Mircea Dinescu – Boierul de la Cetate
E într-o permanentă dispută cu „vechii tovarăşi“ şi are mereu biciul pregătit pentru muşteriii din politică. Doar că, la moşia lui de lângă Calafat, vinul bun şi bucatele de ţară descompun rivalităţile în aburul lor fin.
E într-o permanentă dispută cu „vechii tovarăşi“ şi are mereu biciul pregătit pentru muşteriii din politică. Doar că, la moşia lui de lângă Calafat, vinul bun şi bucatele de ţară descompun rivalităţile în aburul lor fin.
L-am găsit pe malul Dunării, respirând aerul dulce al toamnei şi ascultând vântul fluturând frunzele plopilor. Părea că timpul a încetinit un pic, cât să ne bucurăm pe săturate de un apus de soare măreţ. Un sentiment de linişte şi de libertate ne-a inundat simţurile, semn că, da, veşnicia s-a născut la sat.
Părăsind vechiul port, am zărit conacul vechi, cu toate acareturile lui. Am tras cu ochiul în cămările cu zacuscă, murături şi dulceţuri şi brusc mi-au venit în minte vremurile copilăriei. Aceleaşi vremuri pe care poetul încearcă să şi le recompună aici, „pe malul gârlei“, cum spune el, departe de oraşul asurzitor şi otrăvit. Şi cum vinul bun dezleagă limbile mai ceva ca un agent de la Secu’, Mircea Dinescu s-a lansat în poveşti cu boieri mari şi boieri mici, ce i-au trecut pragul la Cetate.
Din România sau...
. Eu am fugit de Bucureşti, nu mai stau deloc acolo. Şi când am emisiune, mă întorc seara aici.
Ce vă cheamă mereu aici?
Locul ăsta a fost, cumva, salvator, ştii? Cred că eram mai bătrân, mai uscat, mai nevrozat dacă nu stăteam pe malul gârlei. E un duh al apei şi al locului. Reuşesc să mă rup de lume, să uit de ea... Beau numai vin curat de la via mea, mănânc numai lucruri de la fermă, respir aerul ăsta, văd apusul de soare... Cine-l mai vede? Eu îl văd în fiecare seară. Mă aşez pe malul apei şi... Ştii că e o vorbă chinezească:
.
Aveţi mulţi duşmani?
O, am foarte mulţi duşmani
. Dar nu-mi doresc să moară niciunul. Să trăiască liniştiţi!
Am şi mulţi prieteni, deşi Marin Preda avea o vorbă:
(râde). Şi prieteniile prea multe devin o povară, până la urmă. Un duşman ţi-l duci mai uşor, într-un prieten investeşti mai mult. Iar eu nu investesc în duşmani. Pe de altă parte, mă lupt cu tot soiul de indivizi, că asta-i firea mea. Şi mi-aduc aminte că străbunica mea îmi spunea:
.
Eh, dacă nu veneam eu, nu mai era nimic, era crescătorie de purcei. A fost o întâmplare formidabilă. Tocmai scosesem
şi la lansarea de la Craiova a venit la mine un domn care mi-a zis:
. Şi-am mers cu câţiva inşi de la
şi am stat pe malul Dunării la el. Şi de la el se vede portul Cetate.
, îl întreb.
, îmi spune el.
Nici gând că asta-mi va schimba viaţa! Şi am venit aşa, în port, şi m-am uitat la casa asta. Era ca o femeie frumoasă, ca o văduvă de voievod pe care au necinstit-o turcii.
, zic.
. Şi-atunci am fost repede în sat.
Dar eu, în loc s-o dărâm, am refăcut-o.
Vreo 6.000 de dolari. Dar dup-aia am băgat 300.000! Îmi vândusem acţiunile la
şi am refăcut-o. Acum, n-aş mai da-o nici pe 5 milioane de dolari, mă jur!
