Medeea Marinescu: ”Ne scriem singuri vieţile”

Daţi-mi voie să vă prezint fericirea de tipul Medeea Ma­rinescu. E venită dintr-o nonşalanţă sub care trăieşte în viaţă. A început ca Maria Mirabela, aşa am cunoscut-o acum mai bine de 30 de ani. Acum are doi copii, îşi mai doreşte unul, are un soţ pe care l-a cunoscut după un mic eşec în viaţa personală, are o casă la mun­te unde îşi trăieşte momentele de linişte în viaţă şi are un tip de sinceritate cu care răspunde la întrebări. Fericirea de tipul Medeea Marinescu, în câteva răspunsuri la câteva întrebări importante.

Ce verb te-ar caracteriza, Medeea?

Medeea Cam aşa se ghidează toată viaţa mea, cred. Cred că sunt un om tributar verbului „a înţelege“. Pare ciudat că, totuşi, nu putem înţe­lege tot. Ar fi şi ciudat să pricepem tot. A înţe­lege, totuşi, ne ajută să devenim oameni. Altfel, vedem cu toţii, trăim într-o lume nebună.

Din care te-ai retras cumva. Trăieşti la munte, în casa ta de la Buşteni.

Am momente în care mă refugiez. Locul meu de refugiu, până să vină casa de la munte, dar şi acum, a fost mereu pianul. Şi nu cânt lumii, îmi cânt mie. La munte stăm în casa părinţilor mei şi acolo mergem de mai bine de 15 ani. Dar fiind două ore distanţă, pendulăm, locuim şi în Bucureşti. Copilul cel mare merge la şcoală în Bucureşti. Joc la teatru în Bucureşti, dar în mă­sura în care pot, mă refugiez acolo. Nu fug de lume, că mă ajunge peste tot. Atunci caut să o înţeleg. Să-i găsesc o explicaţie.

După primii 40 de ani de viaţă, Medeea, care sunt concluzile trase?

Concluzia importantă are legătură cu copiii. E mirarea mea continuă, miracolul acesta. Am doi băieţi. E cea mai importantă realizare a mea. Nu că i-am adus pe lume, ci să încerc să-i las oameni în lume.

Cum e băiatul tău cel mare? Că cel mic încă nu se ştie, are câteva luni.

E o minune. Nu zic că-mi e uşor să-l mo­delez şi să-i răspund la întrebări. De exemplu, era cu George, tatăl lui, eu eram plecată într-un turneu şi m-a sunat să mă întrebe cum m-a cucerit tatăl lui. Îţi spun, am plâns. El are o fată la şcoală de care-i place mult. Ea nu prea-l bagă în seamă şi nu ştie cum să procedeze. Şi atunci mi-a pus întrebarea aceasta: „Cum te-a cucerit tata?“.

Şi ce i-ai răspuns?

I-am spus că tatăl lui m-a cucerit cu gin­găşie. Mi-a adus un buchet mare de flori de câmp. Nu orhidee, nu trandafri, nu flori pre­tenţioase. Ci flori de câmp. El e un om direct, merge spre esenţa lucrurilor, nu spre forţa lor.Mi s-a părut un gest sincer. Atunci asta i-am răspuns, că tatăl lui a fost sincer cu mine şi nu a părut să pară altcineva decât e. Cu asta m-a cucerit, cu o gingăşie nefăcută.

Răspunsul tău a fost foarte greşit.

A fost greşit, nu?

La vârsta lui, nu cu sinceritatea cucereşte fetele.

Şi apoi i-am mai spus ceva. I-am spus băia­tului meu să fie generos. Că aşa trebuie să fie în viaţă, că sunt oameni care au mai puţine lu­cruri. Aşa de greşit a înţeles asta, încât într-un magazin şi-a oferit iPadul. L-a oferit cadou. A trebuit să mă duc să-l recuperez. De multe ori generozitatea devine naivitate. Am trăit asta.

Când ai greşit în viaţă?

Am greşit vreo şase ani în viaţa mea per­sonală. Dacă n-aş fi greşit în perioada aceea, poate că n-aş fi fost capabilă să-l valorizez cum trebuie pe George. Am văzut oameni care au primit la o vârstă fragedă lucruri, s-au în­drăgostit nebuneşte la 19 ani, au făcut şi un co­pil, viaţa li s-a părut frumoasă şi pe la 30 de ani s-au plictisit. Sau n-au ştiut să facă ceva mai departe cu ce au. Pentru că n-au avut eşecuri, n-au avut căderi, ca să ştii cum e să urci. Eu, în viaţa personală am avut experienţe nereuşi­te. Atunci, când la 34 de ani l-am cunoscut pe George, l-am văzut altfel.

