Monica Bîrlădeanu: „Nu cred că ar ieşi vreun mare film din viaţa mea“

Nu-i uşor să-i pui întrebări, e dintre femeile pentru care n-ai tu întrebări câte răspunsuri are deja. Să recunoaştem, uneori ni se face dor de ea.

O întrebam pe Monica despre cum se poartă un succes, despre cât de greu e să duci un succes. Mă îndoiesc că e simplu, fie şi pentru că te instalezi în el, după care instinctul îţi cere să creşti miza. Nici succesele nu se trăiesc uşor. N-am mai întrebat-o despre cât de greu îşi poartă o femeie frumoasă „povara“ asta esteti­că. N-am mai întrebat-o, pentru că am întrebat-o mai demult. Citeam răspun­surile ei, scrise de undeva departe, din America. Le citeam şi mă gândeam că o femeie frumoasă, dacă nu construieşte şi-n interior, devine obositoare. Aşa cum te-ai uita zilnic la un răsărit superb, fie el şi de pe Santa Monica Mountains. Se de­valorizează, începe să indispună. Trebu­ie ceva în plus, trebuie privit în compa­nia cuiva. I-am trimis Monicăi un set de întrebări simple şi m-a rugat să reevalu­ez un pic. Şi a avut dreptate, a răspuns la cel de-al doilea set. Ceea ce, însă, aş vrea să-i spun în timp ce citeşte interviul e că deja îl am pregătit şi pe cel de-al treilea. Dar să mai treacă nişte ani.

Dintre toate cele care ai fost de-a lungul anilor, dintre toate cele pe care le-ai lăsat în urmă, de care ţi-e cel mai dor?

Monica Cred că mi-e dor de o perioadă, mai degrabă, cea a liceului, în care existenţa era destul de simplă, griji­le relativ limitate la performanţele la matematică, de exemplu, la ordinea din propria cameră sau la competiţia cu colega de bancă. Iar comunicarea dintre oameni era directă, mult mai directă. Eram destul de interiorizată atunci şi asta pre­supunea mult visat cu ochii deschişi, mi-e dor de descoperirea lumii prin ochi noi şi naivi.

Între Monica Bîrlădeanu, cea care erai în România, şi Monica Dean, cea care ai devenit acolo, e vreo diferenţă?

E foarte interesant că, deşi „Monica Dean“ a fost folosit doar pe creditele câtorva filme, la sugestia agentului meu, nu mă recomand niciodată aşa şi nici nu există în niciun act acest nume, el a rămas, cumva, în memoria oamenilor. Unora, pentru că li se pare încă exotic, altora pentru că are potenţial ironic. Sunt fix Monica Bîrlădeanu şi acolo, şi aici, dacă e să ne referim strict la numele pe care-l folosesc. Dar dacă vorbim de diferenţe la nivel de identitate sau de percepţie despre sine, atunci pot să-ţi spun cu onestitate că da, au existat sigur la un moment dat. Aveam senzaţia acum câţiva ani de co-existare în mine a cel puţin două versiuni ale aceleiaşi persoane: una mult mai auto-prote­jată, închisă şi eliptică, care se activa când venea în ţară, şi o versiune perfect relaxată, asumată şi deschisă, pe care o vedeam cel mai des aici, în America. Cea închisă avea de-a face mai mult cu frica de-a nu greşi în faţa unor oameni care te cunosc, de-a nu fi inadecvat, de-a nu vorbi cât să te expui la riscul de-aţi citi propriile indiscreţii în ziarul de a doua zi, de-a nu fi judecat. Cred că ştii despre ce vorbesc. Dacă mă uit înapoi, acum ştiu sigur că nu avea nicio legă­tură cu ţara sau cu oamenii, ci mai degrabă cu mine şi felul în care s-au metabolizat în memoria mea câteva episoade neplăcute. Însă, cumva fără să-ţi dai seama, în „fundal“, în­tr-un mod absolut silenţios, timpul şi experienţele de via­ţă cicatrizează memoria unor „accidente“ care te-au lăsat vulnerabil şi te ajută să-ţi gestionezi mult mai bine fobiile şi să-ţi domini fricile de alţii sau de proiecţii imaginare ale unor situaţii „delicate“ în care te-ai putea afla. Iar punctul în care n-am mai simţit niciun fel de diferenţă între cine sunt aici, acolo, sau oriunde în altă parte, a fost momentul în care m-am simţit un om liber.

