Monica Bîrlădeanu, primul interviu după despărţire

10 august, 2012
captura monica birladeanu jpeg

Să respirăm un aer cald, de vară. De dis­curs de actriţă. Să respirăm un aer dis­tins de eleganţă. Ca o pată stranie, într-o după-amiază a vremurilor de bâjbâială în definirea celebrităţii. În România.

Să respirăm un aer cald, de vară. De dis­curs de actriţă. Să respirăm un aer dis­tins de eleganţă. Ca o pată stranie, într-o după-amiază a vremurilor de bâjbâială în definirea celebrităţii. În România. Să mai respirăm un pic, zâmbind, în aerul ăsta al stupi­dităţii momentane a unei ţări în care e tot mai dificil să desluşeşti cum arată celebritatea. Vreo două ore, la o terasă în Bucureşti, de vorbă cu Monica te ajută să mai respiri în asfixierea asta de stupid şi oameni fără relevanţă, între care se învârte ţara asta în păr­ţile ei publice. Iar ea nu respiră deloc aerul despărţirii (n.r. Monica a anunţat astăzi că a pus punct relaţiei cu Bobby Păunescu).

image

În momentul în care vorbim, dincolo de a fi actriţă, există ceva ce mai contează?

Monica Bîrlădeanu Contează foarte mult evo­luţia personală. Felul în care mă schimbă lucrurile. Actoria e dintre cele care m-au schimbat fundamen­tal. Dar există întâlniri importante cu oameni. Există multe alte lucruri pe care le fac colateral. Există în­trebări multe la care încerc să-mi răspund. Aşa cum există o întrebare destul de frecventată de către jur­nalişti: „Cine e Monica Bîrlădeanu?“. E un răspuns pe care-l reformulez periodic. Un răspuns la care adaug tot timpul elemente noi.

Cum se simte succesul, Monica?

Corupător! Succesul corupe. Ai nevoie de o permanentă reverificare a stâlpului de care te ţii. Ai nevoie de o observare permanentă a comporta­mentului tău.

Care a fost primul moment în care te-ai simţit actriţă?

Primul moment? S-a întâmplat în rolul din „Moar­tea domnului Lăzărescu“. Momentul e cel în care am putut să fac, la a 13-a dublă, acelaşi lucru. An­duranţa e unul dintre lucrurile pe care un actor trebuie să le ştie bine. Un alt moment e cel în care am câştigat încrederea echipei şi am fost lăsată să improvizez. Cristi Puiu e recunoscut ca fiind foarte puţin permisiv în zona aceasta.

Dar frumoasă când te-ai simţit prima dată, Monica?

Mult după ce mi-a spus foarte multă lume. Nu mi s-a părut relevant felul în care arăt, până foarte târ­ziu. Până pe la 22 de ani. Trebuie să înţelegi că am fost o fată care s-a bazat mult doar pe ceea ce ştie. Asta până când, pentru a supravieţui în facultate, a trebuit să-mi iau un job. Din raţiuni logice şi de eficienţă, alegi jobul în care investeşti cel mai puţin timp, cu maxim de remuneraţie. Am primit o ofertă să fac poze pentru un catalog de pijamale. La sfâr­şitul unei zile de shooting, primeam salariul mamei mele pe o lună. Nu mi s-a părut deloc o abdicare de la principiile mele profesionale. Aşa a început expu­nerea mea publică. Mai târziu, a căpătat o anvergură destul de mare, care m-a şi furat la un moment dat. M-a furat atât de mult, încât îmi era clar că tot ce gândeam avea o valoare de adevăr.

Din traiectoria asta a ta, de la catalogul de pijamale la actriţa de acum, există un moment pe care n-ai fi vrut să-l trăieşti?

Nu. Pentru că, atunci când te distanţezi de ele şi când s-au decantat nişte lecţii de acolo, ţi se par im­portante pentru parcurs.

În toată înşiruirea asta de momente, n-au fost unele care ar fi putut să te scoată din destinul acesta al tău?

Am avut multe deraieri. N-am avut un traseu si­nusoidal. A fost cu ramificaţii. Ăsta e unul dintre lucrurile de care sunt mândră. Faptul că am avut tot timpul drept reper ceea ce-mi place să fac. Chiar şi când ai un job de compromis. Cunosc mulţi oameni de 40 de ani, care încă nu pricep ce le place să facă. Trăiesc un purgatoriu. Trebuie să ştii ce-ţi place să faci şi cu cine îţi place să trăieşti. Sunt două lucruri pe care e obligatoriu să le ştii despre tine.

Lucrurile pe care-ţi face plăcere să le faci. La omul cu care-ţi place să trăieşti o să revenim. Să vorbim despre locul unde-ţi place să trăieşti.

E o întrebare la care, nu că n-aş avea un răspuns, doar că locul unde-mi place să trăiesc nu există. Asta m-ar ancora undeva. Pentru mine, senzaţia de a fi legată de ceva îmi declanşează o reacţie claus­trofobică foarte serioasă. De asta îmi place Bucu­reştiul în doze mici. Îmi place Los Angeles în doze mai mari, dar nu definitive. Îmi place mai mult New York-ul. Toate acestea împreună fac locul unde-mi place să trăiesc. Eu nu sunt structurată să-mi fac o casă, de unde să nu mă mişc decât atunci când plec în vacanţă. Sunt Săgetător.

Cum sunt oraşele acestea?

De Bucureşti îmi e dor. Foarte des. Şi de Iaşi mi se face dor. E un oraş în care îmi place să stau şi o săp­tămână. Îmi place să merg la ţară şi să stau. Îmi plac grădinile de acolo. Bucureştiul îmi place pentru că-l reevaluez de fiecare dată când vin. Se schimbă tot timpul. Los Angelesul are altă viteză. Are un aer de vacanţă. Şi, paradoxal, acolo există multă ambiţie şi seriozitate. E un oraş care, în fiecare zi, te invită la plajă. Are un soare perfect. Combinaţia asta parado­xală îmi place enorm. New York-ul? E un oraş care te stimulează. Are o viteză incredibilă. Acolo totul e foarte concentrat. Oamenii sunt foarte atenţi la tim­pul lor. În New York, e aproape imposibil să reuşeşti să stai degeaba.

Poţi cuceri America? Sau ce-ai făcut acolo e maximul pe care-l poţi face?

Vorbim de parcă aş avea 60 de ani şi totul s-a terminat. Depinde ce-ţi propui. Dacă-ţi pro­pui s-o cucereşti e una. Să devii Paris Hilton. Iar dacă te foloseşti de şansa pe care ţara aceas­ta ţi-o oferă e alta. Depinde ce obiective ai. Eu nu mi-am propus s-o cuceresc...

Ci s-o trăieşti?

Nu. Să mă folosesc de oportunităţile pe care le am.

Nu e complicată această relaţie a ta cu Bobby, în acest tip de permanentă desincronizare de locuri în care trăiţi?

Nu. E complicată doar pentru cei care nu sunt în­văţaţi să trăiască aşa. Noi aşa am trăit întotdeauna.

E cel mai important om care a apărut în viaţa ta?

Da!

Nicio ezitare...

Niciuna!

Mă gândeam la această situaţie un pic interesantă. Tu actriţă, Bobby regizor. Mă gândeam ce situaţii similare sunt în cinematografie...

Woody Allen şi Mia Farrow. Cassavetes şi Gena Rowlands.

Kate Winslet şi Sam Mendes. Uneori a funcţionat. Alteori, nu.

Noi funcţionăm bine pe un platou de filmare.

Vă detaşaţi de posturile celelalte.

Când avem un proiect pentru care lucrăm, ne despărţim, suspendăm relaţia personală. Ne ocu­păm doar de cea profesională. E o chestiune ce ţine de igiena şi etica lucrului.

E o chestiune pe care logica mea de om fără implicaţii cinematografice n-o pricepe. De exemplu, să luăm scena aceasta a ta de dragoste cu Andi Vasluianu, din „Despre oameni şi melci“. Cum poate cel care te iubeşte să urmărească aşa ceva? Te întreb, asumând riscul unei întrebări ce poate fi stupidă.

Aceasta e chintesenţa actorului. E ca şi cum ai interoga acum întregul parcurs. Capacitatea de de­dublare e exact chintesenţa actoriei.

Eşti genul de actriţă care se depersonalizează total?

Nu cred că există oameni care pot face o distinc­ţie clară între ce împrumută ei personajelor şi ce împrumută de la personaje. Pentru că fiecare per­sonaj, cu încălcările sale de moralitate, te schimbă.

E o actriţă care să-ţi fi plăcut şi de la care să fi luat ceva?

Îmi plac actriţele curajoase. Curajul, aici, e abdi­carea de la propriile principii şi asumarea principii­lor personajului tău.

Vorbim despre oameni: ce-ai învăţat de la mama ta?

Mama mă inspiră mult la nivel de generozitate. Vorbim despre generozitate afectivă. Despre o for­mă de iubire de care este capabilă. De un soi de dedicare şi de iubire necondiţionată, rară azi.

De la Bobby ce-ai învăţat? Te întreb, pentru că, aşa cum l-am cunoscut, mi se pare că voi doi semănaţi foarte mult. De la felul în care formulaţi lucrurile, la curiozitatea cu care dialogaţi.

Sunt foarte multe lucruri care s-au transferat de la unul la celălalt. Şi sunt foarte greu cuantificabile. Nu îţi mai dai seama, în timp, cine de la cine a luat. Exis­tă şi o formă de osmoză care operează într-un cuplu. E foarte greu să mai înţelegi ce a fost al tău. Şi ce a fost al lui. Nici el n-ar şti să răspundă la întrebarea asta. Eu am foarte multă admiraţie pentru el. Pen­tru felul în care vede cu zece paşi înainte. E starea sa naturală, aceea de anticipaţie. Bobby face lucruri azi, ştiind că peste zece ani lucrul acela va fi căutat. Există multe lucruri. Există o stimulare reciprocă. Suntem, unul pentru altul, cheerleaderul personal.

Cheerleader?

Cheerleader. Ştii, la meciurile de box, sunt cei care, de pe margine, îi încurajează pe cei din ring.

Mă întorc la acest film recent al tău: „Despre oameni şi melci“. Joci rolul unei femei din anii ’90. Cum îţi aduci aminte de tine în perioada aceea?

În primul rând, eram adolescentă. Aveam un univers destul de limitat. Trăiam într-un orăşel mic. Mergem la şcoală pe jos 7 km, în fiecare zi. Şi ascul­tam sub pătură Voxte. Era un post de radio local. Îmi plăceau goldies-urile şi mi se părea că m-am născut prea târziu. Că ar fi trebuit să mă nasc 20 de ani mai devreme. Am simţit aşa, am avut pentru multă vreme o senzaţie de dislocare şi inadecvare a anilor respectivi. Mi-ar fi plăcut să fiu adult în anii respectivi. Îmi doream mult să ajung adult repede. Să lucrez şi să fiu respectată pentru ce fac. Îmi do­ream mult să plec, să văd lumea. Fratele meu, care era pompier, făcea şcoala militară pe lângă Ploieşti. Am fost o dată să-l vizitez, nu era la unitate şi atunci am ajuns prima dată la Bucureşti. M-am plimbat. Am vrut să văd clădirile şi oamenii. Aveam o curio­zitate foarte mare faţă de lumea din afara Iaşiului. Şi o atracţie mare faţă de metropole.

E o întrebare pe care am sărit-o. Şi o pun acum. Te-a incomodat faptul că eşti o femeie frumoasă?

Ca să-ţi explic cum m-a incomodat, o să-ţi poves­tesc un parcurs profesional şi o reacţie pe care eu am avut-o la notorietatea câştigată când am intrat în televiziune. Pentru că exista o sete foarte mare de personaje ce pot fi exploatate în media, am fost foarte repede propulsată şi valorificată de presă. Au fost mai multe premii care aveau legătură strict cu felul în care arăt: cea mai sexy, cea mai frumoasă, cea mai nu ştiu ce. M-am bucurat de ele iniţial, dar m-au limitat, în acelaşi timp, în perioada următoa­re. Faptul că eram văzută primordial ca o femeie frumoasă şi că acesta era lucrul care conta în legă­tură cu mine m-a făcut să-l valorific cel mai mult. Asta în detrimentul celorlalte. Apoi, m-am lovit de limitările acestei etichete. Trebuia să lupt aproape ca să câştig credibilitate. Aceea e perioada în care am avut un mare disconfort. A urmat momentul în care am schimbat spaţiul şi am ales să ajung într-o Americă unde eram o măruntă anonimă şi a trebuit să lupt pentru fiecare relaţie de prietenie. În ţară, relaţiile de prietenie erau foarte alterate. Erau de conjunctură şi nu mai aveam niciun reper precis.

Dacă ar fi să-i dai un nume acestui film al vieţii tale, care ar fi?

„Trei“. Aşa s-ar numi filmul vieţii mele. Pentru că trei sunt lucrurile importante pe care vreau să le fac pe lumea asta. Să iubesc. Să fac filme. Şi să fac copii.



Recente pe Ok! Magazine

alberts30 jpg
Vera Wang jpg
perju20 jpg
1 paul de romania jpg jpeg
liot2 jpg
begona gomez profimedia 0703879614 jpg
brigitte profimedia 0703853077 jpg
allen jpg
Printesa Lia trecutul ei printul Paul Lambrino de Romania (11) jpg
ciutacu20 jpg
Top Gun  Tom Cruise (3) jpg
Cameron Diaz jpg
r kelly gettyimages 172025666 jpeg
8 johnny depp3 jpg jpeg
Shakira si Pique jpg
brigitte profimedia 0703644029 jpg
3 ariana grande jpg jpeg
Winona Ryder și Johnny Depp (4) jpg