Pe de altă parte, au fost cei şase ani cât a durat relaţia precedentă... De unde ştii când nu mai e cazul să lupţi pentru relaţia respectivă? Ştiinţa de a ieşi dintr-o greşeală contează.

E adevărat. Sunt oameni care acceptă un anume tip de compromis cu viaţa lor perso­nală. Cei care spun că aşa le este scris. Eu nu cred în asta, eu cred că ne mai scriem şi singuri vieţile.

Nu crezi într-un scenariu al vieţii în care tu eşti doar actor.

Nu. Mi se pare că ar fi o abordare comodă, ba chiar perversă: aşa mi-a fost dat.

Ce te enervează şi ce-ţi place în postura de mamă?

Mă enervează că nu am timp suficient şi-mi place că sunt forţată să văd viaţa cu ochi proaspeţi.

Întorcându-ne la concluziile de până la 40 de ani. Am reţinut importanţa copiilor.

Altă concluzie e legată de faptul că ne con­sumăm foarte multă energie din viaţă ca să demonstrăm cine suntem, când poate esenţa este să fii pur şi simplu. Să fii aşa cum eşti. Să nu demonstrezi că eşti într-un fel.

Ai avut momente de vanitate?

Am avut. Un anume tip de orguliu e necesar. Altfel n-am fi actori, te hrăneşti cu iubirea pu­blicului. Dar există un anume tip de vanitate care te modifică. Dacă m-ai întreba „Cum ai vrut tu să fii?”...

Da, păi te întreb, cum ai vrut să fii?

Mi-am dorit să fiu un om bine perceput. Cu calităţi, bun, puternic, talentat. Am vrut ca lu­mea să mă iubească şi să mă perceapă ca pe un om bun. Nu mi se mai pare esenţial să demon­strez toate lucrurile acestea. Nu mă mai inte­resează. Nu mai vreau să conving pe nimeni.

Şi legat de soţul tău, George, ce concluzie ai după primii 40 de ani de viaţă?

Că adevărata bărbăţie nu stă în muşchii pe care-i arăţi. Nu stă în atitudini spectaculoase. Adevărata bărbăţie stă într-un anume tip de echilibru şi detaşare cu care priveşti lucruri­le. Eu sunt tipul omului coleric. Sunt reactivă. El m-a temperat în avântul acesta, care uneori porneşte din orgoliu. El priveşte cu un tip de detaşare, care-l face stăpân pe situaţie. Eva­luează oamenii şi lucrurile din jurul lui mai relaxat. Soţul meu îmi dă un tip de siguranţă. Nu-mi e frică lângă el.

Te-au decorat la ambasada Franţei, cum îţi explici?

Aşa mi-a spus o colegă dintre ale mele, ac­triţă: „Ţi-au dat ţie o decoraţie? Dar cum aşa?“. Cred că mi-au dat din trei motive. Am făcut în Franţa nişte filme care au lăsat o urmă în oa­meni. Şi asta a contat pentru ei, aici eu având şi o strânsă legătură cu comunitatea de fran­cezi din România. Al doilea lucru ar fi faptul că mi-am legat numele de o fundaţie, nu neapărat mare, patronată de francezi, care se ocupă de copiii defavorizaţi din sectorul 5 al Capitalei. Apoi am fost desemnată ambasador Paris Cli­mat 2015. Fac parte dintre acei oameni care au dobândit la 40 de ani un anume statut. Ce fac cu el? Îl investesc în ceva. Datorită lucru­rilor pe care le-am făcut, am dormit mai bine pe pernă. N-am câştigat bani în urma acestor lucruri. Chiar mă acuza cineva pe facebook că am vorbit despre un subiect şi o fac contra cost. Am răspuns cu un vers din Michelangelo: „Căci oamenii din cer or să-şi aleagă, atât fru­mos cât pot să înţeleagă“. Înţelegi?

Înţeleg. Până la 40 de ani, Medeea, care e cea mai importantă certitudine pe care o ai?

Că nu poţi fi decât ceea ce gândeşti şi ceea ce faci. Nu poţi fi nici mai mult nici mai puţin decât ce gândeşti şi ce faci. Asta este.