Cum te-a schimbat America, în ce şi de ce?

Cred că orice mediu în care trăieşti te schimbă şi te transformă pentru că eşti nevoit să joci după regulile unui sistem în care func­ţionezi. Când mai iei în calcul şi trecerea timpului, care înseamnă evoluţie indi­ferent de direcţie, ai deja două variabile care n-au cum să te ducă la o concluzie a omului care eşti acum, aici, fără să ştii cum ai fi fost, ce ai fi devenit în altă parte. Şi totuşi, sunt capabilă să identi­fic câteva obiceiuri care s-au schimbat în mine. Cele mai palpabile sunt cele la nivel de protocol în societate. De exem­plu, m-am trezit că am devenit mai vor­băreaţă cu necunoscuţii decât se prac­tică în general. Nu chiar toţi şoferii de taxi au chef să-ţi povestească cum le-a fost ziua şi nu toţi oamenii cu care abia ai dat mâna şi te-ai cunoscut vor să-ţi spună cu ce se ocupă, indiferent de in­tenţia mea vizibilă de-a stabili subiecte comune de conversaţie. Dar mă ajustez mereu din mers...

Ai terminat Dreptul. Ce fel de avocată ai fi fost, pentru ce ai pledat în viaţă?

Cred că aş fi avut o foarte mare difi­cultate să divorţez cupluri, la fel cum aş fi avut o problemă serioasă de conştiinţă să lupt pentru nevinovăţia unor oameni care au comis crime cu dovezi palpabile, deşi ştiu că absolut fiecare om pe lumea asta are dreptul să se apere sau să se justifice, în funcţie de caz. M-aş fi dus sigur spre Codul Familiei şi aş fi militat pentru schimbarea unei proceduri vechi prin care mino­rul cu responsabilitate parţială e adus în faţa unui jude­cător, în şedinţă publică, şi e pus să-şi aleagă părintele cu care ar vrea să rămână, spre jena celuilalt, de faţă cu alţi străini care-şi aşteaptă cuminţi, în sală, rân­dul să se certe. Aşa se întâmplau lucrurile când au divorţat ai mei şi m-am bucurat enorm să aflu că, între timp, s-au schimbat regulile şi că astăzi există mult mai multă discreţie şi delicateţe în situaţia unui divorţ cu copii la mijloc. Dar sigur mi-ar fi plăcut să fac parte din comisia responsa­bilă de această schimbare.

Ce-ţi lipseşte, Monica?

Păi, depinde în ce zi mă întrebi. Astăzi îţi spun că: timp, încă o pereche de mâini, două ore în plus faţă de celelalte 24 ale zilei, răbdare, un loc în care aş vrea să stau mai mult de trei luni şi un câine care să mă facă să nu mă mai gândesc la cei pe care i-am avut...

Cine-ţi lipseşte?

Drama e că mi-e cam bine singură şi că pot trece zile întregi fără să vorbesc cu vreun alt om dacă lucrez la ceva. Ştiu că izolarea ar trebui să mă în­grijoreze, dar, în mod bizar, nu mă simt alarmată deloc.

Ce certitudini ai până acum?

Că Benjamin Franklin avea dreptate: „Moartea şi taxele“ sunt cele două certitudini în viaţă. Restul e relativ şi opţional.

Eşti ce ţi-ai propus să fii?

Cred că problema cu propusul să fii cineva anu­me vine la pachet cu o auto-presiune la care te supui, care duce la o stare de continuă tracasare, de îngustare a spectrului de opţiuni şi senzaţie că eşuezi mereu în faţa ta şi apoi în faţa celorlalţi. Mi-am propus să fiu, însă, într-un anume fel: un om treaz, care-şi ascultă instinctele şi căruia nu-i e frică să urce în alt tren dacă înţelege că cel în care călătoreşte momentan n-o mai duce într-o direcţie care-o face fericită. Am descoperit acum doi ani că lucrul manual şi repetitiv mă ajută să gândesc mai limpede şi să găsesc soluţii mai deştepte la dilemele sau impasurile creative în care mă găseam la mo­mentul respectiv. Cum împletitul sau croşetatul nu mă tentau, m-am jucat cu un soi de lut meta­lic, modelabil la fel de uşor ca plastilina, şi aşa am ajuns să fac primul obiect din argint. Era un cui, absolut inegal şi imperfect, pe care ulterior l-am purtat drept pandativ. Am avut un noroc masiv de prieteni buni şi generoşi care mi-au încurajat şi cele mai penibile eforturi şi asta m-a motivat să fac piese mai complexe, să mă uit la zeci de ore de tutoriale pe youtube, să-mi perfecţionez tehnica şi, ulterior, să ajung să fac un business din asta. Am păşit, practic, într-un univers complet nou, cu va­loare terapeutică, un univers care-l completează pe cel din care veneam, fără niciun fel de temă că munca manuală m-ar face să-mi regândesc iden­titatea profesională. Sunt un om creativ şi asta e o altă modalitate de expresie. Asta-i tot.

