, şi nu încă. E un om pe care-ţi place să-l asculţi, la el acasă, vara, bând o limonadă şi povestind cum se reuşeşte şi altfel decât de-obicei în viaţă.

Actorul povesteşte, la el acasă, pe terasă, despre cum a ajuns aici şi cine este la 38 de ani.

Acum, când vorbim, e viaţa ta ce ţi-ai imaginat c-o să fie când ai început să ţi-o imaginezi? Marius E un pic mai mult, mult mai mult. Un pic chiar foarte mult mai mult. Cum o imaginai? Îmi imaginam că voi fi un actor care o să joace mult. Un actor care să alerge dintr-un oraş în altul, care să nu stea niciodată să aibă timp. Ceea ce s-a întâmplat, doar că nenorocirea a intervenit când mi-am dat seama că e foarte trist să te sui în tren, noaptea, după spectacol, când colegii rămân relaxaţi la masă. Eu mereu plecam. Rodica Mandache a sesizat că toate discuţiile la telefon cu mine se termină aşa: „Haideţi, c-am ajuns!“. Aşa arată succesul. E adevărat, dar între timp am cunoscut oameni care pentru niciun succes din lume nuşi dau timpul. De trăit când simţi că trăieşti? E foarte ciudat. Eu multă vreme am simţit că trăiam doar atunci când jucam. Nu simţeam lipsa vieţii, că pentru mine viaţa era acolo. În comparaţie cu ce jucam, viaţa mea era plictisitoare. Nu poţi compara viaţa dintr-un film cu cea de acasă. Acum m-ai prins într-o perioadă în care învăţ să trăiesc aşa cum un copil învaţă primii paşi. Învăţ să nu fac nimic. Învăţ să merg la tenis, merg la sală, merg la bazin. Dar mai mereu fac ceva. Ce faci când nu faci nimic? E foarte greu. Mi se pare că vine moartea mai repede. Nu reuşesc să stau acasă fără să fac nimic. De când ai casa asta? De patru ani.

Ştii ce?! Sunt un om foarte sincer. Nu ştiu dacă-mi doresc asta. Probabil aşa va fi. E foarte uşor să fii cunoscut azi.

Da. Noi ne-am bucurat toţi după succes, pentru că a fost o victorie a unei clase sociale. Am simţit-o, chiar şi cei din Pro, am simţit-o cu toţii ca pe o victorie a unui om ce n-a avut cine ştie ce expunere, nu era o vedetă tabloidă. Nu era cineva cunoscut în toată ţara.

Alex Velea dansa mult mai bine ca mine. Cred că diferenţa a făcut-o faptul că n-am vrut să câştig. Că mă duceam la fiecare emisiune crezând că e ultima. Faptul că n-am scos mai mult de 20 de cuvinte în timpul emisiunii. Spuneam doar: „Mulţumesc!“. Asta a însemnat că nu mă dau în spectacol, că nu vreau să fiu mai mult decât sunt. Nu aveam în intenţie să cuceresc publicul. Cred că el simte când omul are ca scop să-l cucerească. Victoria asta mi s-a părut o victorie ca o gură de aer în televiziune. Un om care n-are nu ştiu ce aventură cu nu ştiu cine, nu se dezbracă pe nu ştiu pe unde, n-are pătrăţele pe corp. Mă rog, n-am nimic cu cei care au, îl invidiez pe Alex Velea. Un om care doar munceşte a câştigat un concurs la o televiziune comercială, bazat pe voturile publicului. Iar ce voiam să spun despre vedetele lângă care am participat, mi se părea înainte de concurs că a mă pune lângă ele era…

Nu, mult spus, mi s-ar fi părut că nu e locul meu lângă ele. I-am cunoscut, sunt oameni care muncesc enorm. Şi nu doar asta. De exemplu, Alex Velea avea o delicateţe în conversaţie. Sunt oameni cu care chiar am avut ce vorbi. Şi cu el, şi cu Antonia am rămas prieten, vedetele nu sunt toate la fel. Au venit la mine la spectacole, au fost la Regele Lear.

N-am fost, dar o să mă duc.

Da.

Citeşte continuare în pagina următoare!

„Nu pun presiuni inutile pe mine. Îmi e frică să-mi fie frică. F rica te anulează.“

13.

Care e supărarea mea mare legată de România e că oamenii când sunt tineri au nevoie de bani. Atunci ai nevoie să pleci în vacanţe, să vizitezi lumea şi să cunoşti. Noi, după ce terminăm facultatea, intrăm într-o sărăcie groaznică.

E un moment îngrozitor pe care nu l-am povestit niciodată. Jucam la Teatrul Naţional şi nu puţin, jucam mult. Tot salariul era chiria pe care o plăteam. M-am dus să-mi cumpăr patru crenvurşti. Aveam, să zicem, şase lei şi doamna aceea mi-a zis că fac opt lei. Şi a trebuit să găsesc o variantă în care să-i spun să mai scoată unul. Mi-au dat lacrimile când am ieşit din alimentară şi mă gândeam că, totuşi, nu e un lucru normal.