Da. Păi bunicul era grădinar şi eu, toată copilăria, am stat cu el la grădină – avea bordei pe malul Ialomiţei şi acolo am şi învăţat să gătesc. Era o mare figură. Badea Gheorghe grădinarul îi zicea. Şi mergeam cu bunicii mei şi vindeam la piaţă legume, roşii, răsaduri de flori...
Fac aşa, mirodenii... Dar am băbuţele mele de la Calafat care grădinăresc fără chimicale.
Sunt ale mele, dar mai iau şi de la ţărani şi le mai îngraş. Am raţe, gâşte, bibilici, curcani...
De gătit nu dau lecţii aşa de uşor cum s-ar crede
.
Acum, când deschid restaurantul pe Şelari, în zona Lipscanilor, o să chem vreo doi-trei tineri, care o să vină săptămânal să-i învăţ nişte mici „ticăloşii“ gastronomice.
Nu va fi un Golden Blitz, că eu nu fac de-astea. Iar Băsescu nu ştie să mănânce. El e băutor, nu gurmand. Nu fac pentru politicieni restaurantul, fac pentru oamenii simpli, care ştiu despre ce e vorba.
Prieteni am puţini şi mă văd rar cu ei. Din când în când mai vine Pleşu, pentru care am o mare dragoste şi îi ofer, în general, ce am mai bun.
A fost şi Stelică, da. Stelică are diabet şi e mai atent cu mâncatul acum. Dar a fost şi el gurmand la viaţa lui.
Ion Iliescu, da, a fost de vreo două-trei ori.
Da, a fost şi ea de vreo două ori.
Elena Udrea e o figură în lumea asta şi a înţeles cum se vinde marfa politică. E produsul politic cel mai vandabil. De dimineaţă până seară să-ţi vezi tocurile la pantofi, fustele şi genţile şi ce arată Televiziunea Română... E un paradox aici. Pentru că ei, vrând să o înjure, de fapt, au reuşit să facă din ea omul cu cea mai mare notorietate dintre politicienii români.
Mircea Geoană e un produs care a expirat înainte de termen, iar Iliescu i-a pus ştampila foarte bine cu „prostănacul“. Fiindcă nu are simţul ridicolului şi nici al tragicului. Dacă el, când şi-a ratat chestia cu preşedinţia, se retrăgea, era mai câştigat acum ca om politic.
Păi, Ion Iliescu este un profesionist al politichiei, numai prin faptul că a rezistat atâţia ani şi că a trecut prin atâtea chestii şi a ieşit bine.
Păi, da. Totuşi sunt ancorat în lumea asta. Scriu săptămânal în
şi pamfletele mele sunt destul de iuţi şi contondente.
E o prostie, că nu există în România „puşcăria datornicilor“. Un împrumut care e luat cu acte în regulă, cu semnătură, cu lăsat gaj – că am o cramă la Potelu – deci o chestie pe care n-am făcut-o pe ascuns, nu văd care e problema.
Am fost acţionar şi asta n-am negat-o niciodată. Da, sunt prieten cu Vântu, îl ştiu de 15 ani, Vântu a scris poezii...
Dar la Cetate l-aţi adus vreodată?
Da, a fost o dată. Am fost cu el şi în Deltă... Nu vreau să empatizez, dar Vântu e chiar o figură. Las la o parte biografia lui romanţată, stilul lui de viaţă, dar are şi-o latură pe care n-o au oligarhii ăştia semianalfabeţi. În rest, faptul că a jucat în capitalismul românesc, că a jucat la alba-neagra cu asta a lui, unde băgai un leu şi scoteai opt – era din capul locului ceva în neregulă!
Nu, nu. Nu joc nici la loto. Nu consider că norocul meu ţine de aşa ceva.
Ţine de mintea mea şi de seninătatea mea. De-aia n-am nicio crispare vizavi de povestea asta în care ei încearcă să pună în umbră.
Citiţi continuarea în nr. 46 al revistei OK! România