Dintre toate covoarele roşii pe care ai mers, pe care ai păşit cel mai greu?

Pe primul. Ca orice om, idealizasem experienţa „covorului roşu“ şi mi se părea mult mai grandioa­să şi mai spectaculoasă din imagini sau la televizor decât s-a dovedit a fi, de fapt.

Cât de greu se negociază cu vanitatea, când înţelegi că ai succes?

Spre deosebire de succes, care e iluzoriu şi re­lativ (în funcţie de termenul de comparaţie), va­nitatea e o slăbiciune pe care, pe lângă faptul că o poţi avea în doze mari din „fabricaţie“, te mai şi loveşte încă de la prima mică „rundă“ câştigată în viaţă. Nu ştiu dacă e cineva pe lumea asta dincolo de suspiciunea de vanitate sau de orgoliu, doar că în oamenii pe care-i placem toţi, de-obicei e într-o doză mai mică.

Ce definiţie ai pentru succes?

Absolut nici una. Nu deţin nici o definiţie sau reţetă pentru nimic. Ar fi iresponsabil să vorbesc în absoluturi.

Dar eşecul, ce este eşecul pentru tine?

Simt că eşuez în fiecare zi în care nu bifez toa­te lucrurile de pe lista făcută cu o seară înainte, dar am învăţat să trăiesc şi cu asta. (râde) Dacă vorbim despre „misiuni“ mai importante, eşuez când încerc ceva şi nu-mi iese şi nu învăţ nimic din asta.

E greu de purtat un succes?

Nu cred că e cineva pe lumea asta care ar pu­tea într-un mod serios să se plângă de propriul succes şi să povestească cum se simte o victimă a aprecierii colective. Ce face, însă, cu acest succes e ceea ce îl poate transforma într-o victimă sau într-un om care îl înţelege constructiv, care ştie să se bucure de el pe moment, să-l aşeze pe un raft la loc de cinste şi să se întoarcă pe „front“ să cucerească o nouă „redută“.

Dar un eşec?

Eu, cel puţin, am înţeles că asta e ce face dife­renţa între oameni, la un moment dat. Eşecuri avem cu toţii, pe toate tronsoanele, personale sau profesionale. Şi mi se pare că dacă le înţelegem, le reparăm şi ţinem sub control tendinţa de-a fi obsedaţi de ele, avem o şansă mai mare de-a fi fericiţi, dar mai ales de-a fi capabili să-i facem fe­riciţi şi pe cei de lângă noi.

Dintre filmele pe care le-ai văzut, care s-a apropiat cel mai mult de viaţa ta? Care este cel care ţi-a spus cel mai multe?

Paradoxal, mi-au rămas în suflet filme care nu au nimic de-a face cu viaţa mea. Nu trebuie să mă identific cu circumstanţele vieţii unui perso­naj de film, ci mai mult cu umanitatea şi imper­fecţiunile lui.

Dintre toate rolurile pe care filmele lumii le-a avut, dacă ar fi să-ţi alegi unul, pe care l-ai juca?

Erin Brockovich.

Dacă s-ar face un film biografic, s-ar numi Monica Bîrlădeanu, cine ţi-ar plăcea să-l regizeze şi cum ai vrea să se termine?

Îmi încurajezi vanitatea cu întrebarea asta. Nu cred că viaţa mea e mai specială decât a altor oameni şi nici nu cred că ar ieşi vreun mare film din ea. Am prieteni cu vieţi mult mai spectacu­loase.

Foto: arhiva personală