27 de ani. Mi s-a părut nedrept ca un om care munceşte, care a făcut o facultate, care are o meserie, să ajungă în acea situaţie. Mi-am promis atunci în faţa alimentarei că nu o să mai ajung vreodată în situaţia aceea. Şi dacă cineva îndrăzneşte să mă întrebe sau să-şi pună problema de ce joc în ce joc, de ce fac nişte lucruri, n-are niciun drept. După momentul acela n-are nimeni niciun drept să mă chestioneze de ce fac ce fac. De când am scos un crenvurst de pe cântar ca să pot plăti, am terminat orice discuţie despre calitate şi despre ce alegem să facem în viaţă.

Da, asta e marea calitate, se pare.

De acolo vine. Categoric de acolo vine. Am tot ce am acum pentru că n-am dormit nopţile şi n-am ştiut ce înseamnă mamă şi tată. Când m-am dus acum la ziua lui taică-miu la Iaşi şi am luat avionul o jumătate de zi, doar ca să mă duc să-i spun: „La mulţi ani!“, mi-a zis că e prima oară când vin, în 20 de ani, acasă de ziua lui. Şi că, probabil, e ultima. Numai aşa poţi face banii ăştia. Dar pe lângă toate astea, eu pun mare preţ pe noroc. Altfel nu se putea. Sunt oameni în jurul meu, îi văd, oameni care muncesc enorm şi nu reuşesc.

Categoric! Şi nu mi se pare în neregulă. Sunt mulţi oameni care spun ce mi se întâmplă şi mie să spun despre alţii: „O să i se termine, o să vadă toată lumea că nu e chiar aşa, că nu e cine crede el că e“.

Eu nu m-am gândit la asta. Nu iau în calcul asta. Se spune că meseria de actor e una de cursă lungă, adică trebuie să rezişti. Degeaba eşti bun doi, trei ani. Sau zece. Trebuie să fii ca Rebengiuc. Să fii bun până la final. Deşi se spune că e o meserie cu bătaie lungă, eu îmi construiesc viaţa mereu pe termen scurt. Eu nu ştiu ce-o să fie. Mă interesează azi. La mine lucrurile se întâmplă aşa: am spectacol azi. Mă duc să rezolv asta. Sunt întrebat cum pot juca patru spectacole pe zi. Aşa. Nu sunt patru, e unu. După care descopăr că mai am unul. Apoi încă unul şi tot aşa. N-am patru spectacole, am, deocamdată, unul. Dacă m-aş gândi altfel aş muri. În general, am învăţat să nu pun presiuni inutile pe mine. Îmi e frică să-mi fie frică. Frica te anulează.

Mi-a fost. Nu degeaba actorii mor de atac cerebral. E o uzură psihică foarte mare. Ne dăm cocoşi în cabină că n-avem emoţii. Dar inima oricum îţi bate mult mai tare.

S-a născut din nimic şi nimic n-o anunţa. Eram doi oameni care n-aveau nicio legătură unul cu altul. Ne urmăream de la distanţă. Ştiam lucruri unul despre altul şi o aveam prietenă comună pe Rodica Mandache. Ea ne furniza informaţii unul despre celălalt, aşa încât, când ne-am întâlnit unul cu altul, aveam impresia că ne ştim de mult. Ne-am întâlnit într-o emisiune, la radio, într-o dimineaţă. De atunci am devenit ca doi fraţi. Era ca şi cum aş avea un frate mai mare. Aşa a fost. Nu e despre un tată, e ca şi cum aş avea un frate mai mare. Şi mai bogat. Mai cu experienţă, mai fandosit. Unul care vine dintr-o lume mai înaltă decât a ta. Avem puncte comune, însă.

Ne place teatrul, literatura. Şi ne place frumosul. El e un om care încearcă să fie dur, dar în fond e un om foarte bun. Se ceartă foarte puţin. În jurul lui e multă armonie. Nu lasă altfel. Şi-mi dă starea asta. Acolo unde sunt cu el, lucrurile se rezolvă, orice-ar fi.

L-aş face astfel încât să nu pierd contactul cu realitatea mea. Realitatea mea e că sunt actor. Indiferent de ce se întâmplă. Că sunt la radio, că ajung vedetă de televiziune, că mă ştie lumea, eu sunt actor de teatru. Vreau să păstrez asta şi să n-o uit. Pentru că mirajul celebrităţii şi al banilor are farmecul lui. Mai ales dacă ai capacitatea să-i observi, oamenii aceştia din lumea asta sunt nişte animale rare. Poţi rămâne fascinat, prins în lumea lor. Ideea e să reuşesc să rămân actor. Planul meu e să rămân actor.

Foto: Sorin